Teo on wheels

Din când în când ai nevoie disperată să ajungi la capătul puterilor, să te lungești pe jos și să petreci nopți întregi fără să te miști, să exasperezi și să ai impresia că nimic nu se mai poate repara. Am realizat că este singurul moment și unica modalitate prin care îți poți aminti exact cine ești, de ce ești capabil și că nu este prima dată când ai mai zăcut pe aceeași podea de pe care ai reușit să te ridici. Pentru că mereu vor fi balauri ale căror gâturi trebuie întoarse pe dos, clovni sub acoperire pe care trebuie să-i demaști și lupte (unele previzibile, altele jucând rolul elementului surpriză) pe care trebuie să le duci pe tot parcursul vieții tale. Dar tu ești tu și, chiar dacă uneori ai nevoie să bagi capul în pernă și să plângi de frustrare (și poate chiar să te tunzi cât mai scurt cu putință), la finalul zilei știi că vei reuși.


Instagram:

Este uimitor faptul cm toată lumea știe cât de urâtă este vestea diagnosticului de cancer, toate lumea știe ce repercursiuni poate avea, dar nimeni nu vorbește despre cum, de fapt și într-un final, înveți să trăiești cu el.
Nu știu cât de egoist ar fi să vorbesc despre mine când vine vorba de diagnosticul mamei, dar o voi face anyway. Când această situație se întâmplă, cred că întreaga familie devine direct implicată în acest proces și este important de adus în discuție și perspectiva cercului uman care se crează în jurul celui principal.
Cu un optimism patologic, pot spune că discut extrem de deschis cu mama despre tot ce se întâmplă în procesul tratamentului. Astăzi, spre exemplu, mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că se bucură că i-a crescut hemoglobina și i-au scăzut transaminazele, ceea ce a însemnat că a putut face tratamentul. Sunt dăți în care mă întreabă disverse lucruri despre cm funcționează organismul și cm acționează medicamentele, iar eu cu umildele mele cunoștințe de student încerc să-i explic cât mai clar și corect. Îmi spune despre cât de drăguță este echipa medicală și despre cât de mult îi place de doamna cu care împarte salonul în timpul ședințelor de chimioterapie. Discutăm despre dietă, suplimente de vitamine și alte pastile care ajută la curățarea organismului. Totul se întâmplă cu normalitate, nu tu iz de tristețe, nu tu iz de disperare, doar glume despre cm este să ai cancer. Am făcut consiliu de familie și am numit tumora Archaeopteryx (nu întrebați de ce, așa funcționează mintea fratelui meu). Ultimul CT a ieșit favorabil. Tratamentul funcționează.
Ideea este următoarea. Cred că nu te poate învăța nimeni cm să gestionezi cancerul până nu ți se întâmplă ție sau cuiva drag. Îl iei așa cm e, îl agăți din mers și îl faci parte din viața ta. Pentru că it’s not the end of the world, iar în medicină nu se folosesc cuvintele “niciodată” sau “mereu”. Există viață după cancer, dar în același timp se trăiește și cu el.

Există atât de multe lucruri care obișnuiau să fie ale mele și pe care de cele mai multe ori aveam tendința să le neg.
Mă uitam aseară prin pozele din liceu și mă holbam la felul în care obișnuiam să fiu (și la ce păr superb aveam). Traversând fiecare noapte pierdută, fiecare petrecere, între shoturi, lumini, prieteni și uneori și baloane, am realizat că nu voi mai fi niciodată atât de efervescentă. Nu știam cm se definesc grijile, puțin îmi păsa de ce se întâmpla zi următoare, iar tot ceea ce făceam era să vorbesc cu fetele despre ce rochie mi s-ar potrivi mai bine. Oscilam între blond și brunet și am trecut prin faza “cum mi-ar sta cu ruj negru, că oricum nu-l încearcă?”. Nu o să fiu niciodată acea fată și oricât de nostalgic ar suna acest text, de fapt există ceva din mine care se bucură extrem de mult că a trecut mai departe.
Poate eram liberă în cel mai pur mod posibil, dar în același timp eram destul de imatură pentru a-mi lăsa personalitatea să iasă sută la sută la suprafață. Observam lucruri, dar tăceam pentru că nu voia să pară că cere prea mult, mă lăsam intimidată de propriile mele sentimente, țineam cât de cât cont de ceea ce spuneau ceilalți despre mine.
Oamenii se schimbă, toată lumea trece peste, iar nimeni din acele poze nu mai este la fel.
Singurul lucru pe care mereu l-am vrut de la mine a fost să ajung atât de sigură de propriile calități, încât să-mi exprim părerile așa cm sunt ele, pentru că știu că nu vorbesc fără sens, având argument pentru orice afirm. Privind lucrurile retrospectiv, mă ajută să realizez cât de aproape sunt de a deveni femeia care tot timpul mi-am dorit să fiu. Obișnuiam să cred că la 18 ani eram confident, însă încep să cunosc noi dimensiuni ale acestui concept, iar ultimele 12 luni au pus extrem de multe cărămizi la fundația aceasta.
Cercul de prieteni s-a retras semnificativ, nu mai accept orice fel de vibe în jurul meu, iar experiența m-a învățat că de multe ori ideea de “toată lumea merită a doua șansă” este doar un mit. Nu-mi regret niciuna dintre decizii, spun direct ce vreau și ce simt, chiar dacă asta este văzut cu ochi suciți de către cei mai imaturi, dar folosesc imaturitatea altora ca filtru pentru ceea ce vreau în viața mea.
În concluzie, mi-e dor doar de părul meu.


Instagram:

Că tot am vorbit de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități și am văzut în presă din România că CFR Călători a achiziționat un nou tren după 20 de ani. Însă nu am găsit niciun articol în care să spună dacă este accesibil persoanelor cu dizabilități locomotorii. Dacă știți voi ceva, vă rog să-mi scrieți în comentarii, pentru că mă țin de luni de zile să vă spun despre ultima mea experiență cu CFR-ul din august, când am fost la UNTOLD. Poate revin în câteva zile cu povestea. Până atunci, ziceți-mi ce știți despre acest nou tren.

Ministerul Transporturilor si Infrastructurii România

3 decembrie: Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități
Anul acesta am decis că nu voi face niciun un discurs despre cm este să trăiești cu o dizabilitate sau mai știu eu ce pseudo-lecție-de-viață. Cred că mă voi rezuma la a spune doar că, de multe ori, nici nu realizăm cât de uimitor este să cunoaștem cel puțin o persoană cu dizabilități și cât de fabuloase pot fi.
Așa că, fără a spune mai multe, dacă aveți cel puțin o persoană cu orice tip de dizabilitate în viața voastră, acum este momentul potrivit pentru a-i trimite un mesaj, spunându-i cât de recunoscători vă simțiți că ați avut șansa să o întâlniți. Pentru că, trust me, you’re the luckiest person in the world if you have at least a disabled person in your life.💜
*Don’t forget to add a purple heart to your message


Instagram:

Există un fapt foarte bine cunoscut cu origini moderne care susține că femeile care au încredere în propriile lor calități tind să intimideze pe toată lumea din jurul lor. Poate acest lucru se poate aplica și în viață; să iei fiecare crazy plot twist și să-l intorci în favoarea ta. Maybe confidence intimidates life too.

[…] Apoi, ți-au fracturat din nou oasele. Realizezi asta când, în timp ce se rup, auzi din nou ecoul unor cuvinte pe care ți le-au gravat în fiecare celulă acum mult timp. Poate dacă i-ai fi ascultat când ți-au spus pentru prima oară că “nu poți”, nu ai mai fi experimentat asta din nou și din nou. Ai fi rămas doar cu o fractură de falangă a unuia dintre picioarele pe care oricum nu calci și probabil nici n-ai fi simțit durerea din moment ce deții acel os degeaba. Nu ți-ar fi afectat stilul de viață, până la urmă. Dar am stabilit deja că mentalitatea ta este patologică și știi că dacă n-ai fi avut atâtea crăpături, micro și macro fisuri, n-ai fi avut sute de oase reconstruite și lipite cu un adeziv al cărui formulă o știi doar tu și la care ei nu se așteaptă. Pentru ție ți-au mai fost rupte oasele înainte, în același fel, făcând exact același zgomot, recompunându-se identic. […]

Pagina A4 e pe blog.
https://teoonwheels.wordpress.com/2023/11/21/noiembrie-23-o-pagina-a4/

Ați auzit vreodată expresia “imobilizat/ă într-un scaun cu rotile”? Sau, o întrebare și mai bună, că pot intui răspunsul primeia, ați simțit ce vibe negativ are și cm tinde să capete rădăcini în jurul conceptului de milă și tragedie? De parcă a nu merge pe două picioare ar însemna o retrogradare pe rangul societății, și o să îndrăznesc să adaug chiar și pe cel al condiției umane, a persoanei care folosește acel scaun atât de blamat.
Avem prostul obicei de a vrea să atingem perfecțiunea absolută. Într-adevăr, a merge pe două picioare face parte din evoluția speciei, ceva firesc, natural, dacă aș vrea să fiu vulgară și să adaug o notă de mediocritate, aș spune că este chiar “normal”. Dar am putea spune oare că exagerăm când punem mersul pe primul loc pe lista lucrurilor esențiale în viață?
O să spun ceva ce cred că nu am mai spus până acum. Îmi aduc aminte de mine în copilărie și de anii în care tot ce știam să fac era recuperarea. Copil fiind, auzeam tot timpul că “fac gimnastică pentru a merge în picioare”, iar perspectiva mea asupra acestui lucru s-a schimbat odată cu vârsta. Când eram foarte mică, chiar făceam gimnastică pentru a merge. Apoi, mi se părea că depun un efort prea mare doar pentru trei pași și consideram că scaunul cu rotile era soluția mai rapidă. La pubertate, nu înțelegeam de ce “mă chinui să merg pe stradă, având în vedere că merg și urât” când, din nou, aveam un scaun cu rotile. Acum, adult fiind, spun că, în tot acest timp, în esență aveam dreptate.
În momentul de față, și judecând după necesitatea de a fi mai independentă din ultimele luni, cred extrem de mult că mersul este ultima problemă a unei persoane cu dizabilități locomotorii. Eu aș pune în capul listei fără doar și poate tot ceea ce ține de a duce o viață cât mai independentă, cm ar fi igiena personală, mâncatul, spălatul rufelor, urcarea bordurilor și a rampelor prost construite (🙃) etc.
Stigmatizarea scaunului cu rotile ar trebui să-și găsească sfârșitul în următorii ani. Pentru că, sincer vă spun, nu înțeleg de ce concentrăm atâta frustrare asupra unui lucru menit să ne ajute (breaking news!!) să mergem.

Unul dintre lucrurile pe care le-am asimilat atât de bine anul acesta (iar lista e lungă, I guess the harder the year the greater the lessons) ar fi faptul că lumea tinde să fie intimidată de asumarea de sine. Și cm încă de când eram mică admiram persoanele care spuneau exact ce gândeau, indiferent de consecințe, am decis că ar fi cazul să aplic aceeași tactică, să văd ce iese. Concluzia a fost că un adevăr bine formulat, cu măsura exprimării și grație în melodicitate, lasă impostorii care se vor a fi manipulatori fără argumente valabile.
Astfel, merg mai departe în viață asumându-mi ceea ce cred, dispusă să-mi susțin părerea no matter what.


Instagram:

Diary pages
Trăim într-o lume în care toată lumea minte. Și nu prin metoda clasică în care se spune orice, numai adevărul nu. Răufăcătorii au devenit personaje principale, inocenții sunt acuzați de fapte imposibil de imaginat, bufonii poartă măști de zâne, celor indiferenți le pasă cel mai mult, iar cei care ar trebui să tacă sunt cei mai vocali. Așa că tot ce-ți rămâne de făcut este să-ți alegi outfiturile astfel încât să nu-i lași să-și dea seama din tabără faci parte, ce intenții ai sau cât de inteligent știi să joci.


Instagram

Deoarece, chiar și atunci când am părul prins în coc, tot voi avea un Word cu zeci de mii de cuvinte scrise și predestinate să rămână necitite.


Instagram:

Nu există ceva mai plăcut despre care să scrii decât subiectele tabu, și cm eu ador provocările, here I go. Am dat și titlu acestui paragraf.
Flirting with disability.
Cred că perioada vârstei de 20 de ani în viața fiecăruia (adică englezescul in your 20s) este marcată (pe lângă maturizarea, carieră și cele importante) și de acest univers separat care ține de sentimente, flirturi, relații. Știți voi, jocurile astea de adulți. Și cm sunt pe principiul "eu de ce aș fi altfel?", m-am gândit că ar fi interesant de vorbit despre cm o fată cm dizabilități in her 20s se descurcă la capitolul acesta.
După cm vă puteți imagina, sunt perfect conștientă de prejudecățile care vin la pachet cu dizabilitatea când vine vorba de acest capitol. (Nu că ar fi singurul capitol cu așa ceva…) În același timp, în calitate de amatoare a vieții, m-am decis că ar fi interesant să testez pe viu toată teoria cu flirtul într-un scaun cu rotile. Ce aveam de pierdut? Nimic. În plus, e spre binele societății, corect?
Au fost mai multe contexte, personaje, vârste și țări diferite. Unele trecătoare și dinamice, altele prolongate în timp și puțin mai statice, toate la fel de playful și pline de energie tânără. În tot acest timp, am avut o singură întrebare în minte: ca fată heterosexuală în scaun cu rotile pot face the first move? La modul că, oare pot juca aceeași carte ca o fată tipică sau ar trebui să fiu mai reținută ca să nu fiu, poate, percepută ca fiind penibilă? (Da, știu, absurd, dar trebuie să recunoașteți că încă nu există mentalitatea perfectă când vine vorba de dizabilitate.)
Cu inimioare pe cardiganul meu roz, am dus jocul până la capăt. Competitivă din fire, nu-mi place să dau for free victoria nimănui. Până acum, am ajuns la o listă de concluzii de luat serios în seamă.
Surprinzător (sau nu), mulți băieți sunt dispuși să flirteze cu o fată cu dizabilități.
Ca fată cu dizabilități, poți atrage acel tip de priviri (știți voi, jocul acela eye contact pe care nimeni nu-l poate confunda).
Băieții se pot îndrăgosti de o fată cu dizabilități, indiferent că acceptă acest lucru sau nu.
Este total în regulă să flirtezi ca persoană cu dizabilități și să-ți asumi asta.
Dar mai cred că, deocamdată în societatea noastră, pentru a avea o relație în situația de față, trebuie să găsești un partener matur și capabil să-și gestioneze propriile sentimente.
Aah, și sfat pentru băieții tipici. Să știți că ne place să facem toate lucrurile pe care le fac și fetele tipice.
Așa că, my Carrie Bradshaw disabled edition continuă. Stay tuned.
Și o să închei cu ceea ce mi-a spus prietena mea săptămâna trecută.
"Teo, avem aceleași probleme în dragoste."


Instagram:

October 6th: World Cerebral Palsy Day💚
A part of my brain may not work, but I'm still smarter than you.
Green hearts all over the world!💚


Instagram:

Because when you have a difficult year, the only thing that actually matters is people who can make it a lot easier. So more friends like her, please. ✨


Instagram:

Zilele trecute, cineva m-a făcut să realizez că am ajuns să fiu anul trei de facultate. M-a făcut să-mi amintesc de toate acele voci care mi-au spus că nu voi reuși. Am zâmbit. Pentru că, surprinzător sau nu, am mers înainte, am ajuns aici. Și continui să merg mai departe, deoarece știu că pot ajunge până la finalul cursei.
Cred că a fost boost-ul de energie de care aveam nevoie. *Hashtag*: disabled med student.


Instagram:

Citeam zilele trecute printre comentarii cm cineva își spuneam oful despre cm o persoana foarte importantă din viața sa a reușit să-l dezamăgească. Ce mi-a atras atenția a fost o parte din text care bătea într-un fel violent spre întrebarea "Cum a putut face asta unei persoane cu dizabilități?”. În calitate de tânără cu dizabilități cu acte în regulă și una dintre puținii oameni care iau apărarea acestui balaur cu șapte capete numit handicap, m-a făcut să mă gândesc dacă ar trebui să văd lucrurile din perspectiva asta. Nu au fost nevoie de mai mult de cinci secunde să ajung la o concluzie.
The thing is, cred că fiecare în parte, at some point in their lives, se găsește în situația în care sentimentale să-i fie rănite. Fie că vorbim de prieteni, viața sentimentală, oameni din sfera profesională și, de ce nu, familie, toată lumea, într-o măsură mai mare sau mai mică, va avea parte de dezamăgiri. That’s life!! Este inevitabil, firesc într-un mod evident și natural, oribil de frumos, frumos într-un fel oribil, revelator și chiar eliberator.
De ce am vrea să fim feriți de toate aceste stări și sentimente doar pentru că avem o dizabilitate? Aceasta din urmă nu se vrea a fi nici scut împotriva “tuturor relelor”, nici vreun bilet cu acces direct în biblicul Rai, nici tipicul “deja am fost lovit de viață, acum trebuie să am numai roz în jurul meu”. Dizabilitatea ar trebui văzută pur și simplu ca pe un factor colateral, integrat în existență, dar nu definitoriu pentru ea, care s-a întâmplat să fie la tine în ogradă și nu în a vecinului. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Și înainte să spuneți poate că nu știu ce vorbesc, o să declar sincer că am experimentat dezamăgiri în absolut toate sferele puse în discuție mai sus (și, mai mult ca sigur, nu vor fi singurele) și sunt recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. M-au făcut sa învăț lucruri despre mine, despre mersul lucrurilor în univers și, poate cel mai important, prin ele am realizat cât de mult trăiesc și cât de bine m-am integrat în acest haos ordonat numit viață.
Cause after all, I’m disabled, but I’m still human.


Instagram:

Hobby: writing about life

Am tot auzit că viața ar fi plină de lecții pe care ar trebui să le învățăm pe parcursul anilor pentru că s-ar spune că doar așa ne putem maturiza. Știți voi, din greșeli înveți, ce nu te omoară te face mai puternic și toată colecția de vorbe înțelepte pe care absolut fiecare adult ajunge să le poarte după el într-un mod foarte clișeic.
Dar dacă există situații prin care treci pentru prima dată și care nu duc la evoluția personajului în cauză, ci pur și simplu îl fac doar să realizeze că deja are tot ce-i trebuie pentru a gestiona perfect ce face, ce spune, ce simte? Dacă avem nevoie doar să realizăm că, de fapt, ne știm lecția mai bine decât credeam? Dacă sunt două personaje în acea poveste și doar simplu fapt că noi suntem cei care își asumă faptele, spusele și sentimentele? Dacă ne dăm seamă că, prin lipsa maturității celuilalt protagonist, devenim conștienți de abilitățile noastre de a trece printr-o situație în care credeam că o să ne afundăm? Repet. Dacă deja ne știm lecția și nu suntem conștienți de ea? Iar dacă tot vorbim de lecții, eu am înțeles următorul lucru. Cu toții suntem speriați de verbul “a fi vulnerabil”, și poate cel mai “înfricoșător” lucru este să spunem răspicat ceea ce simțim. Avem greșita impresie că ele vor fi cele care ne vor face să părem slabi, naivi și, violent spus, proști. Poate fi adevărat, doar în cazul în care le nu le “purtăm” cu capul sus. Sentimentele trebuie să fie dominate. Le însușim, le îmbrățișăm, le asortam cu outfit-urile și, astfel, le transformăm în gloanțe. Pentru că cea mai mare armă pe care o putem deține este autoasumarea. Și, contrar a ceea ce ar putea crede ceilalți, unele situații care par a fi reflectate spre cel de lângă, sunt doar despre noi.


Instagram:

I-am trimis mamei mai devreme o postare pe Instagram a unei fete utilizatoare de scaun rulant. Am vrut să-i arăt cât de frumoasă e pe coperta revistei Vogue. În acele fotografii era, culmea sau nu, fără acel scaun cu patru roți după care, aparent, ar trebui să fie recunoscută.
“Lumea care nu știe care are o dizabilitate ar crede că e persoană tipică” a fost răspunsul mamei. Am avut un click instant, la modul că “stai, nu am și eu fotografii așa, care nu strigă din niciun unghi că am paralizie cerebrală?”. Am dat repede un scroll pe profilul meu și m-am întrebat dacă nu cumva mint în acele poze. Să mint? De ce? Nu sunt tot eu? Nu am încă pistrui, zâmbet larg și ochi mici? N-ar trebui să fiu observată pentru asta și nu pentru modalitatea în care mă deplasez?
Cât de mult li se schimbă oamenilor percepția despre tine când află că ai o dizabilitate? Cât de mult cântărește aceasta din urmă la pictarea tabloului tău? Cât de mult te schimbă un scaun cu rotile? Și dacă nu-l arăți, ascunzi o parte din tine și păcălești oamenii? Ți s-ar putea reproșa “de ce nu mi-ai spus de la început că ai o dizabilitate?”? Devi, astfel, un impostor?
Cât timp va mai fi acesta factorul decisiv în ceea ce privește imaginea ta în societate?
Sunt atât de multe fețe ale acestei probleme, încât aș putea continua lista de întrebări la nesfarsit. Dar răspundeți doar la una.
What if I tell you I am actually a wheelchair girl?


Instagram:

A deveni independent este momentul acela inevitabil din viața oricărui tânăr în care te trezești “singur pe lume” și în care se presupune că trebuie să începi să aplici toate acele lucruri teoretice pe care le-ai învățat despre trăit. Scary? Cu siguranță, iar dizabilitatea poate fi factorul amplificator a tot ceea ce înseamnă teama de nou.
După cm bine știți, mama a început deja tratamentul în urma diagnosticului cu cancer la sân, ceea ce înseamna că, cel puțin o perioadă, nu mă mai poate însoți la facultate. Acest lucru a făcut ca tot procesul de independizare al meu să se accelereze atât de mult, încât să fiu pusă în situația în care trebuie să plec singură la studii (bine, sunt cu fratele meu care, apropo a fost și el admis la aceeași universitate, Facultatea de Criminologie, asta așa, să ne lăudăm puțin).
Cu siguranță vă întrebați cm mă descurc cu aria activităților care țin de igienă. Sincer, și mie tot de asta mi-a fost poate cel mai teamă, dar, inclusiv spre surprinderea mea, am descoperit că pot face mult mai multe lucruri decât credeam, chiar și partea de îngrijire personală.
De ce povestesc toate acestea? Pentru că vreau să spun că suntem capabili de mult mai multe decât ne-am putea imagina. Putem face și lucrurile care ne sperie cel mai tare. Și presupun că asta am făcut toată viața mea, pentru că știu că la finalul zilei regretăm doar lucrurile pe care am ezitat să le încercăm.


Instagram:

An story from last weekend: how my prom dress became one of my favorite festival outfits🦋


Instagram:

stories🐙🤩
Instagram:

Who stays positive wins the game!
În ultimul timp am realizat că vocabularul meu când vine vorba de recunoștință este extrem de limitat. Nu o să mă lungesc la vorbă. Vreau doar să mulțumesc tuturor celor care ne-au fost alături în aceste ultime două saptamâni în care ne-au fost transmise numai energii și gânduri bune. Totul a fost rollercoaster emoțional!
Și o să închei cm am început. Who stays positive wins the game!

Nu știu cm a fost prima jumătate a anului pentru voi, dar eu pot spune că este una dintre cele mai bulversante și dificile perioade din viața mea. Nu sunt genul care să se plângă și să se întrebe tot timpul “De ce mi se întâmplă numai mie?”, și nu v-aș povesti nici acum dacă nu ar fi vorba despre ceva extrem de important.
O știți pe mama, cea care m-a învățat să fiu încrezătoare în propriile forțe, cea care mi-a arătat ce înseamnă să-mi îmbrățișez partea feminină chiar dacă sunt într-un scaun cu rotile. Ați vazut-o în interviurile mele, ați citit despre ea în presă și ați ajuns la concluzia că aceasta este femeia care și-a ajutat fata cu dizabilități să ajungă studentă la medicina, vis pe care ea nu l-a subestimat niciodată. Nu te aștepți să i se întâmple ceva grav cuiva care este în stare să mute munții din loc și să răstoarne luna cu fundul în sus. Cine se atinge de cineva care e de neatins?
Și totuși, viața nu joacă așa.
De curand, mama a fost diagnosticată cu cancer de san. Știu și cred ca totul va fi bine, pentru că nu cred că există ceva pe pământul acesta pe care mama să nu-l poate învinge, însă va urma o perioadă costisitoare de tratamente și operații.
Singurul lucru pe care vă rog să-l faceți este să dați share la această postare. Las mai jos conturile bancare pentru cei care cred că pot ajuta mai mult.

Cont RON:
Beneficiar: Dumitru Neluta
IBAN: RO19BRDE441SV36980514410
SWIFT/BIC: BRDEROBU

Cont EURO (Revolut-ul meu):
Beneficiar: Maria Teodora Dumitru
IBAN: LT873250052157223744
SWIFT/BIC: REVOLT21

REVTAG:

Având în prim plan pasiunea mea nejustificată de a scrie despre viață și toate junghiurile și cocoasele ei, am realizat că toți avem oase rupte când vine vorba de anatomia existenței noastre. Cine spune că nu are nici măcar un deget în ghips chiar acum primește premiul pentru Mincinosul Suprem al Tuturor Timpurilor. Astfel, între toți cei cu istoric clinic în arhiva universului, lupta de zi cu zi se dă între pesimiști și optimiști.
Bineînțeles, cu toții vrem să credem că facem parte din a doua tabără și pe bună dreptate. Cine ar vrea să admită că nu poate vedea partea plină a paharului când cei din jur au doar vase pline ochi? Și datorită acestui fapt, ajungem să avem Tărâmul Rozului și al Fericirii suprapopulat.
În teorie, asta ar fi exact lucru de care avem nevoie. Adică vorbesc serios, am lăsat ironia cu două fraze în urmă. Trebuie să fim optimiști. La ce ne folosește o atitudine guvernată de negru, țipete, refuzuri, reproșuri și alte substantive cu conotație nedorită? Nu asta e problema mea.
Ceea ce mă neliniștește și nu mă lasă să învăț la chimie este că, având exces de pretendenți la Lumea Roz, optimismul a fost derivat de pe linia lui și i-au fost atribuite sensuri care nu aparțin ADN-ului său.
“O să fie bine” este prima propoziție care ne iese pe gură când suntem puși în fața unei situații care poate avea două deznodământuri cu sensuri total opuse: unul bun, celălalt rău. E ca un reflex monosinaptic cu care nu ne naștem, dar pe care suntem obligați să-l absorbim îndată ce dăm cu pieptul de maturitate. În fapt, aceste câteva cuvinte care pot fi numărate pe degete sunt atât de parșive, încât nu le vedem adevărata față. De ce? Pentru că sinapsa reflexului e stricată și nu ne lăsa să-l folosim când trebuie.
Tindem să spunem aceasta propoziție atunci când vrem să ignorăm cu totul unul din finalurile posibile. Și cm ne nu place ce e rău, că doar nu alegem amar când ar putea să iasă dulce, în momentul în care am rostit formula magică am ales deznodamantul bun. Puf, sclipici, parfum. Suntem optimiști!!
În fapt, suntem doar niște impostori care fac abuz de acest “o să fie bine”.
Acum vin lămuririle. A fi optimist nu înseamnă să refuzi ceva ce nu poate fi altcumva decât rău. Pentru că, știți, life really sucks sometimes, și nu prea avem ce face cu privire la asta. A fi optimist înseamnă să știi că ești pe Tărâmul Râului, să accepți asta și să nu te împotrivești, dar să te uiți în jur prin iarba uscată, să găsești floarea cu petale roz și să elaborezi un plan prin care să faci din una un câmp întreg, într-un mediu în care ai crede că nimic nu poate crește.
Pentru că, în calitate de optimistă cu acte în regulă, știu că orice e posibil.


Nu uitați să mă urmăriți și pe Instagram

Since I was a little girl, I liked to observe and understand how things work in this world and how people tend to react to the new, to the unseen, to the unexpected. One thing about being a wheelchair person is that people naturally stop and stare. The good thing is you can make their time worthwhile. Cause after all, wheelchair girls can be beautiful and fabulous too!

Și nu uitați să mă urmăriți pe Instagram 🦋

As I said once…
Wheelchair girls can be beautiful too!

Search for me on Instagram

Am și eu o întrebare total ruptă de orice context. Își mai urmărește cineva propria viață cu atât de mult interes de parcă ar viziona episoade dintr-un serial (aș putea spune chiar telenovelă, având în vedere că, practic, trăiesc în spaniolă acum) cu deznodământ absolut imposibil de anticipat? Or is it just me? Și pe bune, who’s writing the plot?
Și apropo, acum vreo două săptămâni m-am trezit că vreau părul scurt. De ce? Pur și simplu. Vedeți? Plot twist - sezonul 2, episodul douăzeci și ceva. Afișul scenei e poza de mai jos.
Și încă un apropo și vă las. You can follow me on Instagram . Postez mai des decât ar trebui să o facă un student la medicină.

23 years of spreading fabulousness 💁🏻‍♀️

“Unele existențe le modifică genetic pe altele.”
https://teoonwheels.wordpress.com/2023/03/04/radiografia-unei-existente/

UPDATE 19 IANUARIE:‼️UPDATE DATE BANCARE‼️
Mulțumesc din suflet pentru toată susținerea pe care ați arătat-o față de prietena mea!!🤍
Din cauza faptului că multe dintre donațiile făcute către contul Revolt necesită acordul Andei pentru a fi virate, iar Anda este încă în spital și nu poate răspunde tuturor cererilor, a ajuns la concluzia că ar fi mult mai bine dacă donațiile s-ar face în următoarele conturi:

Cont RON:
Beneficiar: Arghir Anda Valentina
IBAN: RO30 RNCB 0857 1703 7275 0001
SWIFT/BIC: RNCBROBU

Cont EURO:
Beneficiar: Arghir Anda Valentina
IBAN: RO35 RNCB 0857 1703 7275 0008
SWIFT/BIC: RNCBROBU

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că prima mea postare pe anul acesta va fi următoarea.
Cei care mi-ați citit blogul știți cât de speciali au fost prietenii mei din liceu, oamenii sufletului meu - așa cm îmi mai place să le spun. Astăzi este vorba despre Anda, studentă în anul IV la FILS din cadrul Universității Politehnică din București, una dintre cele mai elegante și frumoase făpturi pe care le-am cunoscut vreodată.
Într-o scurtă descriere a Andei, pot spune că eleganța este cuvânt de lege pentru ea și alura ei înaltă și subțirică, cu picioarele lungi și spatele lipsit de cocoașă, care întotdeauna mi-au dat impresia că a aterizat în clasa de curs direct de pe un catwalk de la Săptămâna Modei din Paris. Există ceva poetic în toată prezența și existența Andei. Este genul de fată care poate fi personaj principal în orice roman a cărui acțiune se desfășoară în epocile în care femeile purtau rochii voluminoase și corsete extrem de strânse în jurul taliei. Este fata pe care un ceai ar descri-o mai bine decât o cafea obișnuită pe care oricine o alege.
Indiferent de cât de multă încredere am eu în univers și în conceptul de "totul se întâmplă cu un motiv", există momente în care ceea ce se întâmplă nu se leagă, nu are sens sau logică.

Pe dată de 11 ianuarie, în timp ce se afla pe o stradă din București, s-a întâmplat ca ea să fie cea peste care să cadă un copac extrem de uscat și care trebuia scos de mult. Anda a suferit (pe lângă o fractură de maleolă stângă) fractură complexă L1 cu interesare medulara. A trecut deja printr-o intervenție chirurgicală, însă are nevoie de extrem de multă recuperare medicală. Aceasta din urmă este extrem de costisitoare, iar eu știu foarte bine ce și cât înseamnă ore și ore de kinetoterapie.
Tot ceea ce vă rog este să mă ajutați să dau mai departe povestea Andei, iar pentru aceia dintre voi care considerați că aveți posibilitatea să ajutați și mai mult vă atașez conturile în lei și în euro.
Orice ajutor, oricât de mic, poate face diferența!

UPDATE 19 IANUARIE:‼️UPDATE DATE BANCARE‼️
Mulțumesc din suflet pentru toată susținerea pe care ați arătat-o față de prietena mea!!
Din cauza faptului că multe dintre donațiile făcute către contul Revolt necesită acordul Andei pentru a fi virate, iar Anda este încă în spital și nu poate răspunde tuturor cererilor, a ajuns la concluzia că ar fi mult mai bine dacă donațiile s-ar face în următoarele conturi:

Cont RON:
Beneficiar: Arghir Anda Valentina
IBAN: RO30 RNCB 0857 1703 7275 0001
SWIFT/BIC: RNCBROBU

Cont EURO:
Beneficiar: Arghir Anda Valentina
IBAN: RO35 RNCB 0857 1703 7275 0008
SWIFT/BIC: RNCBROBU