Metropolitan Recovery Church - Bucharest

Nimic nu e mai fals și asupritor decât adevărul pios: acela care-i acordă lui Dumnezeu, printr-o fraudă de cunoaștere, mai mult decât poate duce prin natura lui transcendentă.

(Gabriel Liiceanu)

Reprimarea propriei sexualități îi tranformă în niște îngerași cu săbii invăpăiate gata să lovească în păcătoșii care îndrăznesc să le amintească, prin faptele lor, de propriile lor slăbiciuni.

https://georgeteologulcom.wordpress.com/2022/06/26/ipocrizia-crestina-si-sexualitatea/

Evanghelia este despre incluziunea radicală - asigurarea că există un loc la masă pentru toată lumea - ceea ce jignește adesea oamenii care vor să-i excludă pe alții.

Adevărata religie nu este despre posedarea adevărului. Nicio religie nu face asta. Este mai degrabă o invitație într-o călătorie care conduce către misterul lui Dumnezeu. Idolatria este religia care pretinde că are toate răspunsurile.

(John Shelby Spong)

Ştiu că sună paradoxal, dar dacă nu mă cunosc pe mine însumi şi nu mă pun pe mine ca prioritate, tot ce nu înţeleg din mine şi nu pot pricepe din mine va deveni „dumnezeul” la care mă voi închina. N-o să ştiu niciodată unde e Dumnezeu şi unde sunt eu, devreme eu habar n-am cine sunt! De aia Dumnezeu e arătat ca un idol sinistru de majoritatea credincioşilor, pentru că întruchipează toate neajunsurile, frustrările şi limitările umane care n-au fost asumate şi integrate. Dealtfel, marturisim mereu că omul se află în centrul preocuparilor lui Dumnezeu: eu am nevoie ca El să se preocupe de mine, nu invers. Dacă e invers, atunci acolo sunt tot eu ridicat la rang de idol şi confundat cu Dumnezeu. De fapt, în majoritatea cazurilor, e doar o confuzie, un ghiveci religios pe care îl impunem altora din dorinţa obsesivă d**a confirmare. Dacă am crede ce trebuie, n-am avea nevoie de confirmarea nimănui în afara noastră, nici măcar de confirmarea a ceea ce noi numim „dumnezeu”.

https://georgeteologulcom.wordpress.com/2020/09/05/de-la-cunoasterea-de-sine-la-cunoasterea-lui-dumnezeu/

Experienţele religioase adverse apar atunci când liderii iubesc mai mult regulile (dogmele), decât oamenii.

Ce tragic e să te ţii atât de strâns de credinţa ta, încât tocmai asta să te facă să nu mai vezi umanitatea altora!

https://www.youtube.com/watch?v=PoYqwT4Q8rM&t=604s

Întâia predică a unui preot ateu: "Dumnezeul pe care a trebuit să-l slujesc nu există" (CC: EN/RO) Ilie Toader (cunoscut sub pseudonimul Ion Aion), un tânăr preot, doctor în teologie și profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă, se rupe de b...

Mă întreabă cineva: „Ce spune Biblia?” dacă tot am citit-o de vreo 14 ori. În urmă cu vreo 10-15 ani poate aş fi căzut în capcana unui răspuns care să satisfacă această întrebare. De data aceasta însă am fost nevoit să îi spun că Biblia nu „spune” nimic. Biblia nu e o fiinţă cuvântătoare care să spună ceva. Ţine-o în bibliotecă sau într-un sertar şi nu vei auzi niciodată vreun glas venind de la ea. Cu alte cuvinte, întrebarea nu e „ce spune Biblia”, ci ce citesc eu din ea şi cm o fac.

Un învăţat al legii mozaice l-a întrebat pe Isus ce anume trebuie să facă pentru a avea parte de viaţă veşnică. Şi Isus i-a răspuns:

„Ce scrie în Lege? Cum citeşti în ea?”

„Să iubeşti pe Domnul... şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, spune el.

„Bine ai citit, i-a spus Isus, dacă faci aşa, vei avea viaţa veşnică”.

Ce i-a răspuns învăţătorul legii lui Isus, nu era ce scria în Lege, ci ce a interpretat el citind din Lege. Legea mozaică avea peste 600 de porunci. Ca să restrângi 600 de porunci la doar două, înseamnă să faci interpretare, adică înseamnă că citeşti într-un anume fel. Din cauza asta nu e corect să cauţi „ce spune Biblia”, ci ce vezi tu citind din ea ţinând cont de nişte reguli minime de interpretare.

Ce a afirmat Isus în relaţie cu acel învăţător e faptul că cel care citeşte Biblia nu e doar un vehicul care poartă un mesaj, ci în primul rând mediul în care ceea ce e scris în Biblie capăta rol de mesaj. Ceea ce este scris devine mesaj prin mijlocirea celui care citeşte. Cine afirmă „aşa mi-a spus Bibliaˮ minte sau e ignorant. Predicatorul nu spune „ce i-a spus Bibliaˮ, ci ce interpretează el citind din Biblie.

Cunosc foarte bine câteva cercuri religioase, din cele în care se citeşte Biblia. O problemă majoră, fundamantala pe care am obsevat-o, e faptul că oamenii nu citesc Biblia ca să vadă ce scrie în ea, ci o citesc ca să găsească în ea ceea ce comunitatea i-a învăţat deja că vor găsi. Omul vine la biserică, la adunare şi într-un mod aproape automat el intră într-o relaţie de subordonare faţă de grup. El oricum nu ştie mai nimic şi se lasă purtat de concepţia şi interpretarea pe care o are deja adunarea în care a păşit. El nu are capacitatea de a refuza sau de a contrazice grupul, iar când ajunge să cunoască el însuşi ceva, acea cunoaştere e deja viciata de influenţa pe care grupul a exercitat-o asupra lui. La fel se întâmplă cu copiii din familiile religioase care primesc pe nemestecate informaţii când sunt mici, informaţii pe care nu le mai pot refuza său cântări când sunt mari. În cele mai multe cazuri oamenii trăiesc toată viaţa citind Biblia (sau văzând credinţă) prin ochelarii comunităţii în care s-au născut sau în care au intrat la un moment dat. Cu alte cuvinte, nu e niciodată despre „ce spune Biblia” sau - mai grav - „despre ce spune Dumnezeu (prin Biblie)”, ci despre ce şi cm citim noi acele texte.

De ce e important să ştim acest lucru?

De cele mai multe ori cădem în capcana absolutismului şi a fanatismului atunci când credem că Biblia ne vorbeşte nouă în mod infailibil şi unidirecţional. Când credem că Biblia ne vorbeşte nouă şi noi nu influenţăm cu nimic ceea ce ea „spune”, ne transformăm în nişte fanatici justiţiari crezând că facem ce trebuie sau ce e bine. Când credem că doar Biblia „spuneˮ ceva iar noi nu suntem influenţaţi de nimic în înţelegerea sau interpretarea mesajului ei, devenim inconştient nişte marionete ale unor interese de grup. Oamenii cred că deţin adevărul prin faptul că un grup mai mare împărtăşeşte aceeaşi credinţă ca şi ei, când, de fapt e tocmai invers: pentru că un grup crede ceva, indivizii ajung să creadă aceleaşi lucruri influenţaţi de spiritul acelui grup.

Dileme

Cineva ar putea să se întrebe: „Totuşi, textele biblice au fost scrise ca să «spună» ceva destinatarilor”. Corect. Dar cea mai mare parte din aceste texte au peste 2000 de ani vechime, ceea ce înseamnă că, în mod normal, ele nu mai au destinatar. Textele au rămas, dar destinatarii nu mai sunt demult. Aici apare pericolul influenţei de grup. Dacă intri într-un grup care îţi spune că Biblia e infailibilă şi că scrierile ei sunt permanent valabile, felul cm o citeşti va depinde de această informaţie. Citeşti din ea ce vrea şi cm vrea comunitatea. Ba, sunt organizaţii religioase care interzic citirea Bibliei (numai preotul are harul acesta) sau permit acest procedeu doar în anumite condiţii, pentru a-i putea conduce pe enoriaşi în felul lor de a interpreta textele. Deci, nu e despre ce „spuneˮ Biblia, ci e despre cm o citeşte o anumită comunitate. Dacă ar fi după cm „spune” Biblia, n-ar trebui să fie o problemă că indivizi separaţi o citesc şi o interpretează. Acest lucru devine, însă, o problemă, pentru ce de cele mai multe ori indivizii separaţi, fără obligaţii de grup, ajung la concluzii diferite. Cine face parte dintr-un grup dar ajunge la concluzii diferite, e privit întâi cu suspiciune, apoi e izolat şi, într-un final, exclus.

Biblia conţine texte care au avut un mesaj pentru destinatarii acelor vremuri. O citire corectă a textelor ei implica căutarea a ceea ce a însemnat ele pentru destinatarii de atunci. Iar când facem acest lucru, dacă îl facem, trebuie să avem în vedere în ce măsură comunitatea sau cultura din care facem parte influenţează felul în care interpretăm Biblia; dacă nu cumva avem deja o interpretare a ei şi o citim doar pentru a ne confirma temerile, prejudecăţile şi limitările ideologice ale grupului din care facem parte.

De pildă, deși respingem violența și o considerăm ca pe ceva rău, credem în același timp că Dumnezeu e violent doar pentru că așa scrie în Biblie. Dacă scrie în Biblie, înseamnă că așa trebuie să fie. Și chiar dacă această conceptie se contrazice cu ce credem de regulă despre violență, nu ne putem debarasa de ea pentru că ne-a fost insuflată de către o comunitate în raport cu care avem o relație de subordonare. Ea, comunitatea, decide ce „spune” Biblia, inclusiv cu privire la violență. (despre asta am scris in cartea „Putere și violențăˮ).

Doar pentru că te potrivești nu înseamnă că și aparții!

E regretabil să vezi în biserici oameni care au fost inițial chemați „la Isus”, dar care se pierd ulterior slugărind regulile și tradițiile unei adunări sau pretențiile vreunui lider local. În mai toate cazurile toți pretind că urmează adevărul, și în tot atâtea cazuri ei spun că Biblia e adevărul. Incapacitatea de a face diferența dintre Isus și Biblie, conduce la o stare generalizată de confuzie, cât și la frica, aproape demonică, de a critica textul biblic și de a-l supune analizei sau îndoielii.

Uneori ai nevoie de o imbratisare 😊🤗

În 2010 am fost chemat în faţa bisericii şi sancţionat disclipinar pentru o abatere morală destul de delicată. De obicei în astfel de situaţii, de ruşine, oamenii preferă să plece din biserică, să nu mai dea ochii cu comunitatea. Eu eram conştient că am greşit din perpectiva moralei bisericeşti, însă nu eram nici primul şi nici ultimul care trecea prin aşa ceva. Ce făcusem eu diferit de ceea ce făcuseră alţii înaintea mea? Sau ce făcusem eu diferit de tot ceea ce fac oamenii în general? Diferenţele dintre greşeli sau păcate, că unii le văd mai mari sau mai mici scuzabile sau nescuzabile, astea sunt chestiuni de detaliu personal sau cultic. Teologia este foarte clară în privinţa acestui aspect: nu există păcat mai mare sau mai mic şi nici oameni care să fie mai puţin sau mai păcătoşi decât alţii. Lucrurile sunt simple.

https://georgeteologul.com/2021/06/01/cum-s-a-produs-deconstructia-mea-religioasa/

Cum s-a produs deconstrucţia mea religioasă În 2010 am fost chemat în faţa bisericii şi sancţionat disclipinar pentru o abatere morală destul de delicată. De obicei în astfel de situaţii, de ruşine, oamenii preferă să plece din biserică, să …

https://georgeteologul.com/2021/05/31/antinomia-bine-rau-un-efect-al-rupturii-nu-al-integritatii/

Antinomia bine-rău – un efect al rupturii, nu al integrității Trebuie amintit faptul că „binele” şi „răul”, acest tandem, aceasta antagonie, a venit nu ca o notă de spiritualitate avansată, ci ca un efect al neascultării. Cunoaşterea binelui şi răului e…

Nu mai petrece timp cu persoanele nepotrivite. Viaţa este prea scurtă pentru a o petrece cu oameni care nu te merită. Dacă cineva te vrea în viaţa lui, îţi va face loc în ea, nu trebuie să te baţi tu pentru un loc acolo. Niciodată, dar niciodată, nu încerca să te bagi cu forţa în sufletul cuiva care trece cu vederea valoarea pe care o ai. Aminteşte-ţi mereu ca prieteni adevăraţi nu-ţi sunt cei ce sunt lângă tine când eşti fericit, ci cei care îţi sunt aproape când ţi-e cel mai greu.

Nu mai fugi de probleme. Înfruntă-le cu capul sus. Nu, nu va fi uşor. Nu este nicio persoană în lume care poate depăşi fără greşeală toate complicaţiile cu care viaţa ne pune fata în faţă. Nu suntem făcuţi să rezolvăm instant toate probleme apărute. Nu aşa am fost creaţi. De fapt, am fost creaţi să ne supărăm, să ne întristăm, să fim răniţi, să ne împiedicăm şi să cădem. Pentru că tocmai asta este întregul scop al vieţii – să ne înfruntăm problemele, să învăţăm din ele, să ne adaptăm şi să le rezolvăm în timp. Asta e, în cele din urmă, modul în care devenim persoanele care suntem.

Nu te mai minţi. Poţi minţi pe oricine din lumea întreagă, însă nu te poţi păcăli pe tine. Vieţile ni se îmbunătăţesc numai când acceptăm provocările care ne apar în cale. Iar cea mai dificilă dintre provocări este aceea de a fi sinceri cu noi înşine.

Nu-ţi pune la nesfârşit nevoile la finalul propriei liste de priorităţi. Cel mai dureros lucru este să te pierzi, pe tine că persoană, atunci când iubeşti pe cineva prea mult. Şi să uiţi că şi tu eşti special. Da, ajută-i pe ceilalţi, dar ajută-te şi pe tine. Dacă exista vreodată vreun moment perfect pentru a-ţi urma visul său pentru a face ceva care contează pentru tine, acel moment e acum.

Nu mai încerca să fii ceea ce nu eşti. Una dintre cele mai mari provocări în viaţă este să să fii tu însuţi într-o lumea care încearcă să te facă precum toţi ceilalţi. Cineva va fi întotdeauna mai frumos ca tine, mai deştept sau mai tânăr, însă nimeni nu poate fi ca tine. Nu te schimbă pentru că oamenii să te placă. Fii tu însuţi şi oamenii potriviţi te vor iubi pe tine, cel adevărat.

Nu mai ţine cu dinţii de trecut. Nu vei putea începe următorul capitol din viaţa ta dacă vei continua să îl citeşti pe ultimul.
Nu-ţi mai fie frică să greşeşti. Făcând ceva şi obţinând un rezultat greşit este mai productiv decât să nu faci nimic. Orice reuşită are o urmă de eşec în spatele ei şi orice eşec te conduce spre succes. Vei ajunge să regreţi mai mult lucrurile pe care nu le-ai făcut decât pe cele pe care le-ai făcut.

Nu te mai mustra pentru greşelile vechi. Putem iubi persoanele nepotrivite şi putem plânge pentru lucrurile greşite, însă, indiferent ce întorsătură ia viaţa, un lucru este sigur: greşelile ne ajută să găsim acele persoane şi acele lucruri care sunt potrivite pentru noi. Toţi greşim, toţi ne zbatem şi chiar toţi regretăm anumite lucruri din trecutul nostru. Orice lucru care ţi se întâmplă, bun sau rău, te pregăteşte pentru un moment care urmează să vină.

Nu mai încerca să îţi cumperi fericirea. Multe dintre lucrurile pe care ni le dorim sunt scumpe. Dar adevărul este că lucrurile care ne aduc cu adevărat fericirea sunt gratuite – dragostea, râsul, prietenia...

(text preluat)

Oamenii cărora le e frică pot fi obligați să facă orice.

"Oamenii iau decizii si fac alegeri pe baza credintelor care exista in mintea lor. Cele mai multe dintre credinte nu le apartin, ci le-au preluat, cu sau fara voia lor, de la cei din jur de-a lungul vietii.
Familia si mediul isi pun amprenta intr-o maniera semnificativa asupra fiecarei fiinte umane, pana in momentul in care ea devine constienta de sine, pune sub semnul intrebarii credintele si gandurile care ii populeaza mintea si alege ce i se potriveste si ce nu.

Insa, uneori, constiinta de sine proprie nu apare sau apare tarziu. D**a ce a facut alegeri, a luat decizii si si-a dat seama ca a gresit. In acest punct omul are de ales: fie isi schimba situatia, conjunctura de viata, repara ce poate fi reparat, invata lectia, renunta la anumite credinte disfunctionale si merge mai departe sau... printr-un fenomen numit "disonanta cognitiva" isi gaseste argumente, justificari si rationalizari pentru situatia sa prezenta si continua sa mearga inainte.

Omul care a facut compromisuri, care a investit mult intr-o situatie care s-a dovedit a fi gresita, nu prea va renunta la investitia sa. Cand ii vor fi prezentate argumente prin care i se arata realitatea, devine furios, agresiv si va incerca prin orice mijloace sa elimine stimulului care ii provoaca conflict interior.

Astfel, orice tentiva de a-i schimba gandirea are ca efect intarirea pozitiei sale initiale deoarece isi va cauta noi si noi argumente, unele chiar ilogice si irationale, prin care sa(-si) demonstreze ca are dreptate.
Omul are capacitatea extraordinara de a se manipula singur doar ca sa scape de constientizari si adevaruri care dor. In plus, omul nu invata din propriile greseli, ci le gaseste justificari si uneori le transforma chiar in acte de mare fala".

U. Sandner

Bisericile ar trebui să fie nişte locuri sigure unde oamenii să se simtă iubiţi şi apreciaţi. Din păcate, există unele biserici în care liderii îşi folosesc autoritatea lor spirituală pentru a-i controla şi a-i domina pe alţii, încercând în acest fel să-şi satisfacă propria lor sete de importanţă, de putere şi de satisfacţie spirituală. Paradoxal e faptul că aceşti lideri se folosesc de Biblie pentru a manipula slăbiciunile şi limitările membrilor.

Deseori, aceiaşi lideri îşi legitimează abuzurile prin intermediul unui grup mai larg, cm e comitetul de conducere. Din ce am văzut eu de-a lungul a câtorva zeci de ani e ca în astfel de comitete se aleg oameni slabi, obedienţi care cred că supunerea aproape necondiţionată faţă de pastor/preot reprezintă apanajul unor calităţi spirituale. De fapt, asta e problema care planează în astfel de biserici: se induce ideea că obedienta faţă de cult, faţă de pastor/preot, faţă de nişte învăţături ar demonstra spiritualitate. Este descurajată critica, îndoiala, curiozitatea pe motiv ca cine critică „urăşte bisericaˮ, iar cine se îndoieşte înseamnă că n-a ajuns la un nivel spiritual adecvat. Acesta e un mod perfid de a muta problema de la comunitate la tine, pentru că membrii sunt învăţaţi să creadă că cine are ceva de reproşat sau de criticat, însemna că se afla într-o relaţie proastă cu divinitatea. Ceilalţi membri încep să te privească dubios, te izolează şi, într-un final, în cele mai dese cazuri, eşti exclus.

Membralitatea este şi ea o problemă. Deseori oamenii fac o cerere pentru a intra în rândul unei comunităţi, cerere care odată aprobată, dă putere liderilor să urmărească viaţa privată a celorlalţi: de unde vii, ce ai făcut, cât de obedient eşti, dacă ai fost disciplinat etc. În majoritatea cultelor urmărirea membrilor are drept scop aducerea lor la un numitor comun, se încearcă alinierea şi standardizarea relaţiilor după nişte şabloane prestabilite, astfel încât bula aceasta a abuzului să rămână permanent închisă. Coduri spirituale ascunse, reguli scrise sau nescrise, controlează şi condamnă spiritele oprimate ale credincioşilor şi îi privează de harul şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu. Credincioşii se trezesc înrobiţi unui sistem, unui lider sau eforturilor legale care-i vlăguiesc de vitalitatea lor spirituală.

În ultimii 15 ani, de când eu insumi m-am trezit din această spiritualitate toxică, am întâlnit multe persoane dominate de anxietate sau depresie. Crescuţi în familii de credincioşi sau deveniţi credincioşi pe parcurs, au nimerit în cercuri religioase abuzive care le-au terfelit încrederea în ei înşişi şi în capacităţile lor. Cei despre care vorbesc au reuşit să își idea seama de manipulare, dar se luptă încă cu tot felul de fantome ale trecutului lor. În acelaşi timp, alte zeci de mii se găsesc în aceste medii abuzive şi au nevoie de ajutor.

Metropolitan Recovery Church vrea să devină o comunitate cu şi despre oamenii care nu vor să mai fie abuzaţi şi controlaţi. Noi înţelegem că nu poate exista spiritualitate decât acolo unde există diversitate şi libertate. Deviza noastră: „În dragoste nu este frică” (1 În 4,18) Acolo unde oamenii sunt dominaţi de frică, nu poate fi vorba de spiritualitate. Oamenii sunt fermecaţi de ideea că spiritualitatea trebuie neapărat să vină în urma unui efort, a unor sforţări, a unor renunţări. De aici şi uşurinţa cu care sunt păcăliţi să renunţe inclusiv la propria libertate. Din fericire, şi trebuie să afirmăm sus şi tare acest lucru, spiritualitatea e rezultatul dragostei, libertăţii şi încrederii.

Metropolitan Recovery Church e gândită ca o comunitate în care orice om e binevenit. Trebuie să învăţăm să îi acceptăm pe ceilalţi oricum ar fi, acceptarea lor fiind un rezultat al modului cm ne acceptăm pe noi înşine. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” însemna să fi învăţat mai întâi să te iubeşti, să te accepţi, să trăieşti cu tine însuţi. Şi cm nimeni dintre noi nu ne putem lauda că suntem perfecţi, acceptarea imperfecţiunilor proprii trebuie să ducă la acceptarea altora cu imperfecţiunile şi problemele lor.

Dacă eşti din/în Bucureşti şi vrei să faci parte din această comunitate, scrie-ne la adresa [email protected]. Dacă ai trecut prin probleme ca cele descrise mai sus sau te afli încă acolo, vrem să discutăm şi să îţi fim de ajutor. Sau dacă nu ai trecut prin astfel de probleme, dar le-ai văzut și vrei să ajuți pe alții, te vrem în această echipă.

Deseori Dumnezeu e pentru mulți oameni un fel de joker: o carte de joc care poate înlocui oricare altă carte în funcție de nevoi, de împrejurări. În dreptul „Dumnezeu” putem pune orice sau îi putem atribui orice. Aceeași Biblie din care mulți au făcut un idol, spune că, în Isus, Dumnezeu și-a arătat în mod deplin chipul și intențiile față de umanitate. Omul ar fi speculat mai totdeauna „adevărurile” cu privire la Dumnezeu; s- ar fi jucat permanent cu jokerul. Modelul adus de Isus reașază chipul lui Dumnezeu la înalțimea intențiilor Sale. Orice variantă a lui Dumnezeu care exclude chipul pe care Isus Cristos l-a arătat nu poate fi decât o plăsmuire a eului uman pervertit. Dar nu orice chip al lui Isus, ci chipul arătat prin cruce: un Dumnezeu care coboară pentru a fi cunoscut. Dumnezeu se face robul oamenilor pentru a-și face vizibile intențiile.
Dacă există o „luptă creștină”, aceasta ar trebui să se dea în privința recuperării chipului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta credinciosul este chemat „să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom 8,29), pentru că ceilalți îl vad pe Dumnezeu prin chipul arătat de cel credincios. O restaurare autentică, însă, implică un "progres în coborâre", prin solidaritate cu ceilalți oameni, nu în infatuarea de care deseori credincioșii dau dovadă.

Ipocrizia sau fariseismul vin din „rușinea și mândria...[care sunt] asociate cu dorința de a avea o reputație bunăˮ.

(Jonathan Haidt. Mintea moralistă)

Dacă astăzi ar fi trăit apostolul Paul, și-ar fi cerut scuze că în secolul întâi nu a fost mai radical în favoarea drepturilor sclavilor sau ale femeilor. A trebuit să treacă câteva secole până când oamenii să ajungă la maturitatea necesară înțelegerii unor lucruri care le-au făcut atâta rău. Credeți că au învățat ceva?! Același tip de credincioși care susțineau „sclavia biblicăˮ (în America) susțin și astăzi o sumedenie de alte aberații în numele un „standardˮ de 2000 de ani!

https://georgeteologul.com/2021/05/25/obsesia-pentru-standarde/

Obsesia pentru standarde Întâlnesc deseori ideea că, pentru a avea o perspectivă corectă supra lucrurilor, trebuie să avem un standard după care triem informaţiile. Şi, bineînţeles, majoritatea se gândesc la varianta clasi…

Cineva spunea că nu există „putere bunăˮ și „putere rea”, ci doar putere, care la rândul ei cere putere mai mare și tot așa. Situația asta o întâlnim la oameni. Puțini sunt cei care nu sunt fascinați de putere, și fiecare val de putere cheamă de la sine alt val și tot așa. Pastorilor, preoților le place să creadă despre ei înșiși că au autoritate de la Dumnezeu.

Din nefericire, odată cu autoritatea vine și puterea, iar puterea corupe. Lordul Acton spunea că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolutˮ. Dacă chiar ar exista o autoritate transferabilă de la Dumnezeu către slujitori, această autoritate nu ar trebui să aibă legătură cu puterea. Din contră – spunea Isus - „dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și să slujească tuturorˮ. (Mc 9,35)

În sfera Împărăției lui Dumnezeu puterea nu folosește, și nu doar că nu folosește, ea chiar dăunează. Și ca să arate că exact așa stau lucrurile, Isus, măcar că era Dumnezeu – putând dispune oricând de putere absolută – s-a dezbrăcat pe Sine și a luat un chip de rob făcându- se asemenea oamenilor, acceptând să moară de mâna celor care, făcând acest lucru, și-au exercitat un anumit tip de putere.

Dacă am îmbrățișa ideea că Dumnezeu nu poate fi caracterizat de acest gen de putere, asta ne-ar elibera și pe noi de dorința de a o deține, pentru că, pâna la urmă, noi împrumutăm, fără să ne dăm seama, etica dumnezeului în care credem. Când credincioșii sunt dominați de putere, de dorința obsesivă de a-i controla pe alții, de dorința de a impune altora „adevărul” pe care pretind că îl dețin, ei nu urmează pe Isus, ci propria sete de putere. Chiar și în cel mai neînsemnat credincios poate clocoti dorința de putere, care se poate manifesta în fel și chip. Un simplu sentiment de invidie sau gelozie poate arăta aceeași sete de putere ca și în cazul unui preot, pastor sau politician. Nu e nimeni scutit de acest flagel al puterii, iar negarea adâncește și mai mult posibilitatea afirmării lui.

(Putere și violență - Chipul deformat al divinității)

De câţiva ani nu mai merg la nici o biserică. Ultima dată am fost când se făcea lobby pentru „referendumul pentru familieˮ. Chestiunea a fost „cu ghilimeleˮ și la propriu și la figurat. Mi-am dat seama că nu mai sunt în locul care trebuie după ce, vreme de vreo 26 de ani, am fost în mijlocul acestui tip de comunitate. Mi se spusese zeci de ani că trebuie să fiu ca Isus şi acum vedeam sute de oameni ocupându-se cu ceva ce sigur Isus n-ar fi făcut niciodată. Nu mai era vorba de spirit, ci de politică. Mă simţeam ca în mijlocul unui partid politic cu iz religios.

Aveam să aflu după aceea că sunt mulţi alţi oameni care au părăsit astfel de comunități la fel ca şi mine. Nu eram singur. Dar n-am putut să văd acest lucru decât atunci când am ieşit. După 26 de ani îmi dau seama că mai mult de jumătate din această perioadă am fost minţit şi manipulat. Am fost atras şi primit cu dragoste, pentru ca ulterior să devin o slugă a unor reguli, dogme sau pretenţii de grup, care nu aveau nici o legătură cu Isus.

Multă vreme am fost acuzat că sunt rebel sau mândru, pentru că nu eram de acord cu multe din lucrurile din adunare. Era inacceptabil să să pun la îndoială sau să am dubii cu privire la ceea ce spuneau liderii. Până la urmă, spuneau ei, e ca şi când te-ai îndoi de Dumnezeu. Informațiile absolutiste cu caracter de adevăr care îmi erau servite și pe care trebuia să le cred nu mai satisfăceau mintea și sufletul meu. Mi se cerea să cred lucruri care sfidau nu doar orice logică, dar și orice formă de bun simț.

În urmă cu 12 ani un eveniment nefericit de natură morală m-a pus într-o lumină proastă în faţa bisericii. Dintr-o adunare cu câteva sute de membri doar vreo 4-5 oameni au mai rămas alături de mine. În ciuda acestui eşec evident, n-am simţit niciodată că Dumnezeu ar fi fost împotriva mea. Toată ura şi dispreţul venea de la membrii adunării care nu puteau accepta vreun rabat de la propria lor morală. Puseseră morala înaintea dragostei sau, cm se spune, căruța înaintea boilor. Într-un moment de luciditate pastorul mi-a spus: „Până la urmă, e între tine şi Dumnezeu!”. A trebuit să plec de acolo şi am sperat că voi găsi altă comunitate în mijlocul căreia să găsesc din nou dragostea şi acceptarea. N-a fost să fie.

La început toţi te prind ca pe un peşte în cârligul numit „dragoste”, ca mai apoi această dragoste să îţi fie oferită condiţionat în funcţie de ceea ce faci, de ceea ce crezi, de obediența faţă de adunare, de respectul idolatru faţă de lideri etc. Adunarea devine un fel de „Big Brother” care îţi urmăreşte fiecare mişcare. Dacă eşti slab, aceste lucruri îţi produc anxietate, depresie, frică, tulburări psihice. Mulţi sunt minţiţi că obedienta faţă de adunare e direct proporţional cu şansele ajungerii în rai. Pleci din adunare, ţi-ai pierdut manturea. Întrebarea e: din care adunare? Că sunt milioane de adunări şi milioane de biserici şi zeci de mii de organizaţii religioase care pretind că sunt „ale Domnului”.

Sunt sigur că sunt mii de oameni în situaţii asemănătoare. Credem în Dumnezeu, însă nu în „dumnezeulˮ acestor comunități abuzive. Mulţi au ajuns la concluzia că e aberant să spui că Dumnezeu arăta într-un fel sau altul sau că ar dori lucruri pe care doar mintea noastră limitată şi pervertită le cloceşte. Îmi doresc o adunare în oamenii îl caută pe Dumnezeu folosind orice mijloace ale cunoaşterii, o adunare în care viaţa particulară a indivizilor nu mai reprezintă motiv de „înfierare proletară”; o adunare în care oamenii se iubesc şi se acceptă cu scopul de a-și împlini fiecare destinul propriu. Dacă oamenii vor să fie sfătuiți și ajutați, îi vom sfătui și îi vom ajuta, dar nu ne vom băga cu bocancii in viața lor sau în patul lor.

Dacă vrei să faci parte din acest proiect eşti binevenit. Nu contează de unde vii, ce experienţe ai avut în trecut, care sunt eşecurile care te-au marcat... Vrem să construim împreună o comunitate puternică de oameni liberi care învaţă să iubească şi să accepte dragostea, o comuntate de oameni care doresc să se vindece de fantomele din trecut; o comunitate pentru care Dumnezeu e altceva decât morala obsesivă a unor indivizi cățărați pe culmile puterii.

„În dragoste nu este frică”, spune apostolul Paul. Vom reînvăța să avem încredere unii în ceilalți; vom reîncepe să trăim viața noastră, nu viața cerută de alții; vom începe să trăim liberi.