Psiholog dr.Sandra O'Connor

M-am lovit de câteva ori în viață de mâncatul emoțional, în spațiul meu personal. Nu de fiecare dată a fost raportat la mine, dar m-am regăsit în situații care au existat în spațiul meu apropiat, în care a trebuit să învăț cm să îi susțin pe cei din jur. Apoi am început eu să mănânc haotic, iar asta de la un punct a devenit un bulgăre care părea că se rostogolește singur și adesea după o decizie conștientă, mă trezeam că automatismele autoprotecției mele erau mai puternice și îmi deturnau parcursul coerent. Îmi spuneam că e doar azi, apoi că e gestionabil, apoi că încă poate fi recuperat, apoi începea panica atunci când observam că “doar azi” a trecut de mult, că nu e gestionat suficient de bine și nu recuperez nimic. Am stat cam 3 ani în bucla aceasta haotică și mă bucur că am ieșit de acolo.

Mâncatul emoțional nu este mereu evident și nu înseamnă doar obezitate, poate însemna nevoie de iubire, umplerea unui spațiu gol emoțional, o raportare dezechilibrată la noi, la mediu, la rutină, chiar și la relațiile noastre.

Mâncatul emoțional poate fi invizibil din exterior, dar ne va afecta destul de serios interiorul.

Vom discuta mai mult despre asta cu un nutriționist pe care l-am tot lăudat, în data de 27 iulie.

Mie îmi place să merg cu prietenii în excursie.

Prietenii mei sunt foarte lejeri. Ei nu se lamentează când le spun “mai e puțin” și după 2 h le zic din nou”acum chiar că mai e doar puțin, mai avem doar pădurea asta”🤣🤪sau, ca în cazul de ieri “hai că e ușor traseul, doar puțin tehnic” și ajungem pe Brâna caprei😅😇. Nu doar că sunt lejeri, dar mă ajută și cu rucsacul și cu ghidajul tehnic, mai caută și poteca în momentele în care eu culeg plante de ceai de pe stânci și sunt pregătită mental să aștept elicopterul.

Singura problemă ar fi faptul că videoclipurile sunt cu background sonor🤣😂

Pun aici niște poze, iar videoclipurile le pun în comentarii, să auziți și voi ce e de fapt în spatele unui reel.

Îmi arată facebookul un text pe care l-am scris acum 14 ani și îmi dau seama că exact așa l-aș putea scrie și azi. La fel e și la final, doar că e cu c**a de câine, că șopârlă nu mai am😁

Cine vrea să facă un zoom in, zoom out cu mine?

"După ce am stat ore în șir cu ochii în laptop finalizând lucrări și proiecte de cercetare, am început parcă să gândesc la maniera în care tot ceea ce trăim e influențat de perspective și expuneri.

Trăim perceptual, simțim perceptual, interpretăm perceptual.

Fericirea e obținută pe o matrice comparativă, în afara faptului în care vorbim despre plăceri primale sau necesități, chiar și atunci, suficiența nu este o parte din plăcere decât în punctul inițial de satisfacție.

Adică?

Mi-e foame, mănânc, mă simt bine. Mi-e foame a doua oară, mănânc ca să mă simt bine. Mi-e foame a treia oară; acum că am identificat procesul, oare ce aș putea să adaug ca să devină procesul cât mai complex? Ce pot să mănânc ca să mă simt mult mai bine decât m-am simțit anterior?

Mi-ar plăcea să cunosc un om care nu este sclavul unei presiuni sociale, fie aceasta determinată de grupul de prieteni sau de ideile citite în cărți(la o adică adoptarea unor concepte filosofice ca și directive existențiale este tot un fel de peer pressure). Dacă se ivește la orizont, vreau să mă duc, să îl examinez, să mă uit la el ca la o sculptură, într-un muzeu în care pentru o secundă nu se uită la tine paznicul operei de artă. Vreau să îl împung cu degetul, să încerc să văd dacă la atingere simt ceva diferit, să văd dacă arată altfel decât noi, dacă în ochii lui (sau ai ei) se vede o altă nuanță de profund, să văd dacă miroase diferit, dacă se uită prin mine sau la mine... etc. Cert este că îmi imaginez că trebuie să aibă empatie și o doză incomensurabilă de relativism și neutralitate. Cert e că pe undeva trebuie să poată să iubească toată lumea, să nu aibă nicio tendință paranoică, narcisică, machiavelică și să reușească să trăiască doar în prezent, fără să ignore trecutul. (Dacă e un el, nu ar strica și un aspect fizic captivant)

Probabil că am întâlnit de altfel până acum, sute de oameni ca și omul descris anterior. Nu i-am observat, pentru că deocamdată sunt tot în procesul de a perfecționa zoom-ul perspectivei.

zoomul din 28 iunie 2010

- Activități includ curățat c**a de șopârlă; zoom in, yuck - zoom out, o zi extraordinară

- Oameni lângă mine - zoom in, oameni excepționali- zoom out, life îs great

Zoom in - zoom out

Do mind the perspective."

Pun în comentariu și un zoom -in , zoom out pentru ziua de azi ❤

Corpul nostru respinge natural ceea ce nu ne aduce bine. Ai să simți mereu ceva, un feeling, o neliniște, o nepotrivire, ceva care îți spune că nu ești în spațiul tău de siguranță, că ceea ce se întâmplă nu e ceva potrivit acum pentru tine. Corpul ne vorbește cu toate celulele și cu toate emoțiile.

Pe unele emoții ne place să le avem aproape, pe unele nu vrem să le simțim.

Cu cât mai conectat ești cu tine, cu ceea ce ești, cu ceea ce poți să oferi, cu nevoile tale autentice, cu atât mai clar simți acest disconfort și această neplăcere. Cu cât ești mai îndepărtat de tine, cu atât mai intens și mai electric ai să simți pericolul ca fluturii în stomac.

Practic, cu cât mai mult îți respingi disconfortul și neplăcerea, cu cât mai mult te îndepărtezi de ceea ce pare o “emoție negativă”fără să îi dai ascultare, cu atât mai mult ai să crezi că toxicitatea e ceea ce te face să “simți”, să “trăiești”, să “iubești” și îți aduce magie în viață.

Mi-am dat seama acum câteva zile, în urma unor glume pe care le-am făcut între noi pe pagină și a unor serii de autoironii, că eu de fapt nu mi-am oferit în primul și în primul rând cartea pe care am scris-o.

Am mai scris de câteva ori anterior cm mă trimite cel mic la ea de câte ori nu fac totul așa cm și-ar dori și îmi zice"mami, nu ai scris tu o carte pentru părinți? Cred că ar trebui să o citești!". De citit nu cred că trebuie să o citesc, o știu aproape cuvânt cu cuvânt și am încercat să cuprind în ea tot ceea ce a ridicat pentru mine o dificultate și tot ceea ce mi s-a părut că a ridicat o dificultate părinților cu care lucrez. Între-un mod concentrat, am reușit să adun în cele aproape 400 de pagini destul de multă informație utilă. Asta nu mă face un părinte perfect, mă face un părinte care își asumă imperfecțiunile, un părinte așa cm suntem noi toți, cu zile bune, cu zile mai puțin bune, cu momente în care ar vrea să existe un trofeu pe care să și-l ofere și cu momente în care ar avea nevoie de o peșteră întunecată și liniștită în care să se retragă pentru câteva zilei.

Cartea aceasta am scris-o și într-un propriu proces de reparentificare, în care pe lângă a fi părintele imperfect al copiilor proprii, am devenit în paralel și părintele meu imperfect. Asta suntem toți în rolul nostru de părinți, părintele copiilor noștri și părintele copiilor din sufletul nostru.

Drept urmare, am ajuns acasă după câteva săptămâni de lucru aproape non stop și ca urmare a discuției despre carte, pe care am avut-o în emisiunea din primul comentariu și al auto ironiei din zilele trecute, am decis foarte asumat să îmi dedic și mie propria carte, pentru că e important să ne oferim iubire, recunoștință, ocrotire și înțelegere, în orice stadiu al imperfecțiunii noastre ❤

Dimineața la 4 AM, l-am dus pe cel mare la aeroport pentru a se întoarce în SUA.

La check-in era un rând foarte lung. Când ajungem în față, unde rândul se diviza pentru a merge înspre două pupitre diferite de check in, se bagă în fața unor sute de oameni doi adulți cu un copil cam cât cel mare al meu, adică spre 18. Le atrag atenția cu blândețe că ceea ce fac ei acum e o lipsă de considerație și respect față de toți cei din spatele meu.

Ei spun”nu am știut”, eu le răspund la fel de calm cu”acum știți”, iar ei ridică din umeri și decid să rămână acolo”dacă tor suntem aici”. Practic, au considerat că dacă tot au trecut pe lângă sute de oameni pentru a se băga în față, nu mai are sens să facă încă o dată drumul acesta până la capătul rândului.

Știți care e partea bună? Că pe când era să îmi dau ochii peste cap și să spun ce necivilizat e în România, mi-am dat seama că au fost mai multe persoane în rând care i-au atras atenția, însă nimeni nu a zbierat, nu a făcut circ, pur și simplu sute de oameni au rămas calmi și echilibrați într-o situație în care în trecut cineva i-ar fi îmbrâncit la capătul cozii. E un semn de civilizație faptul că din sute de oameni, doar doi i-au desconsiderat pe toți ceilalți.

Poate pare ceva mărunt, dar nu e.

Faptul că există maturitate și autoreglare emoțională, contează mai mult decât eroarea excepției.

Parcă începe să se simtă altfel faptul că suntem români.

Azi cred că am vorbit aproape fără întrerupere trei ore despre toxicitate. Dacă îmi spunea cineva că voi discuta cu bucurie și entuziasm despre toxicitate, aș fi zis că nu îmi citește prea bine viitorul😁

Nu cred că există vreun workshop în care să nu încep cu stresul că nu voi reuși să ofer suficient în acele trei ore și sincer, sper să nici nu existe vreo dată. Stresul și îngrijorarea mea sunt constructive și mă ajută să cresc ca profesionist și ca om.

Nu cred că voi avea timp fizic să reiau acest workshop până spre finalul anului, dar urmează încă unul on line împreună cu fratele meu, pe tema blocajelor în diete și a blocajelor emoționale și unul care simt că va fi tare tare fain, live în Tg Mureș, pe tema conectării cu corpul prin intermediul olfacției.

Stay tuned, le anunț pe rând în săptămânile următoare ❤

Mereu simt extrem de multă bucurie la finalul fiecărui workshop și multă apreciere pentru toți cei care își iau din timpul personal pentru a fi acolo, alături de mine, într-un proces de creștere.

Cu multă recunoștință și multă bucurie, încep și eu weekendul ❤

Dacă nu înțelegi despre ce este vorba dacă auzi: "măăăi, ne-am spaunat toți aici. Wooooo, impostorul! Eu doar îmi fac taskurile"și ai copii de generală, nu știi destule multe despre lumea lor. Nu știu dacă faptul că înțeleg limbajul de gaming mă face un părinte bun, dar cu siguranță mă face unul relevant pentru realitatea în care trăiesc😁.

No worries, nu stă toată ziua pe calculator, stă afară, se joacă în pădure, se joacă cu prietenii, are și Catanul încă rămas pe jos de la tura de ieri pe care vrea să o continue mai târziu, citește ca un adult, dar se joacă și pe calculator, pentru că deh... trăim în anul 2024.

Merg la taskuri și eu, o să mă spaunez în cabinet imediat pentru workshop.

Cum s-ar spune, I slay😆😆😆

Dimineața ultimei zile de clasa 0, noi ne jucăm cu noile carduri de vacanță de la funny brand.

Luke: Va trebui să fie o categorie de visuri.
Eu: ok, ce categorie?
Luke: Visurile mele!

A decis totuși că nu le va vinde, le păstrează pe toate😁. Nici nu a prezentat marfa. Partea bună e că le deține deja🤣

Eu:(ducând copilul la școala sportivă, unde e la fotbal) vezi că a câștigat România meciul.
El: ce meci?
Eu: ceva meci la campionatul European, contra Ucraina
Luke: da tu nu te-ai uitat la nimic
Eu: Am citit pe net
Luke: Așa nu se pune
Eu: Eeee nu se pune, să vezi cm a fost la Coldplay
Luke: huh?!?!
Eu: Exact!

Luke a rămas confuz 🤣🤣🤣

Am avut o stuctrură în minte, de prin facultate. Voiam să îmi croiesc în așa manieră viața încât să pot lucra de la ce oră vreau eu, fără a avea vreo condiționare.

Zis și făcut. Am început să lucrez la autonomia și independența mea viitoare. Am lucrat în laborator sâmbăta și duminica, deoarece în timpul săptămânii nu puteau veni oamenii la evaluare. Ziua aveam cursuri de dimineața până seara, nu puteam să fac doar câteva deoarece aș fi pierdut bursa și pentru că nu veneam dintr-o familie care ar fi putut să își permită să mă țină la facultate în S.U.A., aveam în paralel cu facultatea 3 joburi. Unul era de chelner la restaurant de lux, unul de chelner la restaurant mai main stream si unul de om care curăța birouri, baruri și cinematografe noaptea.

Practic am muncit extrem de mult ca să ajung să mă pot trezi la ce oră vreau și să fac ce vreau.

Acum vine ironia sorții. Eu mă trezesc mereu la 6-6.30 AM, am 2 copii care trebuie duși la școală(mă rog, unul e în S.U.A. acum și se duce singur de câțiva ani) și…cireașa de pe tort, 🍰 mai nou în weekend câinele are dresaj.

Ce vreau eu să vă zic este enjoy the ride, destinația nu e o garanție 😁😁😁

Despre limite personale, etică și emoții.

Pentru că eu cred în acest aspect al umanizării relației terapeutice prin faptul că nu pretind că sunt un zeu intangibil și atotștiutor și îmi asum imperfecțiunea și umanitatea, dând acces la o mică parte din procesele mele personale, este evident că cei cu care lucrez și mă urmăresc știu că am trecut și trec printr-un proces de doliu. Am să răspund unei întrebări pe care o primesc des în ultimul timp, ca să pot să exemplific din nou de ce nu accept răspunsul de “sunt bine”.

Cum ești?

Am să vă exemplific ce înseamnă pentru mine în acest context:”SUNT BINE”.

Sunt exact așa cm ar trebui să fie un terapeut care trece printr-un proces de doliu.

Știu că sunt om și nu îmi ignor vulnerabilitățile.

Nu alung emoțiile, ci stau cu ele și mă gândesc la ce pot face pentru a-mi oferi confort.

Sunt conștientă de limitele capacităților mele.

Ocrotirea de sine și stabilirea limitelor sunt esențiale pentru toată lumea, inclusiv pentru terapeuți. Trecerea printr-o pierdere semnificativă a fost o provocare personală, dar și o oportunitate de a aprofunda înțelegerea proceselor de doliu și recuperare. Pe plan personal, am simțit durerea și tristețea în mod acut și probabil le voi mai simți în unele contexte. Înțelegerea și procesarea durerii sunt esențiale pentru vindecare, iar acest lucru necesită timp și răbdare. Mă întristează faptul că sunt într-o situație pe care nu o pot schimba, însă faptul că nu o pot schimba mă și ajută să integrez mai rapid pierderea. Am trecut prin toate stadiile doliului, mi-a luat cam o săptămână să le parcurg echilibrat pe toate. Primele zile au fost neașteptat de dificile, apoi s-a echilibrat.

În astfel de momente, este crucial să fim conștienți de limitele noastre. Este important să recunoaștem când avem nevoie de odihnă, de sprijin și când este momentul să spunem „nu”. Acceptarea și procesarea acestor sentimente este primul pas spre vindecare. De asemenea, este important să căutăm sprijin atunci când avem nevoie. Chiar și terapeuții au nevoie de terapie, de supervizare profesională, de discuții cu prietenii și familia și de timp cu sine. Este vital să ne ajustăm așteptările și să stabilim obiective realiste, fiind blânzi cu noi înșine. Odihna este esențială pentru sănătatea mea fizică și mentală, așa că este important să dorm suficient și să iau pauze. În această perioadă, încerc să fiu strictă cu respectarea pauzelor între sesiuni.

Din păcate, am văzut multe situații în care terapeuții trecând prin momente dificile nu conștientizau că limitele lor personale nu erau bine definite, iar emoțiile și experiențele lor influențau interacțiunile cu clienții. Am văzut, de asemenea, situații de echilibru, în care terapeuții, deși umani și vulnerabili, reușeau să mențină interacțiuni profesionale sănătoase și sigure. Modul în care terapeutul tău își navighează procesul personal ține de spațiul său terapeutic și personal și nu ar trebui să interfereze cu terapia.

Când suntem în echilibru cu emoțiile noastre, ele nu ne inundă și nu ne sufocă. Putem să le parcurgem conștient și sănătos, fără să contamineze tot ce facem. Procesul meu personal rămâne în afara cabinetului, iar procesul terapeutic nu mă include. Așa cm emoțiile celor cu care lucrez nu mă încarcă, nici emoțiile mele nu ar trebui să îi încarce pe ceilalți. Parte din dezvoltarea noastră personală include cunoașterea de sine suficient de bine încât să știm când putem lucra cu adevărat și când folosim lucrul ca rampă pentru "salvarea" noastră personală.

Cred că a fi deschis și disponibil în momentele noastre de vulnerabilitate este o oportunitate de creștere și pentru cei cu care lucrăm. Am observat că nu simțim emoțiile celorlalți, dar ne putem oglindi în experiențele lor cu propriile emoții. În această săptămână, parte din procesul terapeutic al celor care au empatizat cu experiența mea a fost și doliul. Faptul că a existat o oportunitate de a lucra cu emoții reale, într-un context sigur și conținător, este un bonus, nu o interferență. În aceste circumstanțe, nu am lucrat la doliul meu, ci la al lor, nu am analizat emoțiile mele, ci emoțiile lor raportate la ale mele sau la situație.

Pe lângă aspectele personale, este esențial să luăm în considerare și responsabilitățile etice în munca noastră. Ca terapeuți, avem obligația de a ne asigura că starea noastră emoțională nu afectează negativ clienții noștri. Este crucial să menținem limite clare și să ne auto-monitorizăm pentru a preveni orice situație în care problemele noastre personale ar putea interfera cu procesul terapeutic. Un alt aspect etic important este confidențialitatea. În timp ce împărtășirea unor aspecte personale poate fi benefică pentru a crea o conexiune autentică cu clienții, trebuie să avem grijă să nu divulgăm informații care ar putea compromite confidențialitatea sau să transformăm sesiunea într-o discuție despre noi înșine. Fiecare dezvăluire trebuie să fie atent gândită și să aibă un scop terapeutic clar, exact de aceea în sesiuni am răspuns cu “sunt așa cm trebuie să îți fie psihologul, hrănit, odihnit, în echilibru și disponibil pentru tine”, iar mai apoi am abordat tema mortalității sau procesul, doar dacă era relevant în procesul nostru terapeutic.

Terapia nu este despre noi și viața noastră personală nu este despre procesele clienților noștri, nu avem cm să păstrăm delimitările etanșate, ele se vor mai suprapune uneori, dar line putem asigura că avem limite suficient de sănătoase încât să nu transformăm procesul terapeutic în vindecarea noastră și viața noastră personală în vindecarea celorlalți.

Este o linie fină care le poate uni pe cele două, fără să le confunde, pentru că ocrotirea de sine nu înseamnă neglijarea celorlalți. Ocrotirea de sine este tocmai ceea ce ne permite să fim prezenți și eficienți în rolurile noastre asumate, iar unele dintre aceste roluri pot fi și de a îi susține și pe ceilalți.

Așa că sunt “BINE” în sensul în care sunt exact așa cm trebuie să fiu pentru mine, iar asta susține automat modul în care trebuie să fiu pentru voi, iar "binele" nu este niciodată doar fluturași, margarete și curcubeu.

În procesul meu de ocrotire de sine, sunt și în spațiul meu personal de ocrotire(care vine prioritar), sunt și în spațiul terapeutic unde pot să ascult, fără judecată, oferind un spațiu sigur și conținător pentru exprimare și vindecare.

Întrebarea despre ce face o relație toxică este complexă și nuanțată.

Deși toate relațiile abuzive sunt în mod inerent toxice, nu toate relațiile toxice sunt explicit abuzive.

O relație între doi indivizi bine intenționați poate deveni toxică din cauza întreruperilor din comunicare, mecanismelor de adaptare nesănătoase sau lipsei de sprijin emoțional. Doi oameni care sunt bine adaptați pe cont propriu pot fi, pur și simplu, o potrivire proastă, scoțând în evidență cele mai rele trăsături ale celuilalt. În unele cazuri, problemele pot fi rezolvate, în altele, relația devine toxică și dăunătoare uneia sau ambelor părți.

Dacă o relație te lasă să te simți rănit sau epuizat mai des decât fericit și sprijinit, ar putea fi toxică. Indiferent dacă partenerul tău refuză sprijinul emoțional intenționat sau pur și simplu nu este echipat emoțional pentru a-ți satisface nevoile, sentimentele continue de vulnerabilizare și nefericire sunt un semn clar de toxicitate.

Dacă micile neînțelegeri duc adesea la certuri mari și te trezești că mergi pe coji de ouă din cauza conflictelor nerezolvate și a tensiunii continue, relația ta poate fi toxică.

Întreruperea comunicării poate apărea fără intenție prealabilă, dar uneori poate fi și un semn de „gaslighting” din partea partenerului.

Comportamentul pasiv-agresiv, gelozia sau manipularea emoțională sunt adesea prezente în relațiile toxice. Aceste comportamente se manifestă foarte des și pot include autovictimizare, negativitate constantă, ignorarea limitelor și a sentimentelor partenerului.

Lipsa prietenilor sau a hobby-urilor în afara relației voastre poate fi un semnal că aceasta a devenit toxică. A funcționa ca un binom, poate fi(și este adesea)un semn de toxicitate. Cuplurile sănătoase au interese, prieteni și activități independente de partener.

Mai multe detalii vă voi oferi pe 22 iunie, la workshop. Mai sunt 4 locuri disponibile în workshopul online despre relații toxice.

Am pus linkul în comentarii

Imi este ușor să mă raportez la feedback anumite puncte de vedere, al celor care au de a face cu munca pe care o depun, cu etica mea profesională și cu competențele mele. Îmi este greu să mă raportez la feedback atunci când acesta vine pe plan personal, cu repere vagi, care nu au cm să mă ajute să cresc sau să îmi conturez ceva diferit în livrarea mesajului. Aș spune că 99,9 % primesc feedback pozitiv, dar sunt și cele care spun ceva complet contrar a ceea ce primesc în sute de alte feedbackuri, sau cele care sunt pur și simplu atacuri la persoană(din acestea ca norocul, am primit doar unul în toată cariera mea, dar totuși, am primit). Pe plan profesional, feedbackul primit de mine vine pentru că este cerut, nu zbiară nimeni după mine pe stradă și nu mă huiduie la mine în cabinet.

Chiar dacă am repere corecte pentru toxicitate și limite personale, se mai întâmplă să îmi doresc ca oamenii să mă placă. Ni se întâmplă tuturor și nu cred că ajungem la vreun punct de autosuficiență în care să nu se deranjeze măcar faptul că cineva apropiat sau cineva plăcut de noi, nu reciprochează. E natural să avem astfel de emoții, important e cm reacționăm atunci când le simțim, ce comportamente avem, cu ce gânduri le hrănim mai departe. Modul în care muncesc, e clar util doar pentru cei care au aceleași principii și valori ca și mine, oricât de mult aș vrea eu să fiu neutră și echilibrată. La fel e valabil pentru noi toți, din toate punctele de vedere:personal sau profesional.

Lipsa reciprocității emoțiilor noastre nu înseamnă că trebuie să îi convingem pe ceilalți să ne placă.

Nu toți oamenii trebuie să ne placă, nici măcar cei pe care îi placem noi.

Este o lecție importantă de învățat și acceptat în viață. În primul rând, fiecare persoană este unică, cu propriile sale gusturi, valori și experiențe de viață iar acest lucru înseamnă că, inevitabil, vom întâlni oameni care nu rezonează cu noi, indiferent de cât de mult ne dorim acest lucru.

În relațiile romantice, este adesea dureros să realizăm că sentimentele noastre nu sunt împărtășite. Putem forța pe cineva să ne placă sau să ne iubească? Aș sugera să nu o facem, chiar dacă uneori ne-am dorit să putem face asta sau poate uneori încercăm să determinăm pe cineva să ne placă. Să încercăm să determinăm pe cineva să ne placă sau să ne iubească nu doar că este inutil, dar ne va plasa în relații nesănătoase, nefericite și disfuncționale, pentru care(culmea)am luptat. Chiar dacă reușim, va urma munca de Sisif pentru a păstra relațiile relativ funcționale, muncă în care și dacă renunțăm la noi înșine, tot nu avem nicio șansă de reușită. Autenticitatea și reciprocitatea emoțională nu pot fi forțate, ele trebuie să vină natural. Dacă le forțăm, vom trăi constant cu această senzație în stomac a lipsei de autenticitate.

În prietenii, e la fel. Prietenia adevărată se bazează pe înțelegere și respect reciproc. Dacă cineva nu simte la fel despre noi, nu ar trebui să încercăm să-i schimbăm părerea. Prieteniile autentice se dezvoltă organic și se bazează pe conexiuni reale, nu pe eforturi forțate de a fi plăcuți și acceptați, nu renunțând la nevoile noastre pentru confortul celorlalți.

Chiar și în cadrul familiei, nu este obligatoriu ca toți membrii să se placă în mod egal. Relațiile familiale pot fi complexe și variate, iar acceptarea diferențelor dintre noi este esențială pentru a menține armonia și respectul. Yup, nu ești obligat să îți placă toți membri familiei.

În mediul profesional, este imposibil să fim plăcuți de toți colegii sau colaboratorii noștri. Încercarea de a mulțumi pe toată lumea poate duce la stres și epuizare. În loc să ne concentrăm pe a fi plăcuți, ar trebui să ne axăm pe competență, profesionalism și integritate. Nu pot să mă placă mereu nici cei care mă urmăresc și mă citesc cu drag. Uneori nu vor fi de-acord cu mine, iar asta e ok.

În grupurile sociale sau comunitare, diversitatea este o parte naturală și frumoasă a interacțiunilor umane. Nu toți vor aprecia sau vor înțelege perspectivele noastre, și asta este perfect în regulă. Acceptarea faptului că nu putem fi pe placul tuturor ne eliberează de presiunea de a ne conforma și ne permite să fim autentici.

Și tot așa.

AVEM DREPTUL DE A NU PLĂCEA PE TOATĂ LUMEA, IAR ALȚI OAMENI AU DREPTUL SĂ NU NE PLACĂ PE NOI!

În concluzie, nu toți oamenii trebuie să ne placă, nici măcar cei pe care îi placem noi. Este o parte naturală a vieții și a interacțiunilor umane. Acceptarea acestui fapt ne poate ajuta să trăim mai liber și mai autentic, concentrându-ne pe relațiile care contează cu adevărat și care sunt construite pe o bază solidă de respect și reciprocitate. Am să repet, pe RESPECT ȘI RECIPROCITATE. Respectul își are locul și atunci când nu ne place ceva sau cineva. Atunci când ceea ce nu ne place nu ne încalcă drepturile umane și integritatea, sentimentele ne sunt valide, iar comportamentele ne intră complet în responsabilitate. Că zbierăm în piața mare, că bârfim, că denigrăm, că huiduim, ceea ce facem, ne aparține, iar dacă facem rău pentru că noi considerăm că ni s-a făcut rău, e tot un rău.

Și tot așa, ca fapt divers, nu trebuie să facem broadcast cu ceea ce nu ne place la oameni. Un rău făcut atunci când considerăm că suntem îndreptățiți să facem rău, nu va ajuta și nu ne va ajuta cu absolut nimic.

Important este să îi valorificăm pe cei care ne plac, pe cei care ne îmbogățesc viața, să aducem o contribuție benefică în lumea asta prin ceea ce spunem și facem, nu să ne luăm furcile și făcliile pentru că ne dorim atât de mult să fim plăcuți încât o să vrem asta și atunci când ceea ce ne unește e faptul că am identificat ceea ce poate să nu ne placă împreună.

Încă ceva, așa pe scurt: rasismul nu e acceptabil, oricum îl poleim și ambalăm. Nu are justificare în nicio circumstanță, NEVER F-ING EVER.

Și da, e exact despre ceea ce vi se pare, despre bule care uneori ajung în diagrame Venn.

Acum aproximativ 20+ ani povesteam cu o prietenă foarte bună, confesându-ne că simțim uneori emoții intense și copleșitoare. Nu mai țin minte exact cm și care din noi a formulat această frază, dar suna ceva de genul"uneori sunt cel mai fericit și cel mai optimist om, uneori am senzația că simt toate războaiele și toate durerile oamenilor de pe planeta asta".

Mi-a luat timp să înțeleg că emoțiile pe care nu le putem gestiona, le plasăm în exteriorul nostru.

O facem în general inconștient, fie plasând responsabilitatea emoțiilor noastre în exterior, fie blocându-le pentru a nu le mai simți în corp.

Nu am simțit niciodată bucuria altcuiva sau durerea altcuiva, le-am simțit doar pe ale noastre. În acel moment credeam că era mult mai simplu să ne uităm la durerile pământului, decât la ale noastre. Eram o mână de copii, plecați de acasă în S.U.A., cu vize de student, care lucrau la negru 16 ore pe zi(și noapte), în timp ce eram înscriși în diverse facultăți, aveam smart phones și vorbeam cu cei apropiați doar prin mail, nu mai văzuserăm fizic niciun prieten vechi și niciun membru al familie de 5 ani, deoarece ne-am fi pierdut actele(nici nu îmi pot imagina prin ce treceau și prin ce trec imigranții care nu au forme legale, dacă noi am fost închiși ermetic pe un alt continent 5 ani, cu actele aproximativ în regulă). Aveam nevoie de curaj și de forță, pentru a fi brusc adulți apți și capabili, drept urmare am ales să găsim surse externe pentru emoțiile noastre, imaginându-ne că le simțim din cauza nedreptăților globale, nu din cauza fragilității noastre umane.

Noi nu simțim emoțiile celorlalți. Nu o putem face în mod real nici atunci când empatizăm, nu le absorbim, nu le simțim, le oglindim pe ale noastre, doar că sunt atât de ascunse în corp și în minte, încât nu le putem recunoaște atunci când le vedem.

Chiar dacă pare că simțim tot ceea ce simt ceilalți, ceea ce se întâmplă de fapt în corp e faptul că se activează neuronii”oglindă”. Neuronii oglindă sunt localizați în cortexul premotor și în lobul parietal inferior, părți ale creierului implicate în planificarea și executarea mișcărilor, precum și în înțelegerea acțiunilor altora. În copilărie, acești neuroni ne ajută să învățăm imitându-i pe alții, învățăm să supraviețuim înregistrând ceea ce se întâmplă în mediu și imitând mai apoi comportamentul celor din jur. Neuronii oglindă joacă un rol crucial în empatie și înțelegerea emoțiilor altora. Când vedem pe cineva suferind, neuronii noștri oglindă reflectă această durere în propriul creier, activând regiuni asociate cu procesarea emoțională, doar că acolo se activează propriile emoții, care sunt conturate de propriile expuneri și de propriile trăiri.

Din punct de vedere evolutiv, neuronii oglindă oferă un avantaj semnificativ, facilitând învățarea prin observație și colaborarea în cadrul grupurilor sociale. Abilitatea de a înțelege și de a anticipa acțiunile altora nu doar prin experiență directă, ci și prin observare, i-au învățat pe strămoșii noștri să îmbunătățească cooperarea, comunicarea, practic, i-au ajutat să supraviețuiască ca individ și ca specie. Aceste funcții au fost(și sunt) fundamentale pentru succesul supraviețuirii, le folosim și acum. Uneori creierul nostru, ca un părinte bun, ne va îndepărta de ceea ce ne face rău, uneori ne va vorbi despre traumele noastre ca despre ceva ce i s-a întâmplat "unui prieten". Cu toate acestea, această capacitate nu înseamnă că preluăm literalmente emoțiile altora, ci mai degrabă că le recunoaștem și le răspundem într-un mod care reflectă propria noastră experiență interioară. Practic, ceilalți ne permit să simțim ceea ce ne e teamă să simțim noi înșine.

Până ajungem să oglindim, există posibilitatea să ne disociem. Din punct de vedere neurobiologic, disocierea poate fi înțeleasă ca o strategie de supraviețuire a creierului, activând regiuni precum amigdala și cortexul prefrontal ventromedial. Aceste structuri cerebrale reglează răspunsul la stres, protejând individul de impactul emoțional imediat al experiențelor traumatice. Disocierea permite creierului să proceseze evenimentele traumatice treptat, prevenind supraîncărcarea sistemului nervos. În același timp, studiile arată că oglindirea emoțiilor implică rețele neuronale complexe, inclusiv neuronii oglindă, care facilitează înțelegerea și interiorizarea stărilor emoționale ale altora. Acest proces este esențial pentru construirea empatiei și menținerea relațiilor sociale, funcționând ca un mecanism de reglare emoțională.

Oglindirea emoțiilor poate activa, de asemenea, circuite neuronale asociate cu empatia, cm ar fi cortexul cingulat anterior și insula. Aceste regiuni sunt implicate în percepția durerii și a suferinței(atât a propriei persoane, cât și a altora), facilitând o reacție empatică. În terapie, utilizarea tehnicilor de oglindire emoțională poate ajuta pacienții să-și reconstruiască rețelele neuronale afectate de traume, stimulând plasticitatea cerebrală și promovând vindecarea. Chiar și ceea ce credem că ne face rău ne poate vindeca, dacă avem curajul de a asculta, de a sta cu emoția, de a trece prin procesele noastre organice de autoreparare.

În traducere, creierul nostru funcționează des pe pilot automat, iar atunci când îl lăsăm și nu ne luptăm cu el, ne vindecă.

În povestea mea(dar și în a voastră), disocierea și oglindirea emoțiilor au venit ca strategii de adaptare la circumstanțele dificile cu care ne-am confruntat. Disocierea ne-a permis să ne distanțăm de propriile emoții copleșitoare, în timp ce oglindirea emoțiilor a oferit o cale de a ne conecta cu lumea exterioară, chiar și atunci când propriile experiențe erau izolate și intense. Disocierea și oglindirea emoțiilor sunt răspunsuri naturale la stres și ne poate ajuta să ne abordăm experiențele cu mai multă compasiune și să căutăm căi de vindecare și creștere personală.

Stați cu emoțiile pe care le vedeți în oglindă și încercați să le recunoașteți. Sunt ale voastre, nu ale celor din fața voastră. Permiteți-vă să le simțiți, chiar dacă e greu. Permiteți-vă să trăiți cu ele o perioadă, chiar dacă nu se simt confortabil în corp.

Emoțiile vin în față, ne spun câte ceva despre experiența noastră, apoi trec, se retrag din nou în fundal, în interiorul nostru, acolo unde vor trăi mereu, împreună, așteptând să ne învețe cât mai mult despre ceea ce trăim și despre tot ceea ce suntem. Nu putem ajunge la bucurie fără a simți și tristețe, la liniște fără a simți și furie, la la curaj fără a simți și frică. E important să învățăm să le simțim și să le ascultăm pe toate, asumat, în corp, plasându-le acolo unde aparțin, nu în exteriorul nostru.

Și da, adesea e greu să vedem ceea ce nu vrem (sau nu putem)să știm că există, de aceea e important ca în acele momente, în care simțim că ne îndepărtăm de ceea ce percepem că suntem, să cerem ajutor în procesele noastre, să vorbim despre asta, să nu credem că trebuie să le facem pe toate singuri.