Mindy

Nu pot decât să privesc cu amar că un domeniu care ar trebui să aibă grijă de sufletul omului, de sănătatea sa completă, nu face decât să înrăutățească, să aducă mai multă confuzie sau, mai rău, să creeze indivizi egoiști, plini de sine, care cred că ”ACUM ȘTIU” și care se folosesc de asta în momentul în care îi rănesc pe ceilalți.

Pentru că asta face iluzia cunoașterii – oferă oamenilor gândul că ar fi atotputernici și atotștiutori. Însă accentuez ”iluzie” fiindcă, cel mai adesea, fix asta este – o iluzie. Și asta din cauza faptului că oamenii care vor căuta răspunsuri și ajutor de unii singuri în surse total obiectuale precum cărți și video-uri uită un lucru esențial: ei mereu vor căuta și se vor îndrepta către informații care nu fac altceva decât să le confirme ceea ce ei vor să audă. Și în felul ăsta problematicile comportamentelor și vieților lor nu vor face decât să se mențină sau să se întărească.

Mai exact, un om care are senzația că a avut numai parteneri ”toxici” își va alege în librărie doar cărți care vor vorbi despre ”capcanele oamenilor toxici” și altele din registrul ăsta care doar îi vor întări convingerile că el a fost perfect și celălalt nu. Un om care are senzația că este ”people pleaser” se va duce și va căuta cărți care îl vor învăța cm să nu mai ofere nimic și cm să se concentreze pe nevoile proprii – neștiind că, de fapt, people pleasing-ul e doar un mod vulnerabil de narcisism prin care primordial tot nevoile sale sunt, real, în focus. Și astfel el doar se va îndrepta spre celălalt spectru, al narcisismului grandios, unde totul va fi despre el.

Industria care dezumanizează - Dezvoltarea personală, cărți, podcasturi și alte iluzii ale cunoașterii - Mindy Librăriile și internetul au devenit, literalmente, o groapă de gunoi, o sursă sigură de bani pentru cei cu har în oratorie și o sursă de pierdere a timpului și spălare a creierului pentru cei mai puțin norocoși. Au devenit locurile unde fiecare știe mai bine și fiecare are ceva de spus...

Iubirea e un verb, adesea. Mai mult, simțim și percepem iubirea în moduri diferite - cu toții am învățat-o în diverse moduri.
Iar natural, oamenii au tendința să ofere ceea ce ar vrea ei înșiși să primească. În relații, totuși, e bine să ținem cont de acest aspect, să aflăm cm înțelege partenerul nostru iubirea și să încercăm să o oferim în așa fel încât să fie văzută și simțită de acesta. Reversul este, de asemenea, valabil - să îi spunem partenerului cm percepem noi iubirea pentru ca acesta să ne poată iubi așa cm avem nevoie.

Pentru a construi relații sigure, trebuie să învățăm să tolerăm sentimentele de disconfort emoțional.
Momentele de conflict, durere, dezamăgire și deconectare sunt inevitabile.
Ceea ce facem în acele momente (și după aceea) este ce creează siguranță și încredere în relațiile noastre.

Un psihic sănătos este plin de energie, stabil, integrat, coerent si are o organizare complexă.
El nu este nici prea rigid, nici prea flexibil, este complet deschis către experiențe noi și, cu toate acestea, nu conduce la haos (Siegel,
2010).
Neurologul si psihiatrul francez David Servan-Schreiber considera că interacțiunea constantă dintre emoție si rațiune este cheia bunăstrii noastre.

Sănătatea psihică rezidă în faptul că energiile vitale din interiorul corpului pot curge si se pot exprima intr-un mod liber, firesc. Diferitele functii psihice se completeaza reciproc, păstrându-si totodata particularitățile în ceea ce privește înțelegerea lumii exterioare si interioare. Toate experiențele de viață pot fi integrate. Nu trebuie refulat, negat sau clivat nimic din propria biografie. Nu au loc fixații asupra anumitor fragmente ale realității, nu există idei sau sentimente care ramân neschimbate pentru totdeauna, care sunt mereu prezente si care necesită permanent atenție si energie. Pe scurt: un psihic sănătos ține pasul cu modificările ce apar în cadrul realității. El nu se agață de experiențele trecutului si nici nu se precipită sã facă planuri.

Când vorbim de separări temporare între doi oameni în relație semnificativă, există mai multe tipuri de reacții pe care unul dintre ei le-ar putea avea, dacă suferă de o traumă de abandon netratată:

1. Unui anxios i se va activa un răspuns de hiperexcitare în momentele în care o persoană semnificativă dispare din apropierea sa. Acesta ar putea să plângă, să aibă diverse crize emoționale și să se agite constant pentru a face persoana iubită să se întoarcă. Asta pentru că un anxios a învățat în copilărie că ”Dacă plâng destul de tare, mama se va întoarce” și același mecanism îl aplică și în prezent: ”Dacă mă agit suficient de mult, voi face ca persoana să se întoarcă și apoi am să fac tot posibilul să fiu sigur/ă că nu mă abandonează”. La întoarcerea persoanei, anxiosul va fi din nou hiperexcitat având tot felul de manifestări puternice în încercarea de-a păstra persoana și de o face să nu mai plece (excese de bucurie, de afecțiune sau de alte emoții exprimate intens).

2. Pentru o persoană evitantă, plecarea unei persoane semnificative va activa mecanismul de hipoexcitare – adesea caracterizat prin disociere. Nu se va agita, nu va țipa ci doar își va îndrepta atenția spre altceva, nefiind atins vizibil de rupere. Asta pentru că un evitant a învățat în copilărie că ”chiar dacă plâng, nimic nu se schimbă”. Așa că persoana alege să nu simtă nimic, fiind complet concentrată pe orice altceva decât pe lipsa persoanei. Când e adult, acesta își spune că ”nu are sens să mă agit, așa că indiferent de ce face persoana care pleacă, eu îmi văd de-ale mele și nu mă las afectat”. La întoarcerea celui plecat, evitantul nu va avea reacții puternice, putând să pară aproape indiferent și continuându-și treburile.

3. Pentru un ambivalent/dezorganizat, plecarea unei persoane semnificative va activa pe rând cele două mecanisme: de hiper și hipo-excitare. Întâi se va agita și va avea descărcări emoționale puternice pentru a încerca să oprească separarea sau să readucă persoana înapoi în cel mai scurt timp. Însă când încercările eșuează, reacțiile fiziologice se vor modifica, corpul va deveni moale și manifestările comportamentale vor dispărea.
Asta fiindcă un ambivalent a învățat în copilărie că ”am țipat destul, n-a venit nimeni, asta înseamnă că probabil urmează ce e mai rău, așa că nu mai pot face nimic”. Adesea, în cazul lor, întoarcerea îngrijitorului era caracterizată de o stare de nervozitate și furie, lucru care nu a făcut altceva decât să întrețină teama.
Astfel, mai departe adultul va dezvolta teamă sau respingere fată de cel care pleacă sau care întrerupe o legătură, chiar și la revenire. La reluarea fizică a legăturii, cel cu atașament dezorganizat va fi deja într-o stare de îngheț, de disociere, persoana neputând nici să se agite, nici să ignore complet, nici să își continue ceea ce făcea. Fiindcă emoțiile predominante sunt în aparentă antiteză (bucurie, frică și durere), acesta îngheață și este, adesea, lipsit de reacție.

(Continuarea și alte informații relevante în articolul întreg din comentariu).

Tu ce șanse îți dai să-l înțelegi pe celălalt? Îl și asculți atunci când îți vorbește sau doar îl auzi, așteptând să se oprească doar pentru ca tu să îți poți spune partea indiferent de ce auzi?

E adevărat că o relație este ca o oglindă prin care partenerul tău scoate la lumină toate lucrurile încă nerezolvate la tine și te ajută să crești prin asta.
Dar e adevărat și că o relație sănătoasă trebuie să fie ca o oglindă și pentru toate părțile tale bune, pentru toate calitățile tale și pentru tot ce e frumos în tine.
Pentru a crește cu adevărat și pentru a fi bine, oamenii au nevoie să fie și apreciați pentru ceea ce sunt deja.
Iar lucrurile frumoase și bune la fiecare trebuie celebrate și evidențiate cu orice ocazie de către cei doi parteneri.

Când suntem copii, părinții sunt ”Dumnezeu” pentru noi., și sunt principala sursă de învățare + validare + recunoaștere. Depindem de ei, drept urmare trebuie să ne conformăm și să obținem constant validarea lor (pentru a menține legătura de atașament). Când suntem adulți, lucrurile se schimbă - și putem privi raportul cu părinții ca unul de la adult la adult. Însă, adesea, rămânem blocați în copilărie și căutăm neîncetat o recunoaștere dintr-un loc de unde s-ar putea să nu vină niciodată - mai ales dacă am dezvoltat valori diferite de cele ale părinților. Vine un moment când trebuie să învățăm și să acceptăm că valoarea noastră nu e dată de capacitatea părinților de a o vedea și de a o valida.

Pentru unii oameni, a avea nevoie de ajutor și a nu-l găsi reprezintă întotdeauna un risc. Astfel, tind spre hiper-independență.
Tocmai de aceea, a primi ajutor poate reprezenta un risc și mai mare.
Pentru că a te simți ajutat intr-o relatie semnificativă implică riscul de a destabiliza un model de lucru conștient dominant în care sinele este apreciat ca find puternic si complet, în timp ce celălalt este devalorizat ca find slab si dependent.

Cu siguranță cunoașteți oameni care au trecut prin evenimente negative similare în decursul vieții (în special în copilărie) și, cu toate astea, sunt extrem de diferiți ca adulți și fac față diferit evenimentelor negative din prezent.
Mai exact, unii parcă sunt rezilienți și reușesc să facă față greutăților, alții sunt fragili și constant re-traumatizați sau ușor de triggeruit.

Dacă încă vă întrebați de ce, răspunsul simplu ar fi că, cel mai probabil, primele evenimente traumatice apărute au fost gestionate la timp și într-un mod sănătos la unii, pe când la alții au rămas ne-explicate, ne-înțelese și ne-procesate.

Explicația simplă e în ceva ce am mai spus anterior și sigur ați mai auzit, și anume că ”Trauma nu e ceea ce ți se întâmplă (evenimentul extern), ci ceea ce se întâmplă în interiorul tău în acel moment (evenimentele interne)”.

Astfel, dacă un eveniment negativ (un părinte cu probleme, un divorț, o agresiune, o încălcare a nevoilor etc.) este imediat văzut, oglindit de cineva (adică validat), explicat (mentalizat), procesat (integrat) și prezentat ca fiind finit (nu nesfârșit și fără soluție, cm simțim în momentele critice) + eventual însoțit de o confirmare a faptului că va fi (din nou) mai bine, atunci acel eveniment nu va rămâne ca fiind unul marcant major. Și ne vom putea continua viața cu bine și cu mai multă înțelegere.

Altfel, dacă evenimentul negativ e ignorat de către ceilalți (adică blocat în interior) ori amplificat de către ceilalți (adică mărit și prelungit în interior) și, deci, în final integrat greșit, atunci acesta se transformă într-o traumă ce nu va face decât să prindă rădăcini și va fi perpetuată, transmisă și tot amplificată (prin re-traumatizarea în apariția triggerelor).

Astea sunt, pe scurt, diferențele între o creștere securizantă și una evitantă sau una anxiogenă. Și acestea dau mai departe modul în care același eveniment negativ poate fi tratat extrem de bine de un individ, și tratat extrem de rău de un altul. De exemplu pierderea unui job, pierderea unei relații, pierderea unui prieten etc. pot fi evenimente ce pot dărâma complet pe cineva, și evenimente tratate ca fiind naturale și normale de altcineva.

De aceea nicio reacție nu e, în fond, stupidă sau exagerată sau ignorantă. Ci doar așa a fost învățată de un om ce nu a știut niciodată un alt mod de gestionare.
Și tot de aceea se poate ca, pe parcursul vieții, să trecem prin situații cu potențial traumatic și totuși să trecem cu bine de ele și să rămânem întregi și perfect funcționali.

Două dintre motivele subtile și inconștiente pentru care oamenii vor neapărat să devină părinți sunt pentru a se simți utili și pentru a se asigura că va exista măcar o persoană care îi va iubi necondiționat.

Lipsa de utilitate, care are la bază lipsa de sens, e una dintre cele mai des întâlnite și adânci problematici umane. Ideea de a fi inutil și lipsit de sens e o idee cu care omul nu poate trăi așa că va încerca, constant, să o depășească.
La fel, sentimentul de a nu fi iubit și dorit de cineva.

A-ți încredința viața unui copil și a-i oferi iubire necondiționată este cel mai la îndemână mod de a trece peste cele două probleme existențiale atât de puternice. Și nu ar fi un lucru rău dacă viitorii părinți ar conștientiza asta, în primul rând. Pentru că simpla conștientizare a rădăcinii nevoilor va ajuta în procesul de creștere, atunci când vor apărea dovezi că lucrurile nu stau chiar așa - atunci când copilul se va răzvrăti, nu te va suporta sau când va deveni independent.
Devine, totuși, un lucru extrem de negativ atunci când nu e conștientizat - fiindcă atunci nevoile părintelui vor deveni, cu siguranță, o povară pentru copil și o îngrădire permanentă.

* Strategiile noastre de supravietuire au aparent ca intenție si scop vindecarea; în realitate insă ele nu fac decât sã continue autodistrugerea fizicã si psihică.
* Strategile de supravietuire în urma traumei psihice repun in scenă vechile traume si produc incontinuu traume suplimentare.
* Strategile noastre de supravietuire pretind că scoaterea la lumină a experientelor traumatizante din trecut este motivul pentru care ne simțim rău in prezent.
* Chiar si în procesul terapeutic, aceste strategii încearcă să ne calmeze si să ne ducă cu zahărelul.
* Strategiile noastre de supravietuire relatează aproape fara niciun afect povesti de viață dramatice.
* Ele evit contactul afectiv cu sine si fac aceasta cu toate mijloacele care le stau la dispoziție.
* De câte ori aceste strategii întră în contact cu părțile noastre traumatizate, părțile supravietuitoare intră în actiune, încercând să consoleze, să calmeze si distragă atenția.
* In esență, părțile noastre supravietuitoare sunt profund loiale agresorului din trecut.

The more you feel the need to be alone to recharge and feel good again,
the bigger the probability of you having unauthentic relationships., relationships in which you are not you.
Inquire yourself: how often do you experience that?

Dacă ești un ”people pleaser”, adică dacă ai constant tendința de a-i mulțumi pe ceilalți înaintea ta,
una dintre cauze poate fi că ai învățat, la un moment dat, că realitatea ta nu poate fi acceptată.
Astfel, ai rămas cu această credință în inconștient și.. ce știi cel mai bine să faci e să te supui la realitățile altora.

“Nu știu cm vreau să fiu, dar ce știu sigur e că nu vreau să fiu ca mama/ca tata”. - Auzim asta adesea din gurile celor care, având de suferit la un moment dat din pricina unui părinte, și-au construit un scop din a nu fi asemenea acestuia.

Acest proces se numește contraidentificare și apare în raport cu un model parental perceput ca fiind amenințător și e mecanismul psihic prin care un individ se apără împotriva unor emoții neplăcute sau generatoare de suferință. Astfel, acesta alege să se construiască în opoziție cu părintele care prezintă una sau mai multe trăsături negative cm ar fi autoritatea excesivă, agresivitatea, violența, intruziunea, deprimarea, abandonul, incestul.
(...)
Problema aici e că, din nou, vorbim doar de un mecanism de supraviețuire – iar toate mecanismele de supraviețuire au în comun faptul că țin atenția în exterior mai degrabă decât în interior și nu fac decât să ne împiedice de la a fi întregi și autentici. Iar autenticitatea esenței fiecăruia nu dispare, real, vreodată – ea există și va căuta să fie exprimată atât cât omul e în viață. Fiindcă doar așa oamenii capătă, în final, acea liniște interioară mult căutată.

Intregul articol in comentarii:

Când vorbim despre o relație de orice tip, vorbim despre 3 entități - cei doi membri și relația. Eu, tu și relația. Eu, tu și “noi”.

Pentru ca fiecare persoană dintr-o relație să fie bine, trebuie, înainte de toate, ca fiecare să fie suficient de independentă încât să se poată susține pe sine din orice punct de vedere.
Cu alte cuvinte, nu e responsabilitatea niciunuia dintre protagoniști să îl îngrijească pe celălalt (fizic, material sau emoțional) - excepție făcând doar relația părinte-copil, atât cât copilul nu e complet dezvoltat încă.

Fiecare *trebuie* să poată face asta pentru sine - fiindcă asta înseamnă o dezvoltare completă și sănătoasă. Grija de sine, iubirea de sine și auto-reglarea sunt primordiale pentru fiecare individ și asta îi dă mai departe posibilitatea de a avea relații frumoase și sănătoase.

După ce posibilitatea e atinsă (adică cele de mai sus sunt îndeplinite), ajungem și la existența relației. Iar cm relația e o entitate conceptuală, ea va exista doar atât cât membrii relației o vor face să existe. Și așa CUM o vor face ei să existe.

Mai exact, dacă a avea grijă de un prieten sau de partener nu e de datoria celuilalt, a avea grijă de o relație este mereu de datoria ambilor protagoniști. Fiindcă relațiile viabile, reale și sănătoase sunt bidirecționale.
Iar în funcție de tipul relației (de prietenie, de familie sau romantică) protagoniștii au diferite lucruri de făcut pentru a o menține

În relațiile romantice sau de prietenie aici apar cele mai multe încurcături - unii dorindu-și ca celălalt să facă lucruri pentru el, unii spunând că nimeni nu trebuie să facă nimic pentru celălalt, unii spunând că nu e rolul lor să le poarte de grijă celorlalți etc. - dar cu toții uitând că a face lucruri pentru relație e, de fapt, ce contează și ce *trebuie* atâta timp cât relația este dorită.

Iubirea matură este, într-adevăr, ne-egoistă: nu cere, nu condiționează, nu pedepsește și oferă libertate.

Relația matură, însă, nu există doar pe bază de iubire - fie că ne place, fie că nu. Ea are o grămadă de nevoi ca să poată fi păstrată și să rămână autentică, dinamică și benefică amândurora. Nevoile sunt, mereu, stabilite de membrii ei în funcție de tipul relației. Nevoile relației sunt nevoile lui “noi”. Iar atunci când contribuțiile într-o relație sunt aduse în mod inegal, când așteptările nu sunt cunoscute sau sunt divergente sau nu sunt luate în seamă, asta va influența constant celălalt membru.

Iar dacă astfel de situații nu sunt tratate la timp și remediate, relația se va altera până la o eventuală disoluție.

Oamenii au nevoie de relații pentru a fi fericiți - știm asta deja din atâtea studii - dar și relațiile au nevoie de oameni care să le îngrijească pentru a exista frumos și pentru a aduce mai mult bine decât rău în viața tuturor.

Până când oamenii nu devin cu adevărat autentici - și asta nu se întâmplă până când nu se cunosc pe deplin - vor înșela pe alții și vor minți (indirect).

Nu o fac cu intenție sau pentru că sunt răi, ci pentru pentru că, înainte de toate, se înșeală pe ei înșiși fără să conștientizeze acest lucru - pentru că nu şi-au integrat complet toate părțile şi toate trăirile.

Orice parte din noi care funcționează împotriva creșterii și dezvoltării noastre sănătoase este autodistructivă.
Și orice parte autodistructivă există doar fiindcă e, totodată, un mecanism de supraviețuire (dobândit dintr-o perioadă când ne-a fost indispensabil).

Să faci o verificare constant cu modul în care se simte o idee în corpul tău (când vrei să faci ceva, de exemplu) e cel mai simplu mod de-ați da seama dacă ideea/dorința e a ta sau e dobândită (din familie, societate etc.).
Modul în care se simte inițial o idee - adică înainte să intervină partea și analiza cognitivă te ajută să-ți dai seama cine ești și ce vrei tu cu adevărat - în ciuda a ceea ce ”trebuie” sau a ceea ce implică, mai departe, respectivele idei sau acțiuni (cât sunt de grele sau de complicate).

Ca exemplu concret: să spunem că știi de existența unui eveniment și îți vine, inițial, ideea că ai putea să participi. Verifică aici cm se simte ideea în tine.
Mai departe sigur vor veni gânduri precum: ”Costă X bani și încă nu-i am”, ”Ar trebui să îmi iau niște zile libere de la serviciu ca să pot face asta”, ”trebuie să ajung în alt oraș pentru asta” sau chiar ”Ce-ar zice X dacă ar afla că eu vreau asta?” și așa mai departe vor distorsiona dorința inițială - vei trece din corp (senzații/emoții) în creier (mentalizare/gânduri).
Aici se întâmplă cel mai adesea deconectarea de sine.
Existența sau inexistența sentimentului de vitalitate în corp sunt cei mai bun indicatori pentru a ști, în final, cine ești.

Regretul e util și sănătos doar dacă ne informează decizii viitoare, dacă învățăm din ce-am făcut rău și facem mai bune pe viitor.
Atunci când rămâi blocat în regret și-atat, el devine distructiv, fiindcă vei rămâne constant cu gânduri de “cum ar fi fost dacă”.

Emoțiile sunt întotdeauna conectate cu corpul.

Senzațiile corporale sunt prima formă pe care o iau emoțiile, iar emoțiile sunt de obicei exprimate prin corp. Când simtim emotii, simțim (sau ne imaginăm) ce se intâmplã in corpul nostru.

Ca sa înțelegeți printr-un exemplu: corpurile noastre nu fug de pericol pentru că ne este frică— ci mai degraba ne este frică deoarece corpurile noastre fug. 🙂

Fundamentate în corp, emoțiile se infiltrează si frecvent domină experiența subiectivă.
Iar când sunt resimțite într-un mod intens, adesea păcălesc si cuceresc analiza rațională si capacitatea de luare a deciziilor.

Emoțiile reprezintă procesul prin care apreciem într-un mod visceral calitatea bună sau rea a experienței pe care o întâlnim — și, în mare măsură, pe baza acestor aprecieri decidem (conștient sau inconștient) cm vom acționa.

Astfel ele (emoțiile) pot asigura un sistem intern de valori care ne ajută de-a lungul vieții să atribuim sens experienței noastre si să alegem cm să continuăm.

*Atunci când tu nu iei o decizie în ceea ce te privește, lași viața să o ia pentru tine - și mergi în acord cu hazardul și cu deciziile altora.

*Atunci când nu comunici și nu întrebi o persoană dacă vrea sau nu vrea un lucru pe care tu îl dorești, iei tu o decizie în numele său (care privește relaționarea voastră) și îi iei dreptul de a decide singură.

*Non acțiunea are și ea consecințe - și sunt, adesea, mai regretabile decât cele din urma acțiunilor.

“Ne certăm din nimicuri.”
Dacă ați auzit sau spus asta vreodată vizavi de orice tip de relație, am o veste pentru voi.
Nu exista conflict din nimic - dacă era real nimic, conflictul era inexistent. Acele mici “nimicuri” ascund tot timpul “ceva” mult mai mare.
Zece conflicte minore din zece motive minore diferite ascund, de fapt, o problema mai mare, reală, neadresată sau nerezolvată.

Oamenii au nevoie să învețe că situații similare pot avea rezultate diferite, că relații similare te pot face să te simți și altfel - mai bine și în siguranță.

Uneori avem impresia că ne pierdem pe noi în procesul de-a renunța la ceva ce se dovedește a fi rău pentru noi și nu bun, cm am crezut,
când de fapt ăsta e exact procesul în care ne re-găsim și ne re-câștigăm pe noi.

Trăim mai mult în mintea noastră decât în realitate, motiv pentru care adesea vedem anumite relații, contexte sau oameni așa cm am vrea noi să fie și nu cm sunt de fapt. Fie nu am văzut clar de la început, fie nu am văzut totul fie, pur și simplu, unele lucruri s-au transformat mai mult spre negativ decât spre pozitiv. Cu toții facem și trecem prin asta mai devreme sau mai târziu în viață, distorsiunile cognitive ce apar aici fiind mecanisme destul de clasice. Doar că întotdeauna adevărul se face vizibil, because that’s how life works. Și când devine suficient de vizibil încât nu mai poate fi ignorat nici cu ambii ochi închiși, ne vedem adesea nevoiți să facem o schimbare, să renunțăm la ceea ce nu ne mai face bine sau ne face rău.
Dar dacă acel prezent “rău” a făcut parte din viața noastră o vreme îndelungată (sau suficient cât să intervină atașamentul și obișnuința), acea renunțare se simte ca o renunțare la sine, la o bucată din noi înșine - fiindcă e o bucată din creația creierului nostru. Și pe lângă frica de schimbare (iarăși clasică), intervine și frica de pierdere a sinelui - “dacă ce-am văzut eu a fost greșit, atunci o parte din mine e greșită și la acea parte eu renunț acum. Și ce pun în loc?”. Cam așa ar fi o gândire făcută vizibilă în astfel de cazuri. Intervin durerea, frustrarea, tristețea - adesea îndreptate tot spre noi.

Însă cm polaritățile nu există decât împreună, orice pierdere e și un câștig.
Frica, frustrarea și durerea (dacă sunt lăsate să existe) diminuează dintr-o vedere clară a situațiilor de genul ăsta și fac procesul unul extrem de dificil, adesea imposibil pentru unii dintre noi.
Însă aceia care reușim vom observa că pierderea a ceva negativ ori a ceva fals în realitate, ce a existat doar ca produs al imaginației noastre întreținute, nu poate veni la pachet decât cu un câștig a ceva pozitiv, mai congruent cu ceea ce suntem, cu ce simțim, deci mai real pentru noi din prezent.

Dacă atașamentul față de cineva apare preponderent în mod inconștient, se întâmplă “pe nesimțite”, dez-atașarea nu poate fi decât conștientă.
Cunoscându-te pe tine, cunoscând aspectele stilului tău de atașament și ce anume te face, în general, să te atașezi de oameni, poți alege să te dez-atașezi de anumite persoane (dacă dorești asta) modificând și renunțând la acele lucruri și comportamente care te-au dus în atașament inițial.

A avea capacitatea conștientă de a te dez-atașa are ca urmare două aspecte:
1. poți să ieși mai ușor din relațiile care devin toxice sau din relațiile în care apare o dependență malignă.
2. după ce atașamentul față de un om s-a diminuat, rămâne mai mult spațiu pentru sentimentele și emoțiile brute care există față de acea persoană (pozitive sau negative).

Între lipsa motivației de a face lucruri și deconectarea de noi înșine există o legătură strânsă.

Toți vrem să fim iubiți, acceptați, văzuți și să contăm - ăsta e deja un fapt știut și unanim acceptat.

Însă când suntem crescuți în medii unde pentru a ne îndeplini aceste nevoi trebuie constant să demonstrăm, să fim într-un fel anume (să avem anumite note la școală, să fim într-un fel anume în societate, să ne comportăm într-un fel anume cu oamenii, să arătăm într-un fel anume etc.)
apare una dintre cele mai mari probleme ale adultului din ziua de azi - deconectarea de sine, lipsa de identitate și pierderea în încercarea constantă de a demonstra către persoanele de la care ne dorim iubirea și acceptarea.

Când suntem mici întâi sunt părinții. Mai apoi, creștem și sunt fie oamenii din mediul social, fie tot cei din familie, fie un partener, fie întreaga lume. Cu alte cuvinte, obiectul pe care proiectăm capacitatea de a ne valida diferă, dar nevoia e aceeași.

Problema cea mai mare aici e că în încercarea constantă de a câștiga iubire și de a exista pentru cineva vom tinde sa facem - evident - ceea ce acel “cineva” vrea. Sau, cel puțin, ce credem noi că vrea, pentru a fi în sfârșit suficienți și acceptați.
Și ăsta e cel mai sigur drum spre pierderea de sine, spre pierderea răspunsului la întrebări precum “dar eu ce vreau să fac?”, “eu cine sunt?”, “eu ce-mi doresc acum?”, “mie ce îmi place?” și așa mai departe.

Făcând constant lucruri pentru ca alte persoane să te valideze pierzi contactul cu esența ta - și tu nu mai știi ce ai vrea, de fapt, să faci pentru ca tu să te validezi, pentru ca tu să simți că exiști și că contezi.

Iar urmările negative ale acestui mecanism se observă cel mai bine în perioadele de lipsă a motivației, a chefului de viață. În perioadele când zici că nu mai vrei să faci nimic, că nimic nu mai contează sau că nimic nu te mai bucură.
Fiindcă motivația funcționează pe baza hormonilor pozitivi secretați de corp după ce facem ceva și suntem apreciați și ne simțim bine.

Iar dacă noi am învățat să ne simțim bine când suntem pe placul cuiva și, totuși, ajungem într-un punct în care persoana/persoanele care ar trebui să ne îndeplinească nevoile nu răspund cm am vrea,
simțim că orice am face tot “ceva nu e bun”, ceva nu e suficient încât să fim în sfârșit iubiți, văzuți și acceptați. Deci dopamina nu mai apare ca urmare a acțiunilor noastre și, deci, dispare motivația de-a mai face ce făceam.

Care e soluția?
Pe foarte scurt…
Avem nevoie de echilibru (cel puțin) între ceea ce facem pentru că ne dorim noi și ceea ce facem pentru că își doresc ceilalți.
Dar pentru prima trebuie întâi să știm ce vrem noi, ce ne dorim, cine suntem.
Iar pentru a doua trebuie să avem oameni în jurul nostru care ne vor oferi iubire și ne vor face să ne simțim văzuți și doriți chiar și când nu facem ceea ce ei își doresc.