Pagină cu povești

23 AUGUST, o zi fatală pentru Europa și România

În această zi, în 1939, a fost semnată înțelegerea între cei mai mari criminali din istorie, Hi**er și Stalin, prin care a fost decisă soarta Europei pentru câteva zeci de ani. Pactul Ribbentropp - Molotov a justificat agresiunile Germaniei și Rusiei asupra țărilor vecine, provocând în final cel de al doilea război mondial, cu toate consecințele cunoscute.
Iar pentru România, aceeași zi, cinci ani mai târziu, în 1944, a consfințit aservirea țării puterii sovietelor și comunismului bolșevic. Pe care, culmea, mulți (prea mulți) români l-au primit cu brațe deschise, flori și urale...

Cum a ajuns prim-ministru un covrigar de Buzău care acum aspiră la președinția României?
Prin nepăsarea noastră! 🥲

SPIRITUL OLIMPIC NU ESTE PENTRU ORICINE!

După sumedenia de reacții critice la adresa ceremoniei de deschidere a JO 2024 a devenit cât se poate de limpede pentru mine că spiritul olimpic nu poate fi înțeles de către oricine. Sunt convins că mulți dintre noi nu cunosc nici măcar semnificația celor cinci cercuri olimpice! Iar felul în care vedem lumea depinde de gradul nostru de cultură și deschiderea către ea.
Sintetizând:
„TOȚI TRĂIM SUB ACELAȘI CER, DAR NU TOȚI AVEM ACELAȘI ORIZONT”, așa cm spunea în urmă cu vreo 70 de ani fostul cancelar german Konrad Adenauer.

CERERE ÎN CĂSĂTORIE

Având în vedere statutul meu de bunic în exercițiu recunosc fără rezerve că pot fi (chiar foarte) subiectiv și accept să fiu judecat pentru asta. Dar povestea rămâne poveste și nu pot să nu împărtășesc frumusețea ei cu alți bunici!
Am trei nepoți pe care îi ador în egală măsură, dar doar cu cel mai mic dintre ei am avut șansa de a-mi petrece în ultimii ani, vara, o mini-vacanță de câte zece zile.
Tudor, băiatul Andrei și a lui Cristian (cel mai mare dintre cei doi fii ai mei) este probabil un copil ca mulți alții, dar pentru mine este un unicat!
La 11 ani și jumătate este drăguț foc (și la propriu și la figurat), isteț și spontan, plin de haz și vesel, pus pe șotii, sensibil și afectuos, mare iubitor de animale, energic și neobosit, curios și dornic mereu să ”meșterească” ceva alături de bunicul său, singurul pe care îl are. Ce am spus până acum este valabil în majoritatea timpului, dar, tot ca orice copil, Tudor poate fi, arareori, este drept, și încăpățânat atunci când i se cer lucruri pe care nu este dispus să le facă sau i se pare că este nedreptățit, apatic și fără chef în alte momente.
Zilele au zburat vorbind câte în lună și stele în timpul scurtelor excursii făcute în jurul Proviței, jucând șah sau ”robotind” la o căsuță pentru păsărelele din curtea casei de la Snagov. Seara, la culcare, din pliurile memoriei mele obosite de ani se reîntorceau miraculos punguța cu doi bani, povestea prostiei, aventurile căpitanului Nemo și ale submarinului Nautilus, sau isprăvile naufragiaților de pe ”Insula misterioasă”, cartea de căpătâi a copilăriei mele. Iar când simțea că somnul îi dă târcoale, Tudi mă ruga să număr până la 7, granița peste care trecea în lumea viselor, sforăind ușor. Fără să mai fie nevoie, ca în anii trecuți, să-i presar pe pleoape praf de vise din cutiuța ”fermecată” primită de la moș Ene, pe care încă o mai păstrez.
După vreo patru zile petrecute împreună m-a întrebat la un moment dat dacă accept să-mi facă o surpriză, dar fără să nu mă supăr!? Bineînțeles că am acceptat, fie și doar din curiozitate. Mi-a cerut să închid ochii. Când am primit permisiunea pentru a-i deschide mi-a întins obiectul din imaginea care însoțește aceste rânduri și m-a întrebat senin: - Bunule, vrei să te căsătorești cu mine?!!! Cum puteam să fac altceva decât să răspund afirmativ și să-l stâng tare, tare în brațe, ferindu-mi ochii pentru a nu vedea lacrima din colțul lor...
Și totuși, după o săptămână, tânjea după părinții săi, numărând zilele până când aveau să vină ca să-l ia acasă. Dar la despărțire, când eu am plecat puțin mai devreme pentru a lua trenul spre casă, a alergat spre mine, mi-a sărit în brațe, m-a încolăcit strâns cu brațele și picioarele ți m-a rugat să-l iau și pe el la Sibiu!
Cum să nu-i ierți orice unui asemenea copil și să nu-l iubești de la pământ până la cer și înapoi?

CE N-A VĂZUT PARISUL!

Sunt fericit că destinul mi-a oferit și șansa de a urmări, alături de miliarde de pământeni, absolut uimitoarea festivitate de deschidere a celei de a 33-a ediție a Jocurilor olimpice moderne.
Știam ce poate face Franța în materie de spectacol, dar ceea ce au reușit organizatorii acestei ediții a JO întrece orice așteptări. Și orice închipuire! Iar cuvintele sunt prea sărace pentru a putea reda măreția acestuia.
De la conceptul unic și defilarea inedită, pe apă(!), a sportivilor participanți, până la desfășurarea momentelor festivității (multe dintre acestea constituind adevărate surprize), totul a stat sub semnul originalității, frumosului și spectaculozității.
Scenariștii, maeștrii de sunet și lumină, dansatorii și design-erii costumelor și decorului au fost de-a dreptul fabuloși, iar soluțiile tehnice – culminând cu ridicarea în aer a flăcării olimpice – au fost de natură să surprindă până la uimire.
Solemnă, spectaculoasă și veselă (în ciuda ploii nemiloase care a căzut în permanență), festivitatea de deschidere a JO 2024 a demonstrat, dacă mai era nevoie, capacitatea francezilor de a organiza mari evenimente. Aș zice că zicala ”ce n-a văzut Parisul” se poate extrapola fără teama de a greși asupra întregii planete numită Pământ. Am locuit în ”orașul lumină” mai bine de o jumătate de an, am fost impresionat profund de frumusețea lui, dar nu am reușit nici o clipă să-mi imaginez cât de strălucitor poate fi noaptea, deși am avut norocul de a asista și la ceremonia anuală de aniversare a zilei naționale a Republicii franceze!
Am trăit timp de peste trei ore momente de bucurie profundă și printre acestea nu pot să nu menționez atât prezența Nadiei Comăneci printre stelele purtătoare ale flăcării olimpice, cât și pe cea a dirijorului Cristian Măcelaru la pupitrul Orchestrei naționale a Franței, cea care a asigurat suportul sonor al momentelor înălțării steagului olimpic.
Sunt multe motivele pentru care omenirea datorează mulțumiri Franței, nu doar pentru această ceremonie de excepție. Printre altele și pentru reanimarea, la inițiativa lui Pierre de Coubertin, în 1896, a spiritului olimpic, prin organizarea la Paris a primei ediții a JO moderne.
Nu trebuie să uităm nici că la baza apariției Uniunii Europene stă Robert Schumann, un alt francez. Iar ”Liberté, egalité, fraternité!”, deviza Revoluției franceze, ar trebui să reprezinte idealul tuturor pământenilor. Existența noastră este prea efemeră pentru a o pune în pericol prin războaie precum cele care, iată!, amenință din nou Europa și nu numai.
De altfel, în afara norilor de ploaie, singurul motiv de îngrijorare care a întunecat cerul Parisului în seara zilei de 26 Iulie 2024 a fost teama de atentate teroriste. Însă măsurile nemaivăzute de securitate, care i-au deranjat evident pe locuitorii capitalei Hexagonului, au asigurat liniștea impresionantei festivități.
Să sperăm că, măcar pentru două săptămâni, flacăra olimpică ridicată în aer deasupra Grădinilor Tuileries va veghea asupra JO, cea mai frumoasă manifestare de prietenie, solidaritate și pace inventată de oameni.

ROADELE PROVIȚEI

La Provița se coc an de an nu doar cireșe, mere, pere, prune, struguri.
În ultimii zece, liniștea și singurătatea ei au produs și altfel de roade!
Din păcate, cireșele sunt mai căutate și mai scumpe decât o carte...

MARELE CÂȘTIG

Sunt tentat să cred că marele câștig al participării echipei României la Euro 24, peste cel sportiv, a fost sintetizat cel mai bine de Maria, sora, selecționerului Edward Iordănescu:

”Am realizat, mai mult că oricând, că dacă vrem, se poate. Se poate să fim uniți, să fim optimiști, să fim iubitori de conaționali, să simțim, să ne bucurăm, să ne sprijinim și să ne ajutăm recirproc.”

Eu unul aș fi fericit dacă această afirmație se va adeveri și în viitor!

VEȘNICA SPERANȚĂ

Curg comentariile după participarea noastră la Euro 2024 și vor mai curge multă vreme pentru că românilor le place să-și dea cu părerea despre orice, dar mai ales despre fotbal. Cum și eu sunt român, nu pot face excepție! Cred că cei care mă citesc din când în când știu însă că nu sunt un entuziast.
Aladar, sigur că m-a bucurat acel 3:0 cu Ucraina din meciul de debut de la München, dar nu m-am lăsat luat de val! Și bine am făcut, pentru că România, trebuie să recunoaștem asta, a fost în meciurile care au urmat aceeași echipă modestă pe care o știm deja de un sfert de secol.
Și nu are cm să fie altceva atâta vreme cât are în spate, iertată-mi fie comparația, un rahat de campionat ”autohton” a cărui valoare este dată de ciurucurile fotbalistice ale Europei și Africii. Iar moțul acestuia îl reprezintă așa-zisul finanțator al echipei campioane, un cioban oligofren și lăudăros în gura căruia se uită toată suflarea gazetărească a României. Mai sunt și alții la fel de inteligenți, dar nimeni nu-l întrece în ridicol! Până și șansa firavă de a crește tineri jucători români prin ”regula 21” este pe cale să fie anulată din cauza opoziției lor. Dintr-o competiție în care astfel de patroni taie și spânzură, iar printre antrenorii care se schimbă precum ciorapii se află unii care nu pot lega două cuvinte inteligibile – îmi vin în minte acum Iosif (ex-Rapid), Pârvu (ex-Petrolul), chiar Croitoru (perindat pe la Botoșani, Craiova, Pitești etc) nu are cm să iasă o ”națională” care să joace ”bici” și să mai și plesnescă!
Debutul înșelător și calificarea conjuncturală de pe primul loc din grupă în Germania au luat mințile multora, iar înfrângerea fără drept de apel în fața olandezilor a provocat multă amărăciune. Consolarea a venit, ca întotdeauna, prin evaluările subiective și mincinoase ale evoluției tricolorilor noștri. Fără discuție, aceștia s-au auto-depășit la capitolul determinare și sunt de apreciat. Dar asta este doar mărgica babei lui Creangă în lupta cu cocoșii ”de aur” ai Europei. Trebuie să acceptăm că diferența de valoare (nu neapărat în milioane de euro) este prea mare pentru a spera la mai mult. Pentru performanțe notabile nu este destul să formezi un ”grup”, omogen în gândire și visare, dar fără valoare! Nici astăzi și nici în viitorul apropiat nu se mai pot produce minuni gen Steaua 86 și World Cup 94.
Există un cerc vicios din care nu se poate ieși nici ușor și nici curând: ”naționala” este oglinda competiției interne, iar aceasta este oglinda societății românești privită în general. Trebuie să vedem și să acceptăm asta. Să nu vă imaginați că nu aș vrea să mă înșel, sătul fiind să trăiesc doar cu speranțe neîmplinite!
Am văzut însă în partea plină a paharului și două lucruri îmbucurătoare: managementul exemplar asigurat tricolorilor de către FRF – la toate capitolele (despărțirea de Germania prin mesajul adresat gazdelor este chiar impresionant!) – și susținerea tricolorilor de către zecile de mii de suporteri apăruți parcă de nicăieri. Cu mici excepții, comportamentul acestora a fost chiar exemplar și ar fi mare, mare păcat, dacă atitudinea acestora față de echipa națională a României nu va rămâne aceeași și în viitor.
Speranțe, veșnicele noastre speranțe...

PS. Fac o reverență adâncă în fața celei/celui/celor care au simțit că despărțirea echipei noastre naționale de Germania trebuie să se facă așa cm se vede în imagine. România a avut de câștigat ENORM din acest gest!

MINTE-MĂ FRUMOS!

Nu vreau să stric bucuria nimănui scriind cele ce urmează.
De Miercuri 26 Iunie 2024 mă obsedează gândul că de fapt trăiesc într-o realitate paralelă, într-o lume din care nu prea mai înţeleg mare lucru deşi am lăsat în urmă opt decenii de viaţă în care credeam că am văzut multe.
În noaptea de 7 spre 8 Mai 1986 m-am numărat şi eu printre românii care s-au bucurat ca un copil pentru succesul neverosimil al Stelei în finala Cupei Campionilor Europeni. Dar euforia nu m-a luat pe sus şi nu m-a scos în stradă pentru a-mi striga bucuria alături de zecile de mii de români făcuţi fericiţi de o victorie într-un meci de fotbal. Atunci nu m-au mirat însă manifestările de bucurie dezlănţuită pentru că eram perfect conştient de faptul că în timpul dictaturii lui Ceauşescu românii trăiau în noaptea aceea una dintre foarte puţinele bucurii (dacă nu cumva chiar singura) oferite de comunism.
Nu am ieşit în stradă nici în timpul World Cup 1994, deşi m-au bucurat foarte mult victoriile fotbaliştilor români împotriva unor echipe de talia Columbiei şi Argentinei. Însă nu-mi amintesc să mă fi simţit mai mândru că sunt român pentru că nişte compatrioţi câştigaseră două meciuri de fotbal. De fotbal, nimic altceva! Un joc sportiv cu audienţă planetară, este adevărat.
Au trecut însă anii şi fotbalul românesc a decăzut într-o mediocritate desăvârşită, dacă îmi este permisă apropierea celor două cuvinte. Aşa se face că o calificare la un campionat european a devenit un adevărat eveniment istoric, iar nişte rezultate mai acătării ale „naţionalei” stârnesc astăzi o adevărată nebunie! Într-o astfel de situaţie se află astăzi generaţia de fotbalişti numită „de suflet” de către Edi Iordănescu, antrenorul lor. Puşi la zid pentru lipsa de valoare şi rezultate atât de mijloacele media cât şi de suporterii din tribune, sufletiştii lui Iordănescu au reuşit să se califice, târâş-grăbiş, la CE din Germania, care se desfăşoară în aceste săptămâni. Iar rezultatul partidei de debut, acel neaşteptat 3-0 cu Ucraina, a declanşat un adevărat delir naţional!
Echipa ţării atât de năpăstuită de agresiunea militară a Rusiei nu a reprezentat nici o clipă, în cei 33 de ani de existenţă ai săi, o mare forţă europeană. Câţiva jucători de valoare pot fi găsiţi în echipe cu firmă de pe continent (Zincenco ar fi numele cel mai cunoscut între aceştia), dar Ucraina s-a calificat la acest turneu final chiar mai greu decât România, după baraj. În meciul de debut, cu noi, ne-au dominat evident (posesie 70%), dar, pe fondul unui neaşteptat, de-a dreptul uimitor sprijin tricolor din tribune, ghinionul lor şi şansa noastră au stabilit un incredibil scor final. Victoria cu 3-0 a declanşat o explozie de entuziasm, o euforie de nedescris printre români şi un adevărat dezmăţ al superlativelor în media de la noi. Această stare de spirit, disproporţionată faţă de realitate, a continuat în ciuda înfrângerii fără drept de apel în faţa Belgiei, o umbră a echipei socotită a fi una dintre favoritele la câştigarea competiţiei. În sfârşit, un 1-1 obţinut după o luptă surdă cu o echipă de mâna a treia – Slovacia, ţară cu 5 milioane de locuitori – ne-a adus în postura de câştigători ai grupei noastre. Nimeni nu a vrut să vadă că fantoma Belgiei ne-a învins doar pe noi, iar bucuria a atins paroxismul, gura de rai revărsând cascade de superlative (de la unic şi istoric, la senzaţional şi fabulos) asupra piciorului de plai inundat de fericire. Nimic de zis, jucătorii noştri şi-au depăşit indiscutabil condiţia la capitolul angajament şi efort fizic, dar altfel tot la nivelul obişnuit, adică mediocru, au evoluat. Debusolaţi de valul euforiei revărsate asupra lor până şi ei au ajuns să fie convinşi că au realizat o performanţă senzaţională, cu viitoare urmări pozitive asupra câtorva generaţii de români! Cred că va fi necesar să-mi schimb dioptriile la ochelari, căci altfel nu pot să explic cm de am văzut altceva decât majoritatea compatrioţilor mei, deşi, sunt abolut convins, entuziasmul şi bucuria lor au fost absolut reale!
Mă tot întreb dacă dorul de casă al românilor plecaţi în străinătate, majoritari în tribune, este atât de chinuitor şi viaţa celor rămaşi în ţară atât de lipsită de bucurii încât fotbalul îi poate amăgi atât de profund cu nişte false mari victorii? Ar fi îngrozitor de trist ca disperarea să-i facă să-şi dorească să fie minţiţi, fie şi frumos, pentru a se putea bucura puţin...
Mă sperie gândul că Ţările de Jos ne-ar putea da cu terenul de fotbal în cap (aşa cm au făcut-o de fiecare dată când ne-au întâlnit), dar dacă povestea asta neverosimilă va continua şi după 2 Iulie îmi voi schimba ochelarii şi voi accepta, public, că trăiesc într-o realitate paralelă!

UN OCHI RÂDE, CELĂLALT PLÂNGE!

Am lăsat să se stingă puțin vâlvătaia declanșată de victoria absolut colosală, formidabilă, extraordinară, monumentală, unică, istorică(!), obținută de naționala de fotbal în partida de debut de la Euro 2024, cea contra Ucrainei.
Cei care mă cunosc personal sau urmăresc această pagină, și-au dat seama, cred, că nu sunt o persoană care se entuziasmează ușor. Cât despre plutirea pe valurile extazului, nu știu dacă mi s-a întâmplat vreodată în viață (exceptând, desigur, momentele care țin de fireasca noastră fiziologie!😃). Asta pentru că percep realitatea din jur așa cm este ea și nu cm mi-ar face plăcere să fie! Nu văd ce aș vrea să văd și nu aud ceea ce aș vrea să aud!
De la început vreau să subliniez faptul că prestația jucătorilor noștri chiar m-a surprins și impresionat cu adevărat, extrem de plăcut. Cu atât mai mult cu cât – deși nu m-am numărat printre cei care i-au călcat în picioare (mergând până la nepermise jigniri) cu ocazia fiecărei contra-performanțe, dezamăgitoare, reușită în ultimii ani – am socotit mereu, cred eu justificat, că reala valoare a fotbalului românesc nu poate genera rezultate pe măsura așteptărilor noastre. Un argument de netăgăduit în favoarea punctului meu de vedere îl reprezintă faptul că evaluarea financiară a lotului României o plasează pe ultimul loc între echipele participante la acest ”european”.
Realmente, echipa noastră națională a arătat în partida cu Ucraina o cu totul altă față decât cea cu care ne obișnuise. Fără excepție, jucătorii români și-au depășit cu mult condiția, auto-depășindu-se la absolut toate capitolele. Un angajament și o tenacitate cm nu am am mai văzut la niciunul dintre ei, un fotbal de o surprinzătoare coerență, o respectare exemplară a partiturii tehnice stabilită de Edi Iordănescu și o dorință de victorie molipsitoare – iată o realitate deloc cosmetizată! Îndrăznesc să afirm că a fost o prestație ireproșabilă, potențată de o susținere nemaivăzută și nemaiauzită venită din tribunele stadionului Allianz Arena, arhipline cu suporteri români veniți din toată Europa. Am simțit pe toată durata partidei cu Ucraina o solidaritate românească pe care, sincer, o credeam din nefericire dispărută. Toate acestea au făcut un ochi să râdă din tot sufletul!
Dar un om cu picioarele pe pământ nu putea să nu vadă și alte fețe ale realității legate de acest subiect.
Așadar, despre ”lacrimile” celui de al doilea ochi, pornind tocmai de la această solidaritate a suporterilor cu echipa lor națională. Eu unul am simțit în ea și dorul și dragostea pentru o țară părăsită de nevoie, în căutarea unei vieți mai bune. Tot în aceeași rază vizuală a ochiului care plânge aș așeza manifestarea bucuriei fără margini a suporterilor români de-acasă, parcă prea deșănțată uneori (poate și datorită halbelor de bere menite să înmoaie puțin canicula), care, cred eu, trădează o imensă foame de ”bucurii elementare” – cm sunt cele aduse de fotbal –, în lipsa celor firești, asigurate de un trai decent într-o altfel de țară. Pe care România, sufocată de corupție, impostură, prostie și ticăloșie, nu le mai poate oferi de multă vreme.
Apoi, referindu-mă strict la fotbal, nu pot să nu țin seamă de:
a/ Cum necum, târâș-grăbiș, România a câștigat neînvinsă grupa ei de calificare pentru Euro, în timp ce Ucraina – deși având o echipă alcătuită din jucători mult mai bine cotați decât cei români – a reușit cu chiu, cu vai. o calificare în extremis, după baraj.
b/ Mi se pare chiar trist faptul că aproape nimeni nu a ținut cont în judecarea victoriei noastre categorice nici de această realitate și nici de nefericita conjunctură în care se află componenții echipei ucrainiene de mai bine de doi ani încoace! Chiar dacă ești fotbalist de valoare în mari echipe europene nu cred că poți uita tragedia cumplită prin care trece țara ta, supusă unei crunte agresiuni, iar asta îți macină subconștientul! Judecând așa lucrurile, eu unul – nu mă sfiesc să o recunosc! – am simțit chiar compasiune pentru ucrainieni, pentru că au venit în Germania, sunt sigur de asta, pentru a se lupta și pentru libertatea țării lor, nu doar pentru o victorie pe un teren de fotbal. Dezamăgirea lor a fost cruntă și nu cred că va mai putea să-i mobilizeze cineva pentru a trece de înfrângerea administrată de România, o țară care, lăsând la o parte vocile stridente ale ”auriștilor”, le-a fost alături de când se află în război cu Rusia.
În sfârșit, o ultimă ”lacrimă”! Nu este prima oară când îmi manifest dezamăgirea și revolta față de modul lamentabil, lipsit total de profesionalism, în care mijloacele media de la noi înțeleg să-și îndeplinească rolul. Este năucitoare maniera în care s-a trecut de la invectivele dezonorante, cu care au fost acoperiți ”tricolorii” și staful lor de-a lungul campaniei de calificare, la superlativele total exagerate cu care a fost tratată victoria într-o partidă de fotbal care nu reprezintă totuși un capăt de țară. M-am întrebat nu o dată cm ne-am manifesta dacă, printr-o minune, am deveni campioni europeni, sau, mondiali!
În nota aceasta, Doamne, ferește-i pe tricolori în următoarele partide din Germania de prestații sub nivelul celei din confruntarea cu Ucraina!

Un PS strict sentimental, trădând faptul că în mine mai există și un strop de idealism(!): dacă românii aflați în tribunele stadionului lui Bayern München și-ar fi arătat la sfârșitul partidei (și) simpatia pentru învinșii alor noștri, dovedind o noblețe care nu stă în fire mahalalei dâmbovițene, aș fi socotit ziua de 17 Iunie 2024 o zi perfectă nu doar din punct de vedere fotbalistic...

LOGICA DEDUCTIVĂ

– Bună ziua, dumneavostră sunteţi noul vecin?
– Da, tocmai m-am mutat.
– Şi cu ce vă ocupaţi?
- Sunt profesor universitar, predau cursuri de logică deductivă.
- Aha?… Şi ce e logica deductivă?
– Să vă dau un exemplu. Văd că aveţi o cuşcă pentru câine acolo în grădină.
- Da.
– Eu deduc că aveţi un câine!
- Păi, da.
– Dacă aveţi un câine, aveţi probabil copii.
- Exact.
– Dacă aveţi copii, eu deduc că aveţi sau aţi avut o femeie.
- Păi da , sunt căsătorit.
- Dacă aveţi o nevastă, deduc că sunteţi heterosexual.
- Ah,… da. Sunt însurat.
- Ei bine, asta este logica deductivă.
– Extraordinar.

Un pic mai târziu spre seară vecinul se întâlneşte cu un alt vecin:
– M-am întâlnit cu noul vecin, tare simpatic!
– Şi cu ce se ocupă?
- Face o chestie extraordinară: ţine cursuri de logică deductivă.
– Ce e asta?
– Stai aşa să-ţi dau un exemplu… Ai o cuşcă pentru câine în grădina ta?
– Nu!
– Atunci e clar. Eşti homosexual, jigodie!

DE-ALE TINEREȚII VALURI

O fotografie postată recent de dl. Gabriel Toma din Iași m-a întors în timp cu vreo 60 de ani, aducându-mi aminte de două întâmplări, neplăcute pentru mine, dar fără consecințe imediate grave. Le voi relata respectând ordinea în care s-au petrecut.
În toamna anului 1960 am devenit student la Biologie, iar faptul că jucam baschet în echipa Universității bucureștene m-a făcut destul de popular în facultate. Așa se face că în anul al II-lea, când devenisem jucător divizionar la Știința, Revelionul dintre anii 1961-1962 l-am sărbătorit împreună cu colegi de an în cantina Facultății de Drept, fiind un fel de invitat de onoare. Dată fiind situația a trebuit să ciocnesc câte un păhărel cu vin pe la cam multe mese. Și cm vinul provenea din mai multe regiuni ale țării, amestecul rezultat nu a întârziat să-și facă efectul, mai ales că nu aveam nici un fel de antrenament în domeniu. Simțind că nu-i a bună, pe la ora două am și tulit-o spre casă! Mijloace de transport în comun nu mai circulau și pentru că nici nu stăteam prea departe am luat-o la picior spre casă, pe bulevardul 6 Martie (astăzi, Elisabeta). Decembrie fusese blând, fără zăpadă, iar în ajun chiar plouase și îmi aduc aminte, amuzat, cm mă certam cu toate băltoacele apărute în cale, reproșându-le faptul că trebuie să le ocolesc!
Aerul rece al nopții și-a făcut efectul și am ajuns cu bine acasă, pe strada CA Rosetti. Ca orice părinte grijuliu, mama mă aștepta trează. Dar cm am dat de căldură picioarele mi s-au înmuiat și am vrut să mă întind pe pat, așa îmbrăcat cm eram. Numai că mama m-a citit imediat, m-a luat rapid de mână și m-a dus la baie. Acolo am dat zdravăn la boboci, așa cm se spunea pe atunci, apoi am adormit instantaneu, ca un prunc. Când m-am trezit eram ca nou!

După aproape 15 ani povestea s-a repetat, cu consecințe mai serioase!
Iar acum apare în scenă Ștefan Vișoianu, personajul principal din fotografia pomenită. Eram la Steaua, spre sfârșitul carierei, în 1975, cu Mihai Nedef venit antrenor cu un an în urmă. Am jucat la Iași, am câștigat partida cu Voința și ne-am grăbit să mergem la masă pentru a vedea apoi partida de fotbal România – Cehoslovacia, care se disputa la București și era televizată. Aveam în meniu cașcaval la capac și friptură la tavă ca al doilea fel. Fiind Duminică, restaurantul hotelului era arhi-aglomerat, iar cașcavalul a fost adus cu mare întârziere. Înfometați și grăbiți, l-am înfulecat de-a dreptul, deși era foarte fierbinte. Imediat după masă am mers cu toții în camera lui Nedef ca să vedem meciul. În frigiderul lui fusese pusă, la rece, o damigeană de 20 de litri plină cu vin, primită cadou de la Vișoianu, care îi fusese adversar timp de mulți ani. În momentul acela, fostul conducător de joc și căpitan de echipă al ieșenilor ajunsese inginer agronom șef al cunoscutelor podgorii de la Bucium. Vă dați seama ce calitate de vin era în damigeana aburită scoasă din frigider: un Muscat Otonel de nota 10! S-a băut ca pe apă, dintr-o sorbire, ca Milcovul la Unire, na! că fac și versuri, ca orice român născut poet!
Rămas la fel de neantrenat ca în vremea studenției, am fost singurul din echipă pe care l-a luat valul! Am ajuns cu greu în camera mea și o dată întins în pat tavanul acesteia a început să se învârtă nebunește cu mine. În fine, mi-a trecut și am reușit să adorm. Cum a doua zi dimineață trenul cu care urma să ne întoarcem la București pleca foarte devreme și noi a trebuit să ne sculăm cu noaptea în cap. Nu am ajuns bine la baie și adevărata bombă cu ceas din stomacul meu, având ca dinamită cașcavalul și ca fitil Otonelul, a provocat dezastrul. Nu vreau să-mi amintesc detalii, iar dvs. sunt sigur că nu vreți să le aflați! Într-o stare de mahmureală cumplită, nu am fost în stare să scot nici măcar o vorbă până la București. Iar acolo am jurat că așa ceva nu mi se va mai întâmpla niciodată în viață.
Și pot să vă mărturisesc că timp de o jumătate de secol nu mi-am încălcat niciodată jurământul! Datorită lui Ștefan Vișoianu...

FOSTA-I LELE!😀

În copilărie îmi plăcea mult să desenez, iar în timpul studenției ajunsesem să o fac chiar bine. Apoi nu a mai fost timp pentru așa ceva. Dar din cînd în când mă mai chinuie talentul(!) și mă joc. Așa s-a întâmplat și zilele trecute, când, inspirat de un stop cadru al unui video (postat și pe pagina mea) am făcut acest desen. Recunoaște-ți personajul?!

POST SCRIPTUM
Dragă Bibi,
Te rog să nu uiți cuvintele poetului Nichita Stănescu: ” A NU FI este starea eternă. Cu condiția să fi fost CEVA!
Iar tu, ȘTEFAN BIRTALAN, chiar ai fost CEVA!!!👏👏👏

O ALTĂ PIERDERE IREPARABILĂ

Dispariția lui Ștefan Birtalan deschide o rană veche și adâncă din sufletul meu!
De-a lungul celor 31 de ani petrecuți în clubul ”Steaua” am avut șansa și onoarea de a cunoaște nenumărați sportivi uriași ai acestei țări. Pe toți i-am admirat și respectat pentru performanțele lor de excepție, cu unii dintre ei am avut relații apropiate, mergând de la colegialitate până la prietenie. Pe foarte, foarte puțini pot spune că i-am și iubit, pentru că sunt o persoană care nu a putut aprecia niciodată talentul și realizările unui om făcând abstracție de minusurile caracterului său. Ilie Năstase este exemplul cel mai potrivit!
Ei bine, pe Ștefan (Bibi) Birtalan l-am iubit necondiționat, chiar dacă nu am avut cu el relații strânse de prietenie. Asta datorită, în ultimă instanță, drumurilor diferite pe care le-am avut în viață.
Repet, am cunoscut și admirat mulți sportivi cu adevărat uriași, dar nici unul dintre ei nu s-a ridicat la înălțimea caracterului impecabil al lui Bibi Birtalan! Și vă asigur că am deplina proprietate a cuvintelor!
De o modestie neverosimilă în raport cu realizările sale sportive de exceție, Bibi a fost o persoană de o bunătate, o curățenie sufletească și un bun simț cm nu întâlnești la un milion de oameni! (Priviți fotografia făcută la lansarea uneia dintre cărțile mele și veți citi pe chipul lui Ștefan tot ceea ce au spus cuvintele mele!)
Și dacă mă doare atât de mult dispariția sa, asta se datorează și faptului că unui om de o asemenea anvergură nu i s-a arătat aprecierea meritată în timpul vieții, mai ales în anii, foarte mulți, în care a fost suferind. Aproape la fel așa cm s-a întâmplat, spre exemplu, și cu Ivan Patzaichin, alt adevărat monument al sportului românesc. Căci noi, românii nu avem, evident, simțul valorilor, ne entuziasmăm ocazional, apoi le dăm total uitării. Asta în ciuda faptului că multe dintre ele ne-au oferit puținele momente de adevărată fericire din perioada comunistă.
Ne mai amintim de ele, vărsând lacrimi de crocodil, abia când pleacă dintre noi. După care le vom trece din nou, de data aceasta definitiv, în uitare...

IN MEMORIAM

Am fost cândva generația 1960, absolvenți ai liceului ”Spiru Haret” din București. Astăzi mai suntem în viață o mână de ”optzeciști”.
Ultimul plecat dintre noi, oarecum pe neașteptate deși îl știam cu toții cardiac de multă vreme, CRISTIAN (Puiu) SCHILERU, cel care a fost sufletul și organizatorul întâlnirilor noastre tot mai rare, pe măsură ce numărul foștilor colegi de clasă se împuțina an de an.
Fiul fostului cunoscut critic și istoric Eugen Schileru a fost un om de o factură sufletească aparte, o rara avis în lumea tot mai nebună în care am ajuns să trăim. De o bună creștere și o delicatețe aparte, Puiu Schileru a fost genul de persoană care nu se enervează, nu se supără, nu ridică tonul și nu vorbește urât niciodată! Eu unul nu l-am văzut niciodată într-o asemenea ipostază.
Om de o curățenie sufletească proprie doar copiilor, vecină uneori cu naivitatea, Puiu a fost mereu incapabil să înțeleagă și să accepte urâțenia și mizeria din jur. În numeroasele și uneori lungile noastre discuții telefonice mă exaspera uneori întrebându-mă (referitor la Iliescu, Iohannis, Putin, sau oricare altă persoană de notorietate publică): ”- Cum este posibil, măi Alin?!” Și mă apucam să-i explic, la nesfârșit, că oamenii nu sunt cm ne-am dori noi să fie. Dar el continua să creadă în partea aceea bună care ar trebui să existe în fiecare dintre noi.
Și mai avea Puiu o vorbă, ca un tic: ”- Ce vreau să-ți spun...”
Dragă Puiule, ce vreau să-ți spun eu de data aceasta: îmi vei lipsi în toate zilele câte vor mai fi pentru mine și sper că îți vei fi găsit locul într-o lume mai bună și mai frumoasă, pe măsura sufletului tău.
”Te îmbrățișez și eu!”, așa cm ai făcut tu, ca de obicei, și în seara zilei de 21 Mai, când am vorbit ultima oară...