Oameni din Cluj

Bleriot - povestea unei afaceri de familie care rezistă de peste 60 de ani

Totul a pornit în urmă cu multe decenii, când părinții doamnelor Luminița și Angela au deschis un magazin în centrul Clujului.

Pe vremuri, magazinul era axat doar pe pălării și șepci: ”De la un timp, magazinul nu a supraviețuit doar cu pălării și șepci. Erau veri în care doar ploua și atunci cine purta pălăriile?.. Ne-am adaptat și am adăugat și articole vestimentare. Noi lucrăm aici de la 19 ani, după ce am terminat liceul.”

De peste 30 de ani acestea vin zilnic cu drag la magazin, dedicându-și mult timp pentru toți clienții ce le trec pragul: “Vin de multe ori și bătrânele de 90 de ani, turiști și oameni de tot felul, fiind în centrul Clujului. Pentru fiecare avem o părere sinceră, în favoarea clientului. Am mai dat și multe articole cadou oamenilor care și-au dorit ceva foarte mult, dar n-au avut posibilitatea să-și cumpere.”

Doamna Angela și Luminița au grijă și de cm arată marfa pe umeraș, fiecare obiect vestimentar fiind călcat și aranjat perfect înainte de a fi expus. Apoi, acestea gândesc ținute și le asortează cu pălării pentru clienții ce le trec pragul: “Noi nu stăm aici, mereu aranjam, călcăm, vorbim și ajutăm clienții cu drag, cu orice informație. Nu câștigăm foarte mult, ca și alte afaceri, dar suntem mulțumițe. Facem ceea ce ne place și ne pasionează, venim cu drag la muncă. Ne place atât de mult interacțiunea cu oamenii.”

Pe final, am aflat cm a fost ales numele magazinului “Bleriot”. Tatăl doamnelor a fost inspirat de un model de șapcă pe care o purta un aviator francez.

Pentru Mustafa, originar din Iordania, Clujul a devenit a doua casă...

Domnul Mustafa (66 de ani) s-a născut în Iordania. A copilări și a absolvit liceul acolo, însă pentru studiile universitare și-a dorit să opteze pentru o altă țară. A ales România, mai exact Clujul: “Am venit aici dorind să îmi încep viața oarecum de la zero, pe cont propriu. Am optat pentru Facultatea de Construcții. Am terminat în 1982, pe vremea lui Ceaușescu.”

Acesta ne-a mărturisit ca a fost încântat de Cluj încă din primele zile, acest oraș “oferindu-i” și o soție: “M-am adaptat foarte ușor aici. În timpul facultății am cunoscut-o și pe cea alături de care mi-am petrecut toată viața, soția mea. “

Fiind din două țări diferite aceștia au hotărât de comun acord să locuiască și în Iordania și în România: “Am ales să locuim și aici și în țara mea natală. Avem 3 copii împreună, care ne-au făcut extrem de mândri. Toți trei sunt doctori, unul în Suceava, iar ceilalți doi în Germania.”

Domul Mustafa iubește Clujul. De fiecare dată când vine aici, nu ezită să admire locurile ce-i stârnesc atâtea amintiri și nostalgie: “Stau și acum și mă uit în jur gândindu-mă cm eram în urmă cu 40 de ani, când am pășit pentru prima dată aici. Un tânăr străin și introvertit, dar dornic să învețe și să se dezvolte. Clujul mi-a fost și îmi este casă. Oamenii de aici m-au primit cu mult drag. Și cel mai important, aici am găsit sufletul meu pereche alături de care am o familie atât de frumoasă.”

Povestea lui Ștefan Kocsis, omul care ne întâmpină în cel mai căutat punct turistic al Clujului

Ștefan Kocsis (64 de ani) lucrează de un an pentru asigurarea liniștii și a bunei funcționări a bisericii Sfântul Mihail din Cluj.
În tot acest timp a întâlnit mii de turiști, din toate colțurile lumii: “E incredibil cât de căutat este acest punct turistic. Au venit vizitatori din toată lumea: Vietnam, Singapore, SUA, Franța, Italia etc. Zilnic.”

Domnul Kocsis este pasionat de sport și istorie de când se știe: “Istoria, marea mea pasiune. Eram cât pe ce să ajung profesor de istorie, dar se pare că drumul meu a fost altul. Am lucrat mulți ani în domeniul securității, eram neliniștit zilnic, având foarte multe responsabilități. Aici, este altceva, întâlnesc doar oameni plini de viață.”

La biserica din centru lucrează și un băiat care are dizabilități. Este îmbucurător faptul că se promovează egalitatea și dreptul la muncă: “Băiatul este și student și lucrează la noi de ceva timp. Din păcate, unii oameni sunt răi și l-au reclamat pe baza faptului că nu își face treaba. Însă, șeful are o inimă mare și nu l-a concediat, din contră, i-a oferit o nouă șansă, susținându-l.”

Mai devreme sau mai târziu viața i-a oferit ocazia domnului Kocsis să fie într-un mediu în care să-și valorifice pasiunea și cunoștințele în istorie. Oamenii ce vizitează biserica pot avea parte și de informații suplimentare oferite cu drag de către dânsul.

Doamna Mirela și Mărioara, o prietenie de peste șase decenii

Ungurean Mirela (66 de ani) și Bulboacă Mărioara (71 de ani) sunt verișoare, dar mai presus de acest grad de rudenie, le leagă și o prietenie de peste șase decenii.
Încă de când s-a născut doamna Mirela, verișoara ei mai mare, Mărioara, a avut grijă de ea. Anii au trecut și fiecare și-a întemeiat o familie, urmând să aibă copii și nepoți.
Însă, pe tot acest parcurs al vieții și-au fost alături: “Orice greutate întâmpinam știam că putem apela una la cealată, la orice oră din zi și noapte. “

Acum, fiind pensionare, petrec din nou mai mult timp împreună, ca atunci când erau mici: ”Ieșim săptămânal prin oraș. Mergem în excursii, la biserică și peste tot unde avem ocazia.“

Amintirea vremurilor când doamna Mirela era mică a rămas în inima doamnei Mărioara: ”Acelea au fost cele mai frumoase vremuri. Îmi aduc aminte cu drag cât de drăguță era și cuminte. Ce frumos a fost să am grijă de ea.”

Povestea Melisei Negrea : ”Oricât de mult aș iubi cuvintele, adevărul este că admir liniștea, iar Clujul este înconjurat de astfel de locuri”

Melisa s-a mutat în Cluj în urmă cu 8 ani, când a început facultatea: “Am avut dintotdeauna presentimentul că aici mă voi regăsi. Am studiat cinci ani marketing și sunt una dintre acele persoane norocoase (sau muncitoare), care poate să afirme că face ceea ce îi place.”

Nu a durat mult timp până s-a acomodat cu noul oraș, Clujul devenindu-i casă: “Clujul mi-a deschis cele mai potrivite oportunități, chiar dacă nu în cele mai potrivite momente. Aici am învățat că uneori este bine să o iei de la capăt, că orice profesionist a fost începător odată. Viața are prea multe de oferit pentru ca tu să-ți pierzi energia pe ceea ce nu contează.”

De asemenea, uneori avem nevoie doar de liniște, iar unde o gasim, rămânem: “Adevărul este că admir liniștea, iar Clujul este înconjurat de astfel de locuri în care poți să-ți golești mintea și să îți încarci inima. Natura este cea care mă menține sănătoasă fizic, mental și emoțional, iar bucuria de a-i asculta liniștea este de neprețuit.”

Ca și în viața fiecăruia, cuvintele joacă un rol important. Sunt cele care ne definesc, ne ajută sau ne pot distruge: “Cuvintele sunt o parte importantă din mine și din viața mea. Partea bună este că am învățat cm să le folosesc atât în relația mea cu oamenii, cât și în marketing. Mă bazez pe cele mai relevante cuvinte cheie atunci când optimizez site-urile pentru motoarele de căutare. Aleg cele mai sincere cuvinte pentru a transmite ceea ce gândesc, indiferent că este vorba de familie, prieteni sau clienți.”

„Dacă vrei să-mi zici cm este inima unui om, nu-mi spune ce citește, spune-mi ce recitește.“

De vorbă cu jurnalistul clujean Tiberiu Fărcaș, autorul unicei Istorii a Presei Clujene

Gazetarul Tiberiu Fărcaș (53 ani) și generația lui au suferit mult din cauza cenzurii implementate de regimul comunist, în tinerețe. Acest lucru l-a ambiționat să caute tot ce era interzis la acea vreme: ”Mergeam în piețe și găseam reviste în maghiară despre ce se întâmpla în lume. Ascultam “Europa Liberă”, care era considerat de către regimul comunist un radio dușmănos. Am avut o pornire misterioasă de a aduna arhive și publicații încă din liceu.”

Pasiunile se transimt, din generații în generații, iar Tiberiu a fost dintotdeauna pasionat de fotbal. Ca strabunicul său, care, în perioada interbelică era un mare fotbalist. Această pasiune i-a deschis noi oportunități: ”În anul 1993, la trei ani de când în România explodase presa liberă. Eu eram în anul întâi la Facultatea de Filosofie, când, din pasiunea pentru fotbal, am mers și am bătut la ușa unui ziar care avea și acest departament, încercându-mi norocul.”
Din acel moment, pentru Tiberiu, s-au deschis multe uși care l-au ajutat să evolueze mult în acest domeniu. Din iubire pentru Cluj a rămas aici, chiar dacă a avut posibilitatea de a se stabili în București: “ Un mic regret există, pentru că evoluam mult mai mult, dar iubesc prea mult Clujul. Cu Bucureștiul nu aveam nicio conexiune.”

Apoi, acesta a lansat o carte despre istoria subiectivă a presei Clujene, un proiect de suflet: ”Mi-am pus toate experiența, amintirile și 1000 de fotografii cu ziariști și ziare, un fel de cimitir al ziarelor.” În prezent, are trei cărți publicate, iar două sunt în lucru.

Din 2013, Tiberiu este antreprenor. Și-a creat două ziare în domeniile care-l pasionează și pe care le stăpânește cel mai bine: clujulcultural.ro și clujulpolitic.ro.

După masterul pe care l-a terminat în Științe Politice și doctoratul, din 2015 acesta colaborează cu FSPAC pentru susținerea unor ateliere de presă scrisă:” Eu m-am dus pentru tineri și am scos niște studenți care au ajuns prin redacțiile din București. Pot spune că mi-am îndeplinit misiunea și acolo.”

Întrebat care a fost cel mai frumos moment al său din viața de jurnalist, acesta a răspuns: ” Mi-e greu să aleg unul, dar îmi vine acum în minte, ziua când Regele Mihai a venit în Cluj să reviziteze USAMV. Am simțit în prezența lui o forță fantastică de rege. Am cunoscut mulți oameni, dar ca el, niciunul. Omul acela emana ceva unic. Nu degeaba se spune că monarhia este o formă de guvernământ ce i s-ar fi potrivit mai bine poporului român.”

Fiecărei pasiuni, Tiberiu, i s-a dedicat total. Pentru unele a scris cărți, pentru altele a înfințat ziare, iar pentru altele va face și de acum lucruri importante.

Ghercă Irina: ”N-a existat niciun moment în care să-mi fi dorit ca lucrurile să fie altfel, din contră”

Irina sau “Zanya”, cm îi spun cei apropiați, are 36 de ani și o poveste de viață care inspiră din multe puncte de vedere. Aceasta s-a născut în orașul Bălan, județul Harghita, iar de 5 ani locuiește la Cluj. În prezent este studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, nivel master, an I, cu specializarea: Psihologie clinică, consiliere psihologică şi psihoterapie.

Am vrut să aflăm care este perspectiva sa asupra vieții, având în vedere dificultățile locomotorii cu care s-a născut: ”Având în vedere că această condiție o am de la începutul vieții, n-au existat dificultăți de adaptare și acceptare.
În general, n-am privit viața mea ca fiind mai diferită față de a altora. De când mă știu, am fost o fire deschisă și dornică să explorez lucruri noi, fără să-mi pun limite, iar asta m-a determinat să descopăr lumea cu toate provocările ei și, mai ales, să mă descopăr pe mine. Încă de la început, pe când începusem să conștientizez lucrurile, mi-am înțeles identitatea și modul în care aceasta este percepută în societate. N-a existat niciun moment în care să-mi fi dorit ca lucrurile să fie altfel, din contră. Experiențele m-au învățat cât este importantă trăirea autentică, să fiu eu însumi și să ofer ceea ce sunt, să nu-mi schimb caracterul pentru a fi pe placul celorlalţi. Să-mi respect în continuare propriile valori și propria identitate.
De asemenea, am ales să fiu detaşată de tot ceea ce nu mă reprezintă (percepții ale oamenilor, curiozități, critici, bullying etc).”

Irina se descurcă în proporție de 90% singură, cu excepția situatilor când primește ajutor la urcarea scărilor sau a bordurilor de la trotuare.

Aceasta ne-a mărturisit că viața i s-a schimbat considerabil când a venit în Cluj pentru urmarea studiilor universitare: ”Încă de la începutul primelor zile în Cluj am avut sentimentul de familiaritate și siguranță. M-am adaptat foarte ușor cu noul stil de viață și eram ferm convinsă că în acest loc mă voi dezvolta pe toate planurile: personal și profesional. Așa cm s-a întâmplat din prima zi și până-n prezent.”

Irina este exemplul faptului că fericirea e o alegere. Ea vine din perspectiva noastră asupra vieții.

Povestea unui fost asistent medical, căruia doctorii nu i-au mai dat nicio șansă la viață, însă a ajuns la 91 de ani

Pe domnul Alexandru, l-am suprins într-o după amiază în centrul Clujului, privind cu nostalgie în jur. Am aflat că este nostalgic după vremurile demult trecute și anii tinereții. Atunci când nu era singur.

Povestea lui începe în 30 ianuarie 1933. Acesta se naște într-un sat de lângă Cluj. La 20 de ani vine în oraș dornic de a-și croi propriul drum: “Eram tânăr, venit de la țară, nu știam încotro să mă duc, însă mi-am găsit calea.”

La scurt timp, își găsește menirea, aceea de a îngriji oamenii bolnavi. Acesta devine asistent medical pe secția de neurologie a spitalului CFR: ”Mi-a fost tare drag să ajut oamenii, am văzut atâtea cazuri grave, cărora medicii nu le mai dădeau nicio șansă, dar au supraviețuit. Atunci nu înțelegeam cm e posibil.”

Însă, la scurt timp a înțeles, deoarece i s-a pus un diagnostic crunt, fiindu-i descoperită o tumoare pe creier. Atunci rolurile s-au inversat, cel care ajuta, avea nevoie de ajutor: “Am fost operat de urgență, operația fiind foarte grea. Medicii nu mi-au mai dat nicio șansă ..și iată că am 91 de ani. Atunci am înțeles că unde doctorii nu mai dau șanșe, mai oferă Dumnezeu una.”

Alexandru s-a recuperat, viața urmându-și cursul firesc, acesta întemeindu-și o familie: “Am doi copii, dar sunt plecați în alte țări..acum îs singur..și singurătatea doare..”
La 61 de ani, Alexandru s-a pensionat pentru a-și putea îngriji soția, grav bolnavă: ”A stat mult timp la pat, iar eu am avut grijă de ea, zi de zi. Săraca s-a dus de 20 de ani și m-a lăsat.”

Pe final am vrut să aflăm care e secretul longevității sale: ”Nu știu nici eu cm am ajuns să am 91 de ani, toți prietenii mei sunt morți. Sunt doar eu singur și singurătatea îi tare grea. Îs faini și mulți cei 91 de ani, dar nu-s faini să-i petreci singur.”

În ochii umezi ai lui Alexandru se citește blândețe, empatie și bunătate. Toată viața și-a dedicat-o ajutând din suflet fiecare om aflat la nevoie.

Simona Gal: ”Astăzi sunt în prima mea zi de muncă, după ce m-am reîntors din Anglia”

Simona ( 51 de ani) iubește Clujul. Acest lucru a motivat-o să se întoarcă înapoi din Anglia d**a ce a locuit acolo 7 ani: ” E frumos și e viață bună în străinătate, doar că tot România și Clujul, în special, mi-a rămas în suflet. Mai ales că aici avem și familia, care ne-a mai rămas. Am pierdut multe persoane dragi. Și eu și soțul, dar ăsta e prețul pe care l-am plătit. A venit vremea când ne dăm seama că avem o vârstă și realizăm că banii nu sunt totul.”

Era chiar prima zi a acesteia de muncă, după ce s-a întors din Anglia:” M-am angajat la un magazin de haine pentru că iubesc hainele și moda. Și din dorința de a nu sta acasă, vreau să mă simt utilă.”

Am întrebat-o care e lucrul pe care îl iubește cel mai mult în România, în Cluj:” Iubesc limba pe care noi o vorbim. Aici, în oraș, fiind foarte curat ador și acest lucru. Și nu în ultimul rând, oamenii care sunt mult mai empatici, cu sufletul deschis. Și dincolo mai sunt, dar rari. Fiind altă nație te privesc cu superficialitate. Aici un “bună ziua” se simte din suflet.”

Izabela Bucur: “Nu vreau să fiu doar în așteptarea clientului, vreau să-mi valorific timpul, oferindu-i oportunitatea de a privi în timp real ceea ce realizez”

Doamna Izabela se află în târgul din piața Avram Iancu. Am suprins-o confecționând bijuterii. Chiar în piață, când putea liniștită să stea și să-și aștepte clienții:” Vreau să simt că-mi valorific fiecare minut din viața mea și că nu trece viața pe lângă mine. Nu vreau să stau să-mi aștept clienții și atât. În acest timp pot confecționa și alte bijuterii.”

Aceasta are un stand plin cu confecții la care a muncit cu mult drag și ea și soțul acesteia. Pasiunea pe care o are pentru creație a contribuit și la întâlnirea soțului său. Ea l-a întâlnit chiar pe băncile facultății, acesta fiind olar:” Eu am terminat specializarea ceramică tradițională. Așa l-am întâlnit și pe soțul meu, care era anul trei, eu fiind anul întâi. El lucrează cu lut. Pământul și-l ia chiar din curte. Iar eu sunt specializată pe o nișă de bijuterii din cupru, bronz, materiale reciclabile, dar ador să croșetez și să brodez. E o artă sustenabilă. Cum sunt și plăsuțele din materiale reciclabile. Scopul inițial pentru toate aceste podoabe nu este neapărat să le vând, ci să le valorific.”

📌„Să nu ne mai fie frică de moarte, căci după Învierea Domnului Hristos, moartea nu mai ne este în față, ci ne este în spate…”, este mesajul părintelui Bogdan Ivanov, lector în cadrul Facultății de Teologie.

➡️Unul dintre cele mai importante momente pentru părintele Ivanov a fost prima slujbă de Înviere după Revoluția din `89. Spune că oamenii au simțit-o ca pe o...descătușare.

Tu cm privești moartea și ce relație ai cu divinitatea?

Preotul și lectorul universitar Bogdan Ivanov: După Învierea domnului Iisus Hristos, moartea nu trebuie să ne mai sperie - Oameni din Cluj Pe părintele Bogdan Ivanov l-am găsit într-o dimineață, în biserica „Înălțarea domnului”, unde acesta slujește de 15 ani.

🔸La 61 de ani, tanti Livia nu se odihnește în vreun fotoliu bucurându-se de nepoți, ci face naveta zilnic la Cluj, pentru a valorifica „darurile naturii”.

➡️ „Darurile naturii” îi asigură acesteia masa... Mai multe despre tanti Livia puteți citi aici ▶️ https://icks.ro/11kte

Voi de unde cumpărați flori, verdețuri și legume?

⚒️Pe vremea comunismului existau doar două zile libere de la stat: „1 Mai Muncitoresc” și 23 august. Erau mai puține zile libere, dar statul se dădea peste cap să mulțumească poporul. 😁
Voi cm sărbătoriți 1 MAI azi? 🇷🇴

În trecut de 1 Mai se făceau defilări, ieșiri la iarbă verde, spectacole, dansuri și muzică populară. Nici atunci nu lipseau micii, grătarele, berea, însă totul se desfășura organizat și nu găseai în cantități foarte mari berea, carnea de grătar și micii.

Sărbătoarea își are originea, culmea, în America, de la partidul socialist de acolo, iar de atunci ziua de 1 Mai, micii și berea au rămas în ADN-ul Românilor! 😆
Acum, în Cluj-Napoca există locuri amenajate de Primărie pentru grătare pe care clujenii le pot folosi individual, însă nu se organizează niciun fel de eveniment grandios, dar salariații se aleg cu o zi liberă și uneori cu o mini-vacanță. ☀️

🟡⚫️ Oameni din Cluj: Prof. Univ. Corneliu Preja, militar de carieră, profesor din vocație

A făcut cu pasiune și seriozitate orice în viață. A fost concluzia noastră după ce am stat puțin de vorbă cu profesorul universitar Corneliu Preja (61 ani) despre rezultatele deosebite obținute în cariera sa militară, didactică și despre cm reușește astăzi să empatizeze cu tinerele generații care-i trec prin mână.

S-a născut în capitala de suflet a României, Alba Iulia:
”Am avut o copilărie foarte fericită, îmi amintesc și acum cm mă jucam în șanțurile cetății...”
Pe atunci și-a descoperit pasiunea pe care o are pentru sport, unde i s-a cultivat cumva și gustul victoriei, de a fi învingător în orice face.
Mai departe a urmat Liceul Militar Mihai Viteazul:

“Mi-am dorit mult să intru acolo, am și învățat mult, deoarece concurența era mare, patru pe un loc. Am avut parte de profesori extraordinari de la care avut ce învăța și care ne-au transmis tuturor valori puternice, în care cred și astăzi.”
Perioada liceului a fost grea, fiind permanent într un program strict, greu pentru un adolescent, dar care, la odată parcurs, formează caractere puternice.

După absolvirea liceului militar, a urmat diverse forme de pregătire profesională în domeniul militar: Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni (Sibiu, 1984), Academia Militară de Înalte Studii Militare (București, 1994), cursuri de pregătire militară specifice (vânători de munte, alpinism, război electronic), precum și cursuri postuniversitare de conducere mari unități din forțele terestre.

Timp de 34 de ani, Corneliu Preja și-a desfășurat activitatea doar în domeniul militar, servind patria - cm spun militarii de carieră.

”Un aspect interesant, dar mai puțin plăcut - ne mărturisește, a fost faptul că în perioada comunistă, timp de doi ani, mi-am desfășurat activitatea în minele din Valea Jiului, explorând cu militarii din subordine ,,camerele abataj” din subteran, pentru ,,a da țării cărbune” conform uzanțelor vremii ca armata să participe la economia națională.“

De 14 ani, Corneliu Preja este profesor în cadrul Facultății de Filosofie și Istorie, unde le transferă studenților din experiența sa militară:

”Activitatea didactică universitară mi-a oferit posibilitatea să transmit tinerelor generații de studenți informaţii teoretice, dar mai ales practice asimilate de mine în îndelungata carieră militară.”

Întrebat care a fost cea mai frumoasă amintire de când este în mijlocul studenților, ne-a spus ca nu poate alege una singură, toate fiind speciale.
Fiecare zi în mijlocul studenților este unică în felul său.
Rezonează perfect cu generațiile noi:
”Aud adesea în spațiul public discursul unor persoane care spun pe vremea mea…se făcea școală, iar studenții erau interesați… Nu sunt de acord cu astfel de afirmații. Eu rezonez cu atitudinea actualilor studenți și cred cu tărie că vor ajunge specialiști.”

Prof. Univ. Corneliu Preja a realizat că pentru a fi profesor în adevăratul sens al cuvântului trebuie să întrunești mai multe calități: întâi de toate să-ți înțelegi și susții studenții. Și uite așa, reușești să creezi o relație strânsă, cu fiecare generație.

Simona și Mădălin nu sunt din Cluj, sunt din Timișoara, însă ni s-a părut prea faină povestea lor ca să nu o împărtășim.
Pe cei doi i-am găsit pe lângă facultatea de muzică, la o cafea și probabil la ceva dulce, judecând după farfurie. 😄
Ne-au sărit din start în ochi pentru ca aveau un aer boem, detașat, ca și cm s-ar bucura de fiecare moment al vieții și doar se simțeau bine să existe.
Am înțeles imediat și motivul: nu ai cm să nu fii fericit când urmează să te întâlnești cu fiul tău. Acesta lucrează la Paris, fiind inginer constructor. Era la examenul DELF, iar Simona și Mădălin îl așteptau pentru a merge la cină după.
❤️ Ne-au spus ca sunt îndrăgostiți de terasele și restaurantele din Cluj-Napoca și urmează să meargă la Da Pino, pentru că Simona văzuse pe Google ca au cele mai bune paste din oraș.
Amândoi, ca și fiul lor, sunt ingineri, însă noi spunem că au și un suflet de artiști! 🫶
Mădălin chiar ne-a spus că este nevoie de ambele abordări în viață: și cea practică de inginer, dar și cea creativă de jurnalist! 😄

Oameni din Cluj: Povestea Carlei, adolescenta căreia o temă de casă i-a schimbat viața și a inspirat-o să scrie o carte

Carla Seleșiu (20 de ani) ne-a povestit că a avut o copilărie minunată, până într-o noapte, când totul s-a schimbat:

”Pe atunci, când aveam eu 12 ani, tata avea o firmă de mezeluri. Într-o noapte a venit poliția la noi acasă și l-a arestat pe tata, timp de 6 luni.”
Atunci, viața Carlei s-a schimbat. Copilăria lipsită de griji a devenit o amintire, începând o maturizare forțată de împrejurări.
”Viața noastră s-a schimbat cu totul, financiar, spiritual și emoțional. Am învățat foarte multe și m-am maturizat mult mai repede.”
Apoi, a urmat divorțul părinților și tot ce avea să aducă acest eveniment în sufletul Carlei. De atunci, relația cu tatăl s-a schimbat și ea. Cei doi nu mai țin legătura, dar aceasta spune că l-a iertat pentru tot:

”Relația mea cu el a fost destul de toxică, am și plâns, am suferit ca și copil, dar am învățat și să iert, făcând pace cu mine, în primul rând.”

Carla a reușit să-și gestioneze emoțiile, iar astfel a rămas doar cu ce a fost bun din această întâmplare.
După toate evenimentele neplăcute, a urmat adolescența, o perioadă de cumpănă, importantă în viața fiecăruia, care influențează mult adultul care vei deveni. Carla i-a făcut față cu fruntea sus, croindu-și un viitor strălucit:

”Adolescența mea a fost absolut magică, m-am dezvoltat foarte mult, învățând cea mai puternică formă de iubire, iubirea de sine. Am iertat tot ce mi s-a întâmplat, înțelegând că toate experiențele au fost menite să mă aducă în punctul în care sunt astăzi.”

Tot în acea perioadă, Carla l-a descoperit pe Dumnezeu, realizând esența vietii. Faptul că nimic nu e întâmplător, totul este cu un scop bine definit:

”Atunci l-am cunoscut și pe best friend-ul meu, așa cm îmi place mie să-i spun, pe Dumnezeu.”

O temă de casă avea să-i schimbe viața din nou:
”În clasa a IX-a, înainte de pandemie, profesorul de română ne-a dat să scriem o autobiografie în trei pagini despre anumite evenimente din viața noastră pe care le consideram semnificative. Așa că eu am povestit despre experiența mea familială și părerile mele până la acea vreme. Din acel moment mi-am dat seama că iubesc să scriu despre viața personală, dar într-un mod care să inspire, demonstrând faptul că se poate.”

Când aceasta a citit tema în fața clasei, profesorul a rămas uimit, întrebând-o dacă nu ar vrea să scrie o carte despre trecutul ei. Carla nu a stat pe gânduri și a început să-și scrie propria carte, așternându-și pe hârtie toată copilăria și adolescența. A fost un mod de a se vindeca complet:
”Cu ajutorul acelei cărți mi-am dat seama că menirea mea e să scriu și să inspir oameni prin scris.”

Am întrebat-o pe Carla dacă până la această vârstă poate să răspundă la întrebarea “Cine sunt cu adevărat?”, răspunsul fiind atât de cuprinzător:
”Pot spune că sunt un simplu om, care iubește viața. Îmi doresc să fiu o contribuție în lumea asta, să ajut într-un fel oamenii.”

În prezent, aceasta este studentă la FSPAC, specializarea Jurnalism, muncind zi de zi la visul ei.

Carla ne oferă lecții importante precum iubirea, iertarea și acceptarea. Ea sfătuiește toți adolescenți să nu-și piardă încrederea în ei și credința în Dumnezeu. Să muncească pentru visul lor și să se bucure de viață, pentru că este frumoasă și merită trăită la maxim.

Faceți cunoștință cu Versulescu - fata care-ți spune viața în versuri

Valentina Prelipcean (20 de ani) iubește să scrie despre ea, dar mai ales despre alții. Să le pună emoțiile, gândurile, sentimentele pe o hârtie, apoi să le recite și să simtă, să empatizeze cu viața lor.

E un talent înnăscut sau moștenit?

Valentina s-a născut într-o familie care-și dorea o fată. Dar această fetiță e ”veșnic nemulțumită”, își dorește tot mai mult de la viață, încă din copilărie. Așa se face că de mică a căutat un mod prin a se diferenția. Cum nimic nu e întâmplător, când Valentina era în clasa a VI-a, poetul și dramaturgul Matei Vișniec invită familia Velentinei la un festival organizat chiar de el:

”E o rudă de-a noastră... mi s-a părut ireal că am un om pe care-l consider atât de 'mare', în familia noastră . Astăzi, când mă identific ca fiind , îmi dau seama cât de mult a contat participarea la acel festival. I-am văzut atunci și piesele de teatru și mi-a schimbat percepția despre ceea ce pot să fac. Aveam vreo 12 ani...”

În același an, inspirată, Valentina a scris prima poezie și a filmat-o, așa cm face și acum pe rețelele de socializare. Se numea “Mama”.
În liceu, în clasa a XI-a, totul a devenit mult mai serios.
“De atunci am hotărât să fructific pasiunea pe care o aveam, așa a început Versulescu".
A început să scrie și să se filmeze recitând poezii despre ea, prima dată:
”Mă bucuram la fiecare vizualizare, fiecare apreciere, la fiecare mesaj. Toată aprecierea m-a copleșit la început, simțeam că prind aripi și așa a și fost. Postam videoclipuri pe Tik Tok, fotografii pe Instagram și 'Versulescu' pur și simplu, înflorea”, a povestit pentru Oameni din Cluj.

Oamenii îi cereau să scrie și despre ei și așa a început seria “Poveștile voastre în versuri”, seria care se bazează pe poveștile oamenilor.

Valentina nu iubește doar poezia, mai iubește și portul popular de acasă, din Bucovina. Când spune acest cuvânt, spune “acasă”, spune “origini”, spune ”familie”.

În prezent, este studentă la Cluj, la jurnalism:

”Imi place să scriu, să interacționez cu oamenii, să filmez, să vorbesc. Sună pur și simplu perfect pentru un jurnalist, dar încă nu mă văd acolo, încă îmi caut locul”, ne-a mărturisit.

Valentina e omul care simte detaliile și transpune asta într-un mod atât de frumos. Să-ți auzi viața într-o poezie, recitată de o tânără din Bucovina, dă sens vieții. Cu siguranță nu se va opri aici, va evolua cât mai mult, spunând povești.

Mai jos este o poezie despre felul în care “Versulescu” simte viața:

UN FEL DE CIORBĂ
Mi-am dat seama câte mă leagă de casă abia în momentul în care am plecat,
Așa cm mi-am dat seama cât de mult te iubeam, după ce ne-am despărțit.
Mi-am dat seama cât de mult mi-a plăcut la liceu după ce l-am absolvit.
Bine, acolo nu m-aș mai întoarce ca elevă.

Iubesc iarna când vine vara și invers,
Vreau exact ceea ce nu pot avea.
Iubesc opusul momentului prezent,
Precum te-am iubit pe tine când te-am sesizat absent.
Vreau acasă când sunt în deplasare,
Dar vreau departe când sunt acasă. Vreau Paște când e Crăciun,
Îl vreau pe tata când e mama lângă mine.

Și nici de le-aș avea pe toate deodată nu știu dacă aș fi mulțumită,
Căci totul ar fi puțin prea mult pentru câte vreau eu.
Dar în același timp parcă n-ar fi de ajuns să n-am totul.

Vreau ca lucrurile să aibă sens când n-au,
Dar nici să fie totul prea just.
Căci dacă e just nu simt suspansul,
Dar dacă e suspans vreau să se întâmple acțiunea cât mai repede.

După ce se întâmplă acțiunea mi-aș dori să n-o fi trăit,
Ca să o mai pot trăi o dată cel puțin la aceeași intensitate.
Vreau să-mi sară inima din piept când te văd,
Și să-mi simt sufletul liniștit când mă strângi în brațe.