Maria Prangachi - poezie și altele

E martie, mamă

E martie, mamă, mai plângi ?
Mai privești întristată spre stele ?
Înfrunți un destin mult prea crunt,
dar ești muza poeziile mele.

E martie, mamă, m-auzi ?
Fredonez o veche doină de dor.
Șterge-ți lacrima, nu plânge, te rog.
Promit că-ntr-o zi va fi mai ușor !

E martie, mamă, mai poți ?
Mai reziști ? De unde atâta putere ?
Voi aduna energie din rădăcinile noastre,
și voi încerca să-ți mai alin din durere.

E martie, mamă, și mugurii cresc,
anunță o primăvară cu nuanțe de bine.
Îmi trimiți poze cu ghiocei, oare știi,
că toate florile înfloresc pentru tine ?

- Maria Prangachi

Nu m-am ferit de legea crudă-a firii,
am încercat să îndulcesc oțetul.
Ca proasta am căzut în mrejele iubirii
și asta m-a distrus,
încetul cu încetul.

- Maria Prangachi

Fărădelege

Avem și noi nanosecunde
când regretăm că ne-am pripit.
În restul timpului ne ascundem
că ambii am înnebunit.

Frânturi de degete-mpletite,
săruturi și îmbrățisări...
Și râdem, dar am vrea să plângem
c-avem regrete și frustrări.

Se scurg latent nanosecunde
și te-aș ierta c-ai renunțat,
cu tine-alături, asumată
jur c-aș cădea iar în păcat.

Aș accepta orice nuanță
din timpul negru care vine,
Și-aș mai păcătui o dată
de-aș ști că tu ești lângă mine.

- Maria Prangachi

Preîntâmpinare

Ferească-te-ar cerul și sfinții
de-al meu tsunami de cuvinte -
Te-ar sfâșia precum cu dinții,
te-ar opări c-un plâns fierbinte...

Ferească-te-ar steaua și luna
de gândul meu hain, feroce
ce te-ar uda precum furtuna,
și-apoi te-ar fulgera atroce.

Ferească-te-ar sfânta lumină,
de poeziile-mi de dor -
de te-or vâna ca pe-o jivină,
să nu vii să-mi ceri ajutor !

- Maria Prangachi

"Noros ori clar ca o amiază,
Eu sunt poetu-acestui neam
Şi-atunci când lira îmi vibrează,
Şi-atunci când cântece nu am..."
🪽
Sunt iarbă,mai simplu nu pot fi.🌾

- Grigore Vieru

Emoții

Da, am început să plâng din senin.
Da, te strângeam cu putere de mână.
Apusul zâmbea, îmi sorbea din venin -
La sfârșit de durere și de săptămână.

Era ireal, credeam și nu prea;
Era prima oară când simțeam că trăiesc...
Dup-o perioadă a naibii de grea,
dup-o moarte subită, cu iz de firesc.

Erai lângă mine, mă priveai afectat -
cum nu știu de-am fost vreodată privită;
Atât de adânc, atât de curat;
Mă simțeam specială, frumoasă... iubită.

Da, am început să plâng din senin,
Emoții țâșneau. Nu le-am stăpânit.
Tu știai că îți sunt, cumva, dar divin;
Eu știam că cu tine vreau doar... infinit.

- Maria Prangachi

Mă recunoști ?
Nici eu, se pare:
Nu mai știu mințile să zboare;
Grupări de amintiri hilare,
iar nourii sunt mai anoști.

Dar, mă mai știi ?
Nici eu, ce bine !
Și versurile-mi par străine,
din sentimentele puține
apar metafore pustii.

Mă mai visezi ?
Eu cred în vise
le tălmăcesc, știu că-s proscrise
și tot-odată interzise
tot de subconștient,
mă crezi ?

MĂ RECUNOȘTI ?
Ai amnezie,
ești bântuit de o stafie
cu-un iz de dor și poezie...
cu ochii triști,
cu ochii proști.

- Maria Prangachi

PÂINEA MUNCITĂ

Te mai țin, bunico, minte
Cum veneai cu sapa-n spate,
Cu hainele prăfuite
De sudoare încărcate!

Alergam în fața ta
Cât puteam, când te zăream,
Ca să te ajut cumva,
Luam sapa şi-o duceam!

Dup-o lungă zi de vară
Ți-era trupul ostenit,
Te-aşezai pe prispă- afară
Să te odihnești un pic!

Mă-nvârteam pe lângă tine
Şi săream într-un picior,
Nu înțelegeam prea bine
Cât trudeai tu pe ogor!

Îți scoteai pâinea uscată
Din sacoşa prăfuită
Şi-mi spuneai ...dragă nepoată,
Asta e pâine muncită!

E gustoasă, e mai bună,
Are gust de cozonac,
Mi-o dădea bunica-n mână
Şi muşcam din ea cu drag!

Cât stăteam pe lângă ea
Scotea apă din fântână,
Hainele şi le spăla
De sudoare si țărână!

Se schimba cu haine bune
După ce trupu-şi spăla,
N-am cuvinte să pot spune
Cum era bunica mea!

La lumina lămpii mică
Îmi părea ca o icoană,
Scumpa mea, dragă bunică,
Suflet bun de pus la rană!

Cum aş mai întoarce roata,
Ea să-mi dea pâine muncită
Când lasă din mână sapa
Şi sacoşa prăfuită!

Eu să muşc cu bucurie
Şi să sar într-un picior....
Scriu acum o poezie
Pentru că mi-e tare dor!
________________
📖
Versuri:
- Teodora Dumitru -

Răzbunare

Nu îmi este frig, mi-i frică;
Zi de zi mă pierd puțin -
Mă răzbun, repurtând pică
sticlei din dulap, de vin.

Zi de zi devin mai rece,
insensibilă și crudă.
O răcoare ce nu-mi trece...
Iarna vrea să-mi facă-n ciudă.

Nu îmi este frig, mi-i milă;
E un tremurat de nervi...
Sunt ca vremea - instabilă.
Zi-mi:
ce altceva observi ?

Mâini mai reci ? e tipic mie:
Scriu și plâng cu-n nod în gât.
Mă răzbun pe poezie,
mă suportă ea,
atât.

- Maria Prangachi

"sînt o mamă
mi-am pierdut numele odată cu demnitatea
m-am întins pe podea ca un mort
nimeni nu a venit să mă zgâlțâie. să mă îndemne să mă ridic
am zăcut vreo câteva ore
el a venit pe la ora șapte și mi-a strivit inima cu bocancii
trosc trosc
o inimă bucăți pe care nu o poți lipi cu super glue
trosc trosc
oase rupte, vânătăi dar niciun pictor care să-și asume opera de artă

sînt o mamă
spăl rufe. fac mâncare. șterg praful de pe inimile copiilor
dorm cu un ochi deschis pentru că pericolul e mereu aproape
mă las lovită pentru că nu m-a învățat nimeni să ripostez
mă las jignită. uneori chiar am impresia că urâțenia cuvintelor e de fapt un fel de muzică
pe care doar eu o înțeleg
îi plătesc datoriile pentru că așa se face. femeia muncește. bărbatul doarme și mănâncă și bea
curajul de a-mi lua viața de la capăt s-a sinucis
îl privesc cm se leagănă în ștreang dintr-o parte în alta

sînt o mamă
nu mai știu când am fost ultima dată fericită
poate atunci când aveam copiii lângă mine
erau scutul meu. fericirea mea. speranța că totul va fi bine
acum sînt singură
pe dumnezeu l-am ascuns în buzunar
să nu cumva să vină el și să-l distrugă"

- Ana Maria Murariu

Paralel

Am înțeles că fără tine,
mi-e paralel dacă trăiesc
sau dacă fac ce îmi convine;
Nu vreau să te dezamăgesc !

O altă noapte-ngreunată -
un alt motiv să te gândesc.
Mi-e inima înflăcărată...
Din dor fierbinte; mă topesc.

Se vede luna-n depărtare,
se-apropie de orizont;
Duci un război, dar am răbdare,
să cânte liniștea pe front...

Se-aud lătrând câini în alertă;
Este trecut de ora trei
și-o altă patimă incertă
se-abate peste ochii mei.

Nu plâng, se-aud note plesnite
și între tâmple suprapun
momentele preafericite:
Râzând ți-am spus că ești nebun...
Tu mă priveai ca pe-o comoară,
ca pe-un copil cu ochi zglobii,
ca pe un înger care zboară
Cu aripi mari, din poezii...
A fost de-ajuns să fii cu mine...
să îmi zâmbești, să îți zâmbesc,
ca să-nțeleg că fără tine
mi-e paralel dacă trăiesc.

- Maria Prangachi

Doi oameni, două inimi - cu arme pregătite;
Doi oameni, două fronturi: se-așteaptă un război.
Decepțiile - scuturi, reproșuri însutite.
Nu se mai varsă lacrimi, oricum e mult noroi;

El râde-a nepăsare, ea-ncearcă să nu plângă,
Zvâcnește primul glonț, un prim "M-am săturat",
Dintr-o tăcere seacă, pulsând în partea stângă -
nu sânge, ci venin... prea mult s-a adunat.

Ce câmp (de luptă) veșted, ce crudă e mânhnirea;
Sunt ambii atacați, tot ei sunt cei ce-atacă,
nu văd că-n defensivă s-a ghemuit iubirea
și au doar de pierdut atunci când se provoacă.

Doi oameni, două inimi - străini, cu răni comune:
Lipsește doar plecarea, sunt ambii împietriți...
El face primul pas, și-un "Nu pleca" îi spune
și îi sărută ochii, preaplânși, dar răzvrătiți.

Nu-i vina nimănui, și ambii sunt de vină,
că tot râvnesc momentul tăcerii de pe urmă.
Atâta întuneric... și-or face ei lumină,
doar dacă nu cad pradă efectului de turmă.

- Maria Prangachi

Îmi vine să plâng, și plâng că mi-i dor,
De tot ce n-am trăit alături de mama:
De zâmbete, lacrimi, să-i cer ajutor
să-mi aline durerea, nesiguranța și teama.

Atâtea momente, "cum a fi fost dacă..."
Dacă-n acel martie, opt, la serbare,
în loc să mă simt singură și abandonată,
i-aș fi dat mamei mele o floare.

Nu-i vorba deloc de regrete...
Sunt gânduri și doruri, au rost ?
Rămân amintiri din acele momente
În care, mama, pur și simplu n-a fost.

Eram un copil, ce știam ?
Nimic,
mă rugam la o stea...
Și ochii spre poartă-i ținteam
Dar mama, pur și simplu, lipsea.

- Maria Prangachi