Anca Magyar - Doula de moarte - Consilier de doliu

Cuvintele mă fac să mă simt neputincioasă în fața morții pentru că acolo nu mai au nici o valoare. Acolo se vorbește o limbă pe care numai sufletul o aude. Poate de aici și multă frică în jurul morții. Că nu-i știm limba. Îi căutăm un sens și dacă nu îl găsim în simțuri, îl căutăm în povești. În artă.
Vă las aici o mică minune creată de artista Taryn Simon, pe care am găsit-o întâmplător în jungla digitală.
Tot întâmplător o fi găsit-o și ea pe Zamfira Ludovica Mureșan, bocitoare din Satu Nou de Sus din Maramureș, unde tot întâmplător urmează să ajung eu azi...
Ne leagă un fir nevăzut, un cântec neauzit, dar pe care îl recunoaștem ușor când ascultăm cu inima🖤🩶🖤
https://channel.louisiana.dk/video/taryn-simonthe-art-of-mourning

Acum se cere desfăcut ce a rămas legat în ciuda exodul masiv de după '90 din țară.

Cei care au plecat din România în ultimii 20, 30 de ani se confruntă cu o ploaie de vinovăție când părinții lor rămași "acasă" se îmbolnăvesc și mor. Cam astea sunt vremurile, părinții ni se pregătesc de plecare și plecarea noastră e mai grea decât oricând.

Relațiile de care s-a fugit prea puțin asumat, umbrele care s-au furișat în trolerele burdușite cu maieuri, prosoape și aer de "acasă", balaurii de sub patul din chiria plătită cu lire, euro sau dolari, ies la iveală și se cer văzute.

Doliul, chiar și cel anticipativ, scoate de la naftalină întrebări, traume, dureri pentru a căror vindecare ne-am bazat pe timp și distanță. Dar iată-le mai aproape și mai prezente ca oricând.

Majoritatea dintre noi ne vom înmormânta părinții și pentru un eveniment cu o probabilitate atât de mare, suntem total nepregătiți.

Mă bucură enorm când vin la oameni și îmi cer să îi ajut să se pregătească pentru moartea cuiva drag și suntem tot mai mulți.

Vă văd oriunde în lume v-ar găsi aceste gânduri. Nu pot să îmblânzi apele tulburi ale morții, dar împreună putem naviga mai lin prin ele.
Și dacă aveți un dram de curaj, ne putem adânci în imaginea ce ne-o reflectă moartea: pe noi înșine cei adevărați
🖤🩶🖤

Când aveam vreo cinci șase ani, nu mai mult, mama m-a trimis la spital să îi duc tatălui ei, bunicului meu, de mâncare.
Am ajuns la spital, știam salonul, cunoșteam patul lui, dar bunicul nu era acolo. Mersese la o plimbare.
De ce m-oi fi simțit eu așa confortabilă într-un salon plin cu oameni care așteptau să își ia rămas bun de la viața, e altă poveste.

Orișicum am ales să stau și să îmi aștept bunicul. Câteva ore bune.
Știam că mama se îngrijora, asistentele se mirau de răbdarea mea, bunicul s-a bucurat să mă vadă, toată lumea avea o părere.
Eu știam un singur lucru: că trebuie fac ceea ce mi-a fost dat să fac.
Ăsta e probabil cel mai mare cadou cu care am venit în viața asta și nici nu știu cm să îi zic sau cui să îi mulțumesc pentru el.
Dar știu să merg acolo unde sunt chemată, știu să stau acolo unde sunt așteptată, știu să plec mai departe de unde sunt îndepărtată. Sufletul meu nu și-a pierdut busola în tumultumul vieții, se regăsește de după norii minții.

Cu toții avem ceea ce m-a făcut pe mine să îmi aștept bunicul la cinci ani într-un salon de spital și ceea m-a dus mai departe peste tot unde mi-a fost dat să ajung!

Cu toții putem și merităm să ajungem acasă în sufletul nostru!

"I have found that embedded within these challenges there is almost always the opportunity for renewal or transformation. That is the plain but uncomfortable truth. I say this with a much conflicted heart, but it seems clear to me that the heartbreaks that routinely befall us – personally, societally or universally – are, in fact, the necessary gifts of change. These painful upheavals always provide us with the option for self-destruction or for transcendence. Heartbreak can be the engine of obliteration or growth. The choice is ours."
Nick Cave

7 ani. 7 ani de când am pornit să înțeleg și am ajuns să simt.

Se închide cercul și se cere tăcut înainte să înceapă altul.

Fără școală, fără cursuri, fără terapii, fără cărți grele, fără poveștile de grup de-abia începute, fără interviuri, fără ședințe și retreaturi.

Nu mai știu cine sunt fără ele, dar de drag de mine abia aștept să aflu.

Va fi vara mea mută în care în sfârșit pot să respir fără să dau ceva cuiva.

Cum va fi la toamnă, ce minuni așteaptă să le meșteșugesc, voi mai fi chemată aici și voi mai zice Da de fiecare dată?

Toate astea sunt gânduri din limbi străine, din țări îndepărtate.

Eu am ajuns acasă și îmi trag sufletul oleacă.

Mi-e greu să mă expun.

Vreau să ajungă la voi esența mesajului meu, ambalat elegant și cu dichis.

Mă critic mult, mă pregătesc și apoi mă analizez.

Aștept păreri, mă mir de ce iese.

Actoria, comunicarea, personalitatea, toate m-au adus aici, fără să fi știut cândva de ce.

Simt presiunea de pe umerii mei și încerc să o transform în iubire pentru voi.

Și atunci uit de mine. Și fac ce fac eu cel mai bine.

CU CE SE OCUPA MOASA DE MOARTE? - INVITATA: ANCA MAGYAR Prima moașă de moarte din România, Anca Magyar, ne explică într-o discuție cu Edina Bodor cm poate conștientizarea morții să ne liniștească și să ne facă să...

Doliul e ca o strămutare.
Ajungem dintr-o dată sau treptat în altă țară. O țară cu dealuri, cu văi, unde sunt furtuni și e soare și sunt flori, dragoni și se vorbește o limbă grea.
Ne e atât de dor de casă...
Dar suntem aici, e și frumos e și urât, acasă e departe și nu mai avem cm să ajungem înapoi.
Uneori rătăcim ani de zile pe aceste meleaguri cu ochii închiși. Cu inima de piatră. Dacă ne obișnuim și apoi iar trebuie să o luăm la drum?
Și eu vin de altundeva, văd că nici tu nu ești de aici...suntem străini împreună și mergem în aceeași direcție. Spre casa din sufletul nostru.

Despre ce fac și visez eu, despre călătoria asta minunată...viața🍀
Și link de podcast în comentarii 😉

Scapa de frica de moarte si invata sa traiesti cu Anca Magyar E8 S4 Putem oare sa evitam inevitabilul si sa pacalim moartea sau e mai bine sa ne traim viata? Anca Magyar este o dula de moarte. Ce inseamna asta? Ea consiliaza ...

Când ascult, citesc, întâlnesc oameni ca acesta, știu că pot! Pot să visez, să creez un spațiu în care moartea să se întâmple cu grație, lin, cu suflet!
Hai să învățăm împreună să murim mai frumos!

What really matters at the end of life | BJ Miller Visit http://TED.com to get our entire library of TED Talks, transcripts, translations, personalized talk recommendations and more.At the end of our lives, w...

Când nu pronunțăm cuvintele de care ne e frică, le dăm o putere mai mare asupra noastră. Și e normal să ne fie frică de moarte, dar oare n-ar trebui să ne fie mai frică de ce ratăm dacă nu o acceptăm și conștientizăm?

Poate că n-o să avem curajul să întrebăm o persoană dragă care știm că urmează să plece de pe lumea aceasta de ce are nevoie. Poate că n-o să reușim să cerem sprijin atunci când trecem noi înșine prin doliu. Sau poate că, de teamă să nu spunem sau facem ceva greșit, n-o facem un gest de afecțiune care l-ar fi făcut să se simtă mai puțin singur pe un prieten îndoliat.

Frica de moarte se risipește cu pași mici, iar a vorbi despre ea e un antrenament continuu. Dar frica de toate celelalte lucruri pe care le putem rata neacceptându-ne propria mortalitate e un subiect despre care cred că ar trebui să vorbim mai des. Putem face primii pași în această direcție cu ajutorul discuției de astăzi cu Anca Magyar - Doula de moarte - Consilier de doliu, căreia îi mulțumesc încă o dată pentru cuvintele calde din această a doua parte a interviului publicat în decembrie (link în primul comentariu ⬇️)

Și a mai apărut un articol...

https://expressdebanat.ro/poveste-de-viata-anca-magyar-moasa-de-moarte-transforma-tristetea-in-iubire/?fbclid=IwAR0a49UVvJ7ife7nDLjonP7xX6nKa7GCxLaRzFbYqHs3sb0RSyf9cJjaWBI

POVESTE DE VIAȚĂ. Anca Magyar, moașă de moarte, transformă tristețea în iubire Este prima „moașă de moarte” sau „death doula” din România. Și-a luat certificarea urmând cursurile Inelda International End of Life Doula Association din Statele Unite ale Americii. A absolvit Comunicare și Relații Publice, dar urmează și Psihologia la Cluj, dintr-o mare pasiune de...

Azi am fost la o înmormântare. De mult nu am mai simțit atâta iubire în jur. Atâta familie.
În special în cupluri. Am văzut cm o femeie a devenit o stâncă și un bărbat s-a lăsat scurs de durere ca o cascadă de lacrimi. El s-a lăsat, ea l-a ținut și cm s-au iubit azi nu cred că s-au iubit niciodată.
Cred că nicăieri nu suntem mai oameni decât în fața morții. Și mai curați, mai frumoși.

Ne plângem părinții. Ne așteaptă pe toți. Dacă suntem norocoși. Plângem după tot ce nu am primit de la ei și de acum trebuie să găsim în noi. E bine.

Cum le faci pe toate? Copii, job, coafor, sesiune, prieteni, papanași, foc în șemineu, iubit nou, mașina in service, concerte, terapie, scris, plătit tabăra de ski, râs, plâns, rewind...

Le fac cu renunțare.
Renunțând la tot mai multe lucruri, la așteptări. Renunțând la oameni. La părul lung. La ceea ce era cândva Crăciunul. Renunț să mai trag de mine, să mă forțez.
Și fac loc sufletului.
În mod aproape paradoxal am tot mai mult timp. Pun tot mai mult suflet în ceea ce fac. Și fac multe. Pentru că sufletul îmi crește ca un cozonac gras cu nucă. Și se cere manifestat, dăruit în lume. Iubirea se cere scoasă la lumină.
Puneți-vă sufletul la dospit în seara asta și ascultați-l în dimineața dulce a Crăciunului. Ce vă șoptește?

"Mami când vei muri, peste 100 de ani, am sa vin la tine la înmormântare. Am sa iti aduc un fluture, am sa îl pun într-un cristal să îl ai tu cadou și amintire de la viața care te-a iubit! O sa mori fericită"
Ingrid, 8 ani

Interesting thought. If you were to describe your grief today like the weather, what's it like today? Stormy? Cloudy with the sun behind it? Hurricane? Foggy? Tsunami? Others?

Aceste femei minunate cântă lângă patul celor care se pregătesc să părăsească lumea aceasta.
Alchimie pura, de la suferință la uniune prin cântec.
Abia aștept să readuc acest obicei aproape de noi🙏💙🙏

Listen to this beautiful performance by the original Threshold Choir When a hiker lent a hand to a woman, she ended up meeting a group of volunteers who help those passing away.

Într-o lume care ne invită tot mai mult să trăim în prezent, eu folosesc această perioadă din an să îmi privesc viața din tribună.

Ies puțin din joc și mă pun pe banca de rezervă. Mai ales când viața pe teren e grea, o altă perspectivă aduce liniște.
Liniștea că ego-ul e cel care crede că pierde. Adevărul e că nu câștigă nimeni, nu e nici o miză, e doar sufletul meu care se joacă de-a viața până crește mare.

Moartea e de multe feluri. Moartea unei relații poate fi și mai dureroasă când cealaltă persoană e încă în viață. Relațiile sunt de multe feluri, despărțirile sunt la fel. Dor când s-a iubit.
Doliul e la fel de consistent și dens, ca ceața din diminețile de noiembrie.
Mă opresc când nu mai știu pe unde să merg. E bine pe bancă, e voie să nu știi, să doară și atât.
Uneori "va fi mai bine" sunt cele mai veninoase cuvinte pe care le poți auzi. Când de fapt ai nevoie să auzi "te văd" "văd că suferi și stau aici cu tine, în ceață, pe bancă, cât ai tu nevoie"
Cu toții știm "că trece". Dar nu atunci când va fi trecut am nevoie de tine, ci azi, când doare cel mai tare.

Când te afli la mii de kilometri distanță față de oricine cine te iubește, nu prea ai încotro decât să te iubești tu pe tine.
Doliul este și o invitație din partea vieții spre iubire de sine.
Ne trezim în doliu și nimeni nu ne poate alina. Cuvintele celor din jur par goale, poate chiar ne agită, ne tulbură mai mult.
Toată rezistența pe care o simțim atunci când cineva încearcă să ne iubească este de fapt rezistența cu care ne opunem noi față de noi înșine.
Doliul invită uneori la solitudine, la izolare tocmai pentru a ne ajuta să ne regăsim dragul de noi înșine.
Iubirea e îngropată uneori atât de adânc încât e nevoie ca suferința să ne împingă până în miezul sufletului nostru să ne putem reîntregi.
Acum înțeleg că moartea vine la fel de natural ca toamna, dar în momentele în care aveam nevoie de un motiv în plus, acesta m-a alinat...
Azi tristețea pierderii și bucuria regăsirii coexistă confortabil în sufletul meu și toate se domolesc în fața nesfârșirii cerului și a mării.
P.s. oricând ai nevoie, aici ai și un colac de siguranță

Cred cu tot sufletul ca pe langa mentori si oameni care ne povestesc cu le-a fost la inceput din perspectiva cuiva care a urcat deja pe munte, cred ca avem nevoie sa ii auzim pe cei care abia acum incep sa urce.
As vrea sa va povestesc povestea mea in timp ce se intampla, nu d**a ce va ajunge sa fie de success, orice ar insemna asta.
Eu abia acum ma strang, incep, incerc, nu-mi iese, incerc din nou, de fiecare dată putin altfel, o iau de la inceput, pornesc, ma opresc, ma intorc si pornesc din nou.
Ma expun, postez si inchid laptopul. Fug si apoi ma intorc cu emotii sa vad cm vi se pare.
Scriu mult, tai, rescriu, uneori fac in 10 minute o minune, alte ori am ganduri care ma macina cu zilele si nu se naste nimic din ele.
Am atatea idei si asa putine ustensile cu care sa pot sa le transform in realitate.
Am asa putini oameni in jurul meu care inteleg ce fac si asa de multi care cred in mine si fara sa inteleaga.
Stiu ca pot si singura, dar e mult mai greu (and no fun😊). Asa ca mi-am chemat tribul.
Acum un an si un pic ceream cadou de ziua mea de la prieteni bani de curs de Death Doula. Am cerut, am primit, am invatat, am multumit si nu era nici macar inceputul.
Tribul creste, eu ma tot foiesc sa ma gasesc. Drumurile nebatatorite sunt inguste, pline de maracini, dar stiu ca aici imi e locul.
Si cati sunt ca mine si mai buni, oameni noi care inventeaza, creaza, fac altfel, descopera si exploreaza. Cei care incearca ceva ce nu a mai facut neam de neamul lor. E un privilegiu si o povara, e un drum ca niciunul inaintea lui pentru ca treabui sa ajungem altundeva de data asta.
Ma inclin in fata oricui e aici, la inceput de drum, unde e cea mai mare nevoie de curaj, unde de multe ori stam singuri. Ne uitam inapoi, nu mai putem sa ne intoarcem, ne uitam in fata, nu vedem nimic. Doar simtim ca trebuie sa inaintam cumva, nu stiu cum. Pentru voi, pentru noi am toata iubirea si admiratia din lume. Nu stiu cand ajungem, dar conteaza ca am pornit sa facem bine!

Tata a împlinit 63 de ani. Eu am 36. Numerologic vorbind, suntem pe aceeași minte!
Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la moarte, e să prețuiesc viața. Mă bucur de zilele de naștere ale părinților mei din ce în ce mai mult.
Nu știu să mă manifest ca și cu copiii mei, cu prietenii, e o stângăcie în relațiile astea pentru mine și pentru mulți din generația mea.
Nu am învățat să ne bucurăm de prea multe, de teama sa nu ni se ia. Mai bine să fii precaut cu bucuria si iubirea, să nu te ia prin surprindere când dispare.
Însă eu azi am hotărât să mă bucur cm știu eu mai bine. Pentru că știu că vă veni o zi în care nu ne vom sărbători la fel de dulce și de viu împreună.
Am băut și un pahar de vin cu tata. În cinstea lui, omul de la care am primit curajul, onoarea, focul, dramul de nebunie de care aveam nevoie ca să ajung aici.
La mulți ani, toți sănătoși și cât mai mulți bucuroși❤

La inceput mergeam la cimitir doar cu parintii mei. Credeam in puterea vindecatoare a impartasirii. Peste tot citeam ca suferinta traita impreuna e mai usor de dus.
Cu toate astea, nu imi gaseam locul. Ajungeam la cimitir si nu stiam ce sa fac. Ma fortam cumva sa ma intristez pentru ca asa credeam ca e “normal”. Singura apropiere de locurile de veci pe care o vazusem in viata mea, era una solemna, trista, silentioasa. Incercam sa ma conformez, dar ceva din tot ritualul asta nu rezona deloc cu mine.
Apoi am inceput sa merg singura. Pe jos. 3 kilometri de la casa parintilor pana la cimitir. Drumul a devenit pelerinajul meu. Am inceput sa simt anotimpurile pe drum. Uneori mergeam cu bucurie. Uneori plangand. De fiecare data cu dor. De fiecare data eu cu mine.
Doliul poate fi trait in orice fel ne-o cere sufletul. Cu umor, cu cantec, cu plans, solitar, cu altii, iarna, toamna, prin miscare sau static, dar cel mai probabil cu toate la un loc.
Sunt aici sa descoperim impreuna moduri noi sau vechi de a ne trai doliul, oricum numai sa fie cu drag de noi.

Ape tulburi

Cum sa ne ajutam apropiatii care sufera de o boala? Care sunt depresivi, in durere sau imobilizati?
Oare ii ajuta incurajarile? “Lupta-te”, “Aduna-te”, “Tu nu vrei sa te vindeci, altfel te-ai vindeca”, “Tu poti mai mult”, “Eu stiu ca esti in stare sa invingi asta”
Eu le-am gandit majoritatea si unele le-am si spus cu voce tare.
Daca ne uitam mai de aproape, frazele acestea sunt mai mult despre noi si mai putin despre ei. Sunt strigatul neputintei, frustrarea egou-lui care nu poate controla viata si cu atat mai putin moartea. Durerea ca nu putem “rezolva” situatia. Suntem asa obisnuiti sa avem solutii, sa facem, sa dregem, dar boala mai cere si altceva.
Boala are nevoie de prezenta, de drag si atat, de aceeptare ca ea e in corpul nostru, de iubire. Vindecarea sta in mainile altcuiva. A bolnavului, a medicului, a terapeutului. Cat de greu e sa acceptam ca in mainile noastre sta de multe ori doar rabdarea, ascultarea, prezenta si acceptarea si iubirea care e de fapt cel mai fertil teren pentru vindecare. Cat de greu ne e doar sa tinem de mana pe cineva care sufera.
Boala sau moartea cuiva drag nu sunt nici vina si nici responsabilitatea noastra.
De noi depinde doar sanantatea si viata noastra. Doar dintr-un interior curat ii putea inspira pe altii si in cel mai bun caz, ii putem ajuta cand si daca ne-o cer.
Nu suntem Dumnezeii vietii altcuiva.
Suntem doar “Dumnezeii” propriului nostru destin. Si si atunci e greu. Dar necesar.