DobrOrigini

🌅 Cum a luat naștere Lacul (sau Lacul de Lapte) și Insula lui ... Cu toate că există mai multe variante ale poveștilor spuse despre aceste locuri, două dintre ele au captat imaginația scriitorilor.

✝️ Prima dintre ele, povestită de învățătorul Titus Cergău și culeasă de la un localnic, îl menționează pe poetul Ovidiu „Povestea spune că, în vremuri depărtate, Ovidiu ar fi locuit într-un sat mare, unde el era căpetenia sătenilor, pe cari îi conducea cu vorbe și sfaturi, cu toate că venise aici din locuri îndepărtate. Într-o noapte, mâniindu-se Dumnezeu, din cauza răutății oamenilor, ar fi scufundat satul în care trăia și Ovidiu, acoperindu-l cu apă, ca și când de când e lumea ar fi fost numai apă.

Dimineața, când s-a uitat Ovidiu, s-a înspăimântat atât de mult, încât a râmas stană de piatră, ca o statuie. Apoi a fost luat din insulă și dus de alți oameni la Constanța de mai târziu, unde se vede și astăzi, după cm spun bătrânii noștri din timpuri străvechi”.

⏳ În a doua legendă, poetul nu mai apare, aceasta având în centru o bătrână văduvă: „Într-o vreme de mult, când nu se știe ce fel de oameni locuiau prin , pe locul din preajma Canaralei, unde e acum lacul Siutghiol, era un sat cu nume ce nu se mai poate cunoaște. Locuitorii acelui sat erau niște oameni foarte răi, cari nu primiau niciodată pe nimeni la ei în sat. Un om sărac la înfățișare a cerut o dată găzduire acestor oameni, dar nici unul nu vru să-l primească, afară de o babă săracă și văduvă, cari locuia unde e azi insula lui Ovidiu, într-o colibă cu ziduri de piatră.

Omul cel sărac, noaptea, în loc să se odihnească, a început a ceti dintr-o carte și pe măsură ce citia, satul dimprejur se scufunda. Dimineața călătorul minunat a dispărut, satul din jurul colibei s-a scufundat, iar baba cea bună a găsit în casă o strachină plină cu bani de aur, trăind multă vreme în insula lui Ovidiu, de unde și azi se mai vede prin apă, când e lină, urme de temelii în fundul lacului”. De atunci, lacul care a înecat acel sat plin de oameni răi s-a numit Siutghiol, adică lacul cu apă dulce și albă ca laptele, iar locul unde au fost casa și ograda văduvei se cheamă și astăzi Insula lui Ovidiu.
Foto: constănțeanul Ionuț Șerban

🏰 Cetatea Argamum este numele latin dat cetății situate în locul numit Capul Doloșman, în județul , în apropierea comunei . Situl arheologic, denumit în limba greacă antică Orgamè și în sursele bizantine Argamon, a fost localizat pentru prima dată de marele istoric Vasile Pârvan în 1916.

Argamon este cea mai veche așezare de pe teritoriul românesc, întemeiată de coloniști greci veniți din Asia Mică, către mijlocul sec. VII î.Hr. și atestată într-un izvor antic de Hecateu din Milet, datând de la începutul secolului al VI-lea î.Hr.

În secolul I d.Hr., cetatea a intrat sub stăpânirea romană, denumită de atunci încolo Argamum și fiind un port de escală al navigatorilor pe ruta Bizanț-Tyras. Timp de cinci veacuri, cetatea a continuat să prospere și să se dezvolte. Existența ei a încetat în sec. V d.Hr., atunci când valurile invadatorilor goți, huni și avari au ajuns în și totodată, golful Argamom a devenit impracticabil navigației maritime.

➡ Dacă ar fi să dăm crezare legendelor, la Argamum au poposit cândva, înainte de-a avea loc războiul din T***a, Argonauții lui Iason, ce purtau cu ei Lâna de Aur, furată de la regele Aetes, tatăl Medeei.

Dacă ar exista cu adevărat, asta înseamnă că argonauții, din care făceau parte marii eroi Heracle (Hercule), Orfeu siTezeu, nu s-au putut odihni prea mult în port, deoarece pe urmele lor veneau corăbiile încărcate cu războinici trimise de către Aetes, pentru a-și recupera Lâna de Aur.

Dacă legenda Argonauților se întemeiază pe fapte reale și dacă aceștia chiar au poposit la Argamum, ar însemna că așezarea de acolo e cu mult mai veche decât se estimează azi.

➡ Interesant mai este şi un alt aspect. S-a crezut mult timp că primii colonişti greci, care au întemeiat Argamum, au numit Marea Neagră drept „Marea Neprimitoare" (Pontos Axeinos) din cauza unor furtuni întâlnite în drumurile lor. Abia după ce s-au obişnuit cu apele Pontului, se crede ca grecii au schimbat numele în „Marea Primitoare” (Pontos Euxeinos).

Teoria unanim acceptată ar putea fi însă falsă. În veacul al VII-lea î.Hr., în care au fost întemeiate orașele Orgame şi Histria, grecii îi spuneau Mării Negre „Skytikos Pontos”, adică „Marea Scitică”, după numele poporului misterios stabilit în această regiune în secolul VIII î.Hr.

Aceşti sciţi, care migraseră dinspre Marea Caspică, numeau însă Marea Neagră „Axaina”, ceea ce se traduce prin „indigo” sau "albastru închis" (chiar sciții erau denumiți „Zeii geți cu ochi albaștri” – primii oameni cu o asemenea caracteristică). Astfel, se observă că sciticul "Axaina" seamănă cu grecescul "Axeinos", primul nume dat de eleni Mării Negre...

Coincidență sau termen împrumutat și adaptat? Nu știm, dar Pontul Euxin a rămas în istorie...

🌊 Otomanii au dat naștere unei legende frumoase privind apele învolburate ale Pontului Euxin.. Așa se face că, în poveștile lor, un drăcușor, mare amator de pipă, care își făcea plimbarea pe țărmurile Mării Negre, tot pufăind de zor din p**a sa preferată, a fost atras de unduirile argintii ale apei în bătaia soarelui. Gândind că a dat norocul peste el, scoțându-i în cale o comoară, s-a repezit să și-o adjudece...

Numai că graba strică treaba, iar drăcușorul nostru s-a împiedicat de un bolovan, ce intra și ieșea de sub ape, p**a căzându-i în apă și ducându-se spre adâncuri. Degeaba a încercat și scormonit drăcușorul, amețit de căzătură, să o recupereze, marea i-o furase deja. Legenda spune că de cate ori își aduce drăcușorul aminte de p**a sa dragă, se pune pe căutat prin apă, până o învolburează așa de tare încât valurile devin înalte și apa capătă o culoare întunecată.

Zile de vară la

🐎 "Mă urc într'o trăsură şi spui să mă ducă pe strada Carol, la deal. De pe dreapta se-nalţă fosta Primărie, în care s'a instalat în urmă Oficiul poştal, o clădire frumoasă şi de gust, alcătuită dintr'un amestec curios de stiluri şi care-ţi dă impresiunea unui fronton de templu maur.

În vremea noastră de construcţiuni uniforme şi îngrămădite, ca nişte cozonaci crescuţi scoşi din calupuri, e o adevă­rată odihnă pentru suflet şi ochi, ca să mai dai şi de câte o arătare stingheră de clădire, în care îndrăzniala şi concepţia architectului să te mai scoată un moment din obsesiunea comună.

Nici într'un timp n'a fost mai puţină inspiraţie în arta clădirilor. Casele din ziua de azi sunt de o banalitate care te întristează. Bogaţii noştri îşi fac casele tot după planurile zidarilor pripăşiţi şi nu văd că avem un început de architectură care se impune.

Trăsura însă merge înainte...."

✍🏻 Această descriere, de la 1908, aparține scriitorului Ioan Adam și a apărut în cartea "Constanța pitorească și împrejurimile ei". Acesta, străin de locurile noastre (născut în Moldova) a avut prilejul să descopere lucrând ca profesor de limba română în și ca magistrat în .

Ce este interesant este că și acum peste o sută de ani, ca și astăzi, românii erau nemulțumiți constant de prezent și încântați de ce le oferea trecutul :) Așa cm am mai zis, istoria ne învață multe despre noi... Iar Poșta veche - azi Muzeul de Artă Populară - este și astăzi o clădire superbă, prea puțin pusă în valoare...

Apreciat de critici, Ioan Adam a murit la doar 36 de ani, Nicolae Iorga spunând atunci că „literatura română pierde una din cele mai originale naturi de artist.”

N-ai cm să nu iubești ținutul ăsta...

Poster de promovare turistică din perioada interbelică (anii 1930). Superb realizat, simplu și curat! Și astăzi, este în topul destinațiilor de pe litoralul nostru!

în la

🌤️ Natură și credință la . Mereu, ne întoarcem acasă, înapoi la ! În limba rusă, Ghindărești este denumită "Novinkoe", adică „Satul Nou“, prezența rușilor lipoveni în zonă fiind consemnată printr-un document încă din anul 1837.

"mai mulţi orăşeni cer să le vină comuna ( ) în ajutor pentru înfiinţarea unui liceu în acest oraş, subvenţionând clasa a V-a cu o sumă oarecare spre a putea funcţiona până la 1 aprilie viitor, când va trece în bugetul statului.

Reclamanţii văd îndureraţi cm copii lor terminând cursurile gimnaziului sunt nevoiţi a umbla pribegi prin alte oraşe, iar marea majoritate din ei nedispunând de mijloace rămân cu instrucţia incompletă.

Prezentând această suplică dl. primar se declară de la început în favoarea ei, fiind convins că orice sacrificiu făcut pentru instrucţiunea copiilor nu e sacrificiu şi banul public nu e cheltuit mai cu folos decât pentru instrucţiune.

Chestiunea e însă a se şti dacă ministerul va înfiinţa liceul de la 1 aprilie viitor, pentru că comuna nu-l va putea subvenţiona mai departe şi în acest caz subvenţiunea de acum până atunci rămâne inutilă”.

Da, orașul nostru a avut mereu probleme! Însă a avut și astfel de primari! Iar azi comemorăm 92 de ani de la dispariția unuia dintre ei (09 iulie 1932) avocatul George D. Benderly, cunoscut de contemporani pentru "bunătatea şi mila" sa și că "a ajutat pe cei în lipsă şi mai ales pe orfanii din război"

După moartea sa, soția Jeanette Benderly a îndeplinit dorința soțului ei și a donat cele 703 volume și fascicule despre drept către Curtea de Apel, motivând astfel, într-o scrisoare: "e judecătoria oraşului în care s-a născut, al cărui primar şi reprezentant în Parlament a fost George Benderly, avocatul, cetăţeanul, omul de bine..." Așa da amintire....

„În anul 1841, scriitorul danez H.C. Andersen (autorul celebrei "Fetița cu chibriturile" sau "Degețica"), venind de la Constantinopol pentru a merge prin Viena în Olanda, s-a oprit la , de unde şi-a urmat drumul la , pe uscat, evitând astfel ocolul de câteva zile de la gurile Dunării. El considera lacul Carasu ca un canal prin care împăratul Traian a putut uni cu Marea Neagră.

Peste tot întâlneşte ruine şi multă sărăcie. La o cafenea, câţiva turci şedeau întinşi, fumându-şi ciubucele şi sorbindu-şi cafelele, nepăsători; pe stradă, alţii, grozav de zdrenţuiţi, adunau gunoaie ca să facă focul. Lângă oraş a văzut urmele valului lui Traian.

Cât putea privi în jur nu vedea decât marea sau o stepă imensă, nici o casă, nici un fum de la vreo şiră de lemne a unui cioban, nici o turmă de vite, nici un punct manifestând viaţă. Totul era o câmpie verde fără de sfârşit...

a relatat apoi apropiaților Hans Christian Andersen.

La malul Mării Negre, la Constanţa, Hans Christian Andersen se plimbă pe plajă cu însoţitorul său, englezul Ainsworth, culege scoici şi pietre, intră în vorbă cu localnici pentru a le cunoaşte traiul. Intră pe brânci într-o colibă de tătari, acoperită de stuf şi plină de fumul gros al unei frigărui pregătite de stăpâna casei. La hanul la care trăseseră la Constanţa, mâncarea fusese foarte gustoasă şi necrezut de ieftină, servită de hangiul austriac Toma Radicevici. Apoi se pregăteşte de plecare către mai departe.

Lucrurile călătorilor care mergeau la Cernavodă au fost încărcate în care mari de lemn, trase de boi. Călătorii au pornit cu o zi în urma bagajelor, pentru a ajunge împreună la Cernavodă. Călătoria au făcut-o călare, pe cai vioi, munteneşti, care jucau, săreau şi se băteau cu picioarele dinapoi.

Convoiul era condus de hangiu în uniformă veche, austriacă. Drumul l-au urmat pe valea Carasu, despre care i s-a spus că a fost un canal care lega Dunărea cu marea, făcut de Traian, şi despre care credea că n-ar fi greu de refăcut dacă nu s-ar opune turcii. Socotea că ar costa mai ieftin decât calea ferată.

A trecut pe lângă multe redute din ultimul război rusesc în care se ascundeau câinii, vara de căldură şi iarna de frig. Au ajuns la un sat unde fiecare casă acea aspectul unei movile mizerabile, pe o masă pietroasă; erau şi câteva coloane de piatră cenuşie de la o biserică devastată. În mijlocul stepei au întâlnit un cimitir turcesc părăsit; satul fusese şters de pe pământ.

Vedeau turme de vite care, din depărtare, se înfăţişau ca o tabără mare de război. Păstorii munteni semănau cu totul oamenilor sălbatici; ei purtau cojoace lungi de oaie, cu lâna scoasă în afară, pălării gigantice sau o căciulă strâmtă de blană aspră. Părul lor era lung, negru şi zbârlit, le atârna peste umeri; toţi purtau un topor greu. Au suferit de căldură şi lipsă de apă.

În această arşiţă de soare, păstorii munteni stăteau liniştiţi în cojoacele lor grele de piele, rezemaţi pe ciomegele lor. Andersen cântă viaţa păstorului rătăcitor peste bărăganurile întinse din cuprinsul celor trei împărăţii, suferinţele şi dorurile lui“.

Textul de mai sus aparține jurnalistei și prozatoarei constănțene Aurelia Lăpușan, care a consemnat în cartea sa „Medgidia Carasu“ (Editura Muntenia, 1996) traseul parcurs de Andersen în Dobrogea. Fotografia de mai jos reprezintă o litografie cu valea Carasu, pe unde a trecut Andersen, exact din acea perioadă...

🏰 Cetatea Capidava sau Cetatea de la cotitură - în locul unde Dunărea face un larg cot (de unde și numele), geții au ridicat în urmă cu mai bine de două milenii o cetate pe care au numit-o Capidava. Ulterior, având în vedere importanța sa strategică, romanii au construit un castru puternic și un port, pe vremea împăratului Traian, pentru a controla vadul Dunării din acea zonă din Scitia Minor, înaintea invaziei Daciei.

Fortificația militară care adăpostea un oraș-port înfloritor, a dăinuit neîntrerupt aproape jumătate de mileniu, până în veacul al VI-lea, când în urma distrugerilor provocate de migratori cutriguri (anul 559) a fost în cele din urmă abandonată. Ulterior, îm veacul al X-lea, Imperiul Bizantin a preluat conducerea orașului și a încercat o revigorare a comerțului, însă totul a fost de scurtă durată, fiind iar abandonată după o cucerire distrugătoare a pecenegilor, în anul 1036.

De ce este atât de important acest castru? Pe lângă faptul că aceasta era zona unde trăiau cei mai vechi dobrogeni (dicienii), ineditul îl reprezintă un vas ceramic, care conţine o inscripţie considerată ca fiind prima atestare epigrafică a limbii române. Povestea acestuia conține niște coincidențe stranii: vasul a fost scos la suprafaţă, în vara anului 1967, de o turmă de porci a unui localnic, pe nume Petre, care intraseră pe terenul săpat de arheologi.

Vasul găsit datează de la sfârșitul primului mileniu, iar când l-au studiat, arheologii au descoperit că acesta are încrustate nişte scrieri neobişnuite: pe lângă literele greceşti, olarul din secolul X şi-a scris acolo numele: PETRE. Ţăranul care găsise vasul se numea tot Petre, iar arheologul care săpase pământul pe care au intrat porcii avea numele de Petre Diaconu.

O legendă locală spune că, în dreptul pantei dinspre Topalu, se pot vedea, mai ales în verile secetoase, stânci ce ies din apă ca niște colți, acestea fiind de fapt ultimele mărturii ale unui mare pod de piatră peste Dunăre. Nu există nicio certitudine arheologică sau documentată în acest sens, însă ce este sigur că existau două drumuri antice care duceau în malul Dunării exact unde se presupune că ar fi fost construit podul, iar arheologul Pamfil Polonic, care a lucrat mult la cetatea Capidava, susține că este foarte posibil ca în acest loc, unde se putea construi fără probleme, să fi existat cu adevărat un mare pod de piatră.

Vizitați !

"Odihnă și uitare"...una dintre lucrările mele preferate despre Dobrogea ale lui Vasile Trandafir, care urmează chiar să aibă un vernisaj la Muzeul Național al Marinei Române, în data de 18 iulie, ora 17:00.

🎣 "Pescăriile dela Dunăre şi în special cele din Deltă, au fost încă demult foarte reputate. Pescarii din Turcia, Grecia, Galiția, Polonia, Rusia, etc. veneau aci să pescuiască într'un număr destul de însemnat, aşezând-se acolo unde le plăcea. Când Mahomed al Il-lea a învins pe Mircea, i-a impus ca haraciu, pe lângă 3000 zloți de argint, naturalii în peşte și să se primească pescarii turci să pescuiască în bălțile româneşti."

De Ziua Internațională a Pescuitului, este important să învățăm și să ne amintim despre acest vechi meșteșug și bogăția trecută a apelor noastre. Poate așa, vom pricepe înțelege mai multe...

🐟 "În secolul al XIV se găseşte într'o pravilă, cu privire la proprietatea fonciară următoarea măsură: „Nimeni nu poate să pescuiască prin gârlele şi bălțile dela o moșie fără știrea domnului moşiei“; iar fiecare locuitor mărginaş de baltă dunăreană, era dator să presteze şapte zile pe an pentru întreținerea și buna oblăduire a bălților. Pentru fiecare fum (casă) se percepea şapte găleți de pește. (Hașdeu - Archiva istorică a României. Tom. I. Partea I pag. 97)." Deci nimic nu era gratis și era o datorie comună de a proteja această resursă!

🛶 "În secolul al XV-lea se găsea în capul pescăriilor Marele Stolnic, care era obligat a strânge peştele necesar curții Domneşti precum și icrele ce se trimeteau în Țarigrad. Din vânzarea peştelui se plătea o bună parte a haraciulul. Dimitrie Cantemir în descrierea Moldovei (pag. 170), arată cm Venețienii, cari îşi desfăceau în țară mătăsurile, oglinzile, sticlăria, etc. ridicau pe prețul acestei vânzări, cantități mari de peşte conservat şi icre, transportându-le în corăbiile lor în toate părțile Europei. Polonii desfăceau în Moldova postavuri, coarde de arcuri, săbii, plumb etc, plecând apoi încărcați, pe lângă celelalte producte ale țări, cu peşte din ținuturile dunărene". Deci Statul înțelegea importanța pescuitului și peștelui, delegând atribuțiile de a-l comercializa și păzi unuia dintre cei mai puternici oameni din Stat.

🎣 "În secolul al XVII, odată cu venirea Domnilor streini în țară, au invadat şi călugării care, aşezându-se prin mânăstirile din apropierea bălților și lacurilor bogate în peşte, au început o pescuire întinsă, nu numai pentru îndestularea lor, ci mai cu seamă pentru fabricarea de conserve fine pe cari le exportau în toate țările Orientului". Deci peștele începea să fie prelucrat la noi, adăugându-se la valoare, transformându-se în produse de lux.

🐟 "Tot în acest secol, Matei Voevod Basarab, orânduește Stolniceri cu buna pază a bălților și cu însărcinarea de a veghea ca aceste proprietăți producătoare de pește să nu se potmolească, să nu sece sau să nu li se pricinuiască beteşuguri prevăzând acestea chiar în pravilele sale. Breasla pescarilor în acest secol era una dintre cele mai mari ale țării." Pescarii, prin importanța îndeletnicirii lor, deveneau protectorii resursei piscicole și aveau în grijă (REALĂ) protejarea zonelor umede ale Țărilor Române (inclusiv prevenirea colmatării).

🛶 "În Dobrogea, administrația turcească a dat totdeauna o mare inportanță pescuitului din această regiune. O anume dregătorie turcească în cap cu un Agà și mai mulți bulibași era însărcinată, nu numai cu perceperea arenzilor şi taxele vamale, dar ea avea mai cu seamă îndatorirea să întrețină în bună stare bălțile pentru a le feri de impotmolire sau uscare, a ține în stare de scurgere permanentă gurile de revărsare din Dunăre în spre bălți, a îngriji ca orificiile ce comunicație cu Marea să fie ne încetat în stare deschisă și curgătoare etc (Ing. Mărtineanu, chestiunea pescăriilor în România 1900). Afară de taxele arătate mai sus, Statul mai încasa și altele la eşirea peştelui din țară.

În Secolul al XVIII se găsesc dispozițiuni pentru buna întreținere a bălților de pescuit, iar pe lângă darile în naturalii se înființează o taxă în acest scop numită măjărit, care consta din 3 lei 40 parale pentru carul cu doi boi plin cu peşte și 7 lei 40 pentu carul cu 4 boi încărcat cu pește." "Sultzer într'o lucrare a sa, spune între altele despre pescuitul în bălțile şi apele Dunării în secolul al 18-lea: „Fiecărui îi es permis să pescuiască atât de mult cât îi place, plătind o mică taxă numită măjărit şi cine aduce un car plin cu sare pisată, poate să'şi ia de acolo tot atâta crap sărat“. Deci principala grijă a administrație turce era pescuitul sustenabil, nu jaful fără limite a unei provincii supuse. De asemenea, toți pescarii plăteau pentru extragerea acestei resurse, o bună parte din bani întorcându-se direct către întreținerea canalelor și bălților de unde se extrăgea peștele...

🎣 "Dela aceste vremuri arhaice şi pe măsură ce Statul român s'a consolidat pe toate tărâmurile, era fatal ca şi această avere însemnată, pescăriile, să intre în atenția conducătorilor, începând cu arendarea bălților și a canalului Dunării, în secolul al XIX. La început arendașii, cu ajutorul pescarilor vânători, făceau gospodăria pescuitului cu multă grije săpând gârle, curățind bălțile, astupând privaluri nefolositoare sau săpând altele, pescuind potrivit cu bogăția apelor în peşte etc.

Mai târziu însă, arendaşii au început să spolieze bălțile în aşa măsură, că prindeau până și cei mai mici puişori de peşte, secătuind producția în aşa grad, că înainte de anul 1890 și până la 1896, împortul peştelui rusesc ajunsese dela 1 milion de kgr. în 1880 la 9 milioane kgr., în valoare de 7 milioane lei (informație apărută în expunerea de motive la votarea legii pescuitului). Pe de altă parte arenzile plătite Statului, erau atât de neînsemnate că Delta întreagă de 500.000 ha. nu era arendată în 1894 decât cu 300.000 lei, iar toate bălțile din toată țara, nu aduceau Statului mai mult de 737.350 lei venit anual." Sună cunoscut? Niște băieți dejtepți din acele vremuri, au acaparat tot ce înseamnă acest domeniu, au transformat pescarii tradiționali în sclavi, totul intrând doar în buzunarul lor.

🐟 "În 1895, Statul văzând dezastrul sistemului arendăşii că se accentuiază şi că arendaşii se cartelau când se punea la licitație o baltă, s'a adoptat sistemul regii cari numai în timp de 10 ani, a ridicat încasările dela 737.000 lei, la 2.667.254 lei aur. Printr'un serviciu și o lege specială a pescărilor, Statul a luat măsuri pentru cruțarea peștelui în epocile de reproducție, pentru apărarea drepturilor contra încălcărilor proprietăței sale, pentru exploatarea rațională, regularea comerțului și relațiunilor dintre pescar și consumator, pentru înlăturarea întermediarilor, pentru impiedicarea cămătăriei și speculei pescarilor vânători etc. (Dr. Antipa).

Regia de Stat se bazează, ca şi la arendare, pe dijma ce se lua dela pescarii vânători, însă cu mult mai uşoară, 15-20% la Mare, în Dunăre și brațele sale; 30-35% în bălțile Deltei, pescarii având greutăți cu păstrarea și transportul și 40-50% la bălțile dela Isaccea până la T. Severin. Arendașii, înainte ca Statul să ia în regie exploatarea bălților, percepeau următoarele dijme dela pescarii vânători: în regiunea Brateş la pescuitul în gârle 65% și la zătoane 75%. Pe lângă dijmă se mai percepea 3% din suma cuvenită pescarului pentru comision și 10 bani la suta de kgr., pentru cântar." Diferențele sunt evidente, pentru cine vrea să le vadă și să le înțeleagă!

✒️ Aceste texte au apărut acum aproape 100 de ani, la 1926, în cartea doctorului P.P. Daia, primul medic veterinar din Sulina cu doctoratul absolvit la Milano și apoi în Franța, denumită "Exploatarea Pescăriilor Statului". Există acolo mai multă înțelepciune și mai multe date decât într-o sută de legi și ordine privind pescuitul din zilele noastre...

⛱️ Paradoxuri "made in Constanța": cu toate că peste 7000 de constănțeni au semnat pentru inițiativa mea legislativă "plaje libere" și alte mii ne-au transmis sprijinul lor, primarul Vergil a declarat public încă de anul trecut că nu dorește să ia în administrare niciun sector de plajă pentru oraș. Cu toate acestea, Vergil Chițac este reales primar...practic, pe sistemul "nimic pentru alții, totul pentru ai mei".

Vă amintiți perioada în care plaja era o plajă a constănțenilor, accesibilă tuturor, nu la cheremul unor privați? Din păcate, primarul mun. se opune unui proiect de bun simț care să ne ofere o alternativă celor ce nu vrem să plătim pentru "privilegiul" de a ne bucura de mare, soare și nisip.

❗Deși mii de oameni au semnat pentru această inițiativă, Vergil Chițac (PNL - PSD) nu dorește să închirieze o porțiune de plajă pentru locuitorii orașului, obligându-i astfel, și în acest sezon estival, să facă slalom printre șezlonguri și să se chinuie să găsească un loc pentru prosop sau cearceaf.

Plajele libere trebuie redate celor care locuiesc pe litoral, tocmai de aceea am depus în , alături de colegii de la Forța Dreptei, inițiativa legislativă pe care colegii de partid ai domnului primar (adică PSD - PNL) o ascund prin diferite sertare și refuză să o supună dezbaterilor și votului.

ℹ️ Cum s-ar realiza, concret, acest proiect? Statul Român, prin Ministerul Mediului, ar da posibilitatea primăriilor riverane litoralului să ia în concesiune 30% din plaja care se află pe raza lor administrativă. Nu ar mai participa la licitații, asta ca să nu se mai scuze că nu există bani, ci vor achita o simplă redevență anuală, în valoare de 0.08 lei pe m². Doar atât!

Proiectul „plaje libere pentru constănțeni și turiști” presupune ca singurele amenajări „obligatorii” să fie dușurile și wc-urile publice igienizate, coșurile de gunoi suficiente, terenuri de sport pentru toată lumea, instalații speciale pentru persoanele cu dizabilități. Pe aceste plaje nimeni nu va fi obligat să închirieze sau să cumpere ceva, singura cerință reală fiind bunul simț și respectul față de ceilalți și față de mediul înconjurător.

☪️ "Lumina aprinsă a soarelui, care pluteşte încro­pită peste , se vede de departe stră­punsă, ca de nişte suliţi gigantice, de turlele gea­miilor răsleţe. Însemnările acestea mistice, care punctează orizontul ca nişte ghimpi enormi, te duc cu mintea departe în trecut, când credinţa aceasta străină ameninţa lumina creştinismului, ca o îm­punsătură de suliţă...

Minaretele de piatră, sprin­tene şi rotunde, se înalţă subţiri şi albe, de deasupra geamiilor greoae şi joase. Sus se încing cu ceardacuri înguste şi se acopără cu turle ţuguiate şi verzi, ca nişte chivere. În vârfurile lor, dea­supra de tot, se încearcă par'că să scântee semi­luna în dogoarea arşiţei...

Seara, după ce atmosfera se mai potoleşte din aprinderea soarelui, turlele geamiilor se desem­nează pe orizont în linii mai închise, ca nişte ţape împrăştiate şi afumate, în care a expirat gloria credincioşilor. În vremea aceasta cuprinsul răcorit se umple de strigăte bocite, venite de prin ceardacurile minaretelor.

- Alah ekber... Alah ekber... (Dumnezeu e mare, Dumnezeu e mare). Şi Hogii bătrâni şi tineri, îmbrăcaţi în anteree negre şi legaţi în jurul fesurilor cu sarâcuri albe, se învârtesc cu mersul lor oriental în jurul minaretelor. Ţinându-şi pal­mele deschise la urechi, umplu cuprinsul cu ru­găciunile lor plânse trăgănat, strigând în cele patru părţi ale lumei:

- Alem fena... Haye alei felah... (Lume rea, ticăloasă... Numai în deşteptare e mântuirea ta! ...)

Pe Constanţenii vechi nu-i mai impresionează toate acestea, pentru că s'au obişnuit cu specta­colul, dar pe străinii veniţi de pe aiurea, îi opreşte în loc solemnitatea acestor rugăciuni.

Între alte curiosităţi de la Constanţa e şi vizitarea geamiilor mai principale. Aceste locaşuri sfinte sunt deschise în toate zilele şi străinii pot să le vadă cu învoirea hogilor. Trebue să priviască însă totul numai din prag, căci înlăuntru nu se poate intra de cât descălţat şi creştinii sunt cam greoi şi stingheriţi la această operaţiune.

Când se întâmplă ca geamia să fie goală de credincioşi, te impresionează mult muţenia mohorîtă şi rece a interiorului, dându-ţi fiorul că priveşti la nişte coșciuge, din pragul unui cavou deschis.

Vinerea însă când e ziua lor de sărbătoare, vezi cârdu­rile de musulmani cuvioşi şi curaţi, cm se în­dreaptă în spre geamii. La uşă îşi lasă cu toţii papucii tăiaţi anume ca să se descalţe uşor şi rămân numai în ciorapi, după care intră apoi în geamie. Înăuntru, aştern jos batiste scumpe şi s'aşează turceşte cu evlavie.

Hogii, dela altar, par nişte magi inspiraţi, care caută să ghicească viitorul în cărţile lor deschise... [....]

În mijlocul vieţei nouă, care năvăleşte din toate părţile şi schimbă oraşul vechiu, minaretele subţiri și albe îşi fac loc sfioase, prin îngrămădirea de clădiri, ca nişte vrejuri plăpânde care cresc din umbră."

✍🏻 Această descriere, de la 1908, aparține scriitorului Ioan Adam și a apărut în cartea "Constanța pitorească și împrejurimile ei". Acesta, străin de locurile noastre (născut în Moldova) a avut prilejul să descopere Dobrogea lucrând ca profesor de limba română în Constanța și ca magistrat în Tulcea.

Se simte însă, în "glasul" său, cât de ciudat i se părea acest nou pământ românesc, total diferit față de restul țării. Lucrarea sa este plină de detalii interesante asupra vieții de aici, în toate formele sale. De aceea m-am gândit că, dacă tot este sărbătoare pentru prietenii noștri musulmani - Kurban Bayramul, să redau câteva rânduri despre strămoșii lor de odinioară...

Apreciat de critici, Ioan Adam a murit la doar 36 de ani, Nicolae Iorga spunând atunci că „literatura română pierde una din cele mai originale naturi de artist.”

Cum se promova cândva litoralul nostru în afara țării - frumos, eficient, pe bani puțini și cu turiști mulți! Poate văd și cei care iau decizii azi, că tot a început sezonul..

Neapărat trebuie mers la vot astăzi, trebuie să readucem normalitatea la ! Avem cu toții nevoie de schimbare!

🏖️ Dacă spui unui turist, dar chiar și unui constănțean, de plaja de la Băile Movilă, se va uita la tine ciudat. Asta pentru că astăzi cunoaștem stațiunea, înființată în ultimul an al sec. XIX de boierul Ioan Movilă, sub numele de Eforie Sud. Ea era prima stațiune înființată pe litoralul românesc - inițial i-a fost dat numele de Băile Techirghiol - Movilă, boierul moldovean punând în 1899 piatra de temelie a hotelului ce îi purta numele.
Sursa 📸: România Heritage. Plaja de la Băile Movilă în anul 1934.