Cabinet Individual de Psihologie Roxana Arjoca

Mulți dintre părinții copiilor autism au auzit despre importanta învățării teoriei minții dar parca nu e foarte clar tuturor, care sunt pașii de învățare a acestei abilități. Mai jos am făcut o sumarizare a acestor pași.

1. Dezvoltarea empatiei:

Identificarea emoțiilor: Începeți prin a-i ajuta pe copii să-și identifice propriile emoții și pe cele ale altora. Folosiți expresii faciale, imagini și povești pentru a ilustra emoțiile.
Etichetarea emoțiilor: Învățați copiii să numească emoțiile pe care le observă. Folosiți un limbaj simplu și clar.
Înțelegerea cauzelor emoțiilor: Ajutați copiii să înțeleagă ce poate provoca anumite emoții. Discutați despre evenimente care pot face pe cineva fericit, trist, furios sau speriat.

2. Înțelegerea perspectivei vizuale:

Exerciții de perspectivă: Ajutați copiii să înțeleagă că oamenii pot avea perspective diferite asupra aceluiași lucru. Folosiți jocuri și activități care implică luarea perspectivei altcuiva.
Povestiri din perspectiva altora: Citiți povești care sunt scrise din perspectiva diferitelor personaje. Discutați despre cm se simt personajele și de ce se comportă în anumite moduri.

3. Înțelegerea convingerilor:

Distincția dintre realitate și imaginație: Ajutați copiii să înțeleagă diferența dintre ceea ce este real și ceea ce este imaginat. Folosiți jocuri și activități care implică distincția dintre realitate și imaginație.
Înțelegerea convingerilor false: Ajutați copiii să înțeleagă că oamenii pot avea convingeri false. Folosiți scenarii și exemple concrete pentru a ilustra acest concept.

4. Dezvoltarea abilităților de comunicare socială:

Încurajarea interacțiunii sociale: Oferiți copiilor oportunități de a interacționa cu alți copii și adulți.
Predarea abilităților de conversație: Învățați copiii cm să inițieze și să mențină o conversație.
Dezvoltarea abilităților de ascultare: Ajutați copiii să învețe cm să asculte cu atenție ce spun ceilalți.

Fiecare copil cu autism este unic și va învăța în ritmul său.
Este important să fiți răbdători și perseverenți.

Carl Jung, a propus conceptul de arhetipuri, modele inconștiente universale care influențează gândurile, sentimentele și comportamentul uman. Printre contribuțiile sale se numără identificarea unor arhetipuri masculine specifice, oferind o perspectivă asupra diferitelor fațete ale masculinității. Iată câteva dintre cele mai cunoscute arhetipuri masculine jungiene:

1. Regele: Acest arhetip reprezintă leadershipul, autoritatea, ordinea și structura. Regele își asumă responsabilitatea pentru un grup și asigură stabilitatea și direcția. Poate fi asociat cu figuri precum regi, lideri politici sau manageri de succes.

2. Războinicul: Arhetipul războinicului simbolizează curajul, forța, competitivitatea și lupta. Reprezintă voința de a depăși obstacole și de a lupta pentru ceea ce crezi. Poate fi asociat cu figuri precum soldați, sportivi de elită sau antreprenori care își asumă riscuri.

3. Magicianul: Arhetipul magicianului reprezintă transformarea, creativitatea, cunoașterea și abilitatea de a influența lumea din jur. Magicianul este un inovator, un catalizator al schimbării și un căutător al înțelepciunii. Poate fi asociat cu figuri precum inventatori, artiști, lideri spirituali sau antreprenori vizionari.

4. Iubitul: Arhetipul iubitului simbolizează intimitatea, conexiunea emoțională, pasiunea și capacitatea de a da și primi dragoste. Reprezintă expresia vulnerabilității, afecțiunii și grijei față de ceilalți. Poate fi asociat cu roluri precum partener romantic, tată, fiu sau prieten apropiat.

Este important de menționat că aceste arhetipuri nu sunt exclusive și nici nu sunt destinate să definească complet un individ. Fiecare persoană poate manifesta o combinație a acestor arhetipuri în grade diferite, iar exprimarea lor poate varia în funcție de contextul cultural și personal.

Importanța dezvoltării motricității fine la copii:
Dezvoltarea motricității fine la copii este esențială din mai multe motive:

1. Abilități zilnice: Motricitatea fină permite copiilor să realizeze independent diverse sarcini de zi cu zi, cm ar fi:
Mâncatul singur
Îmbrăcatul și dezbrăcatul
Spălatul pe dinți
Legarea șireturilor
Manipularea instrumentelor de scris
Decuparea și lipirea
2. Pregătirea pentru scris: Dezvoltarea motricității fine este esențială pentru a stăpâni abilitățile necesare scrisului, cm ar fi:
Controlul creionului
Coordonarea ochi-mână
Presiunea adecvată
3. Dezvoltarea cognitivă: Motricitatea fină este strâns legată de dezvoltarea cognitivă a copiilor. Activitățile care stimulează motricitatea fină pot contribui la:
Creșterea atenției și concentrării
Dezvoltarea memoriei
Îmbunătățirea abilităților de rezolvare a problemelor
4. Creativitate: Motricitatea fină permite copiilor să exploreze și să-și exprime creativitatea prin:
Desen
Modelaj
Pictură
Construcții
5. Încredere în sine: Stăpânirea abilităților motorii fine le oferă copiilor un sentiment de satisfacție și încredere în sine.

Legătura dintre motricitatea fină și limbaj:

Există o strânsă legătură între motricitatea fină și limbaj. Ambele abilități se dezvoltă simultan și se influențează reciproc.

1. Zonele cerebrale: Atât motricitatea fină, cât și limbajul sunt controlate de zone din emisfera stângă a creierului.

2. Coordonarea ochi-mână: Abilitatea de a coordona mișcările ochilor cu cele ale mâinilor este esențială atât pentru limbajul receptiv (înțelegerea), cât și pentru limbajul expresiv (vorbirea).

3. Mișcările buzelor și limbii: Pronunția corectă a sunetelor necesită o coordonare fină a mușchilor buzelor și limbii.

4. Dezvoltarea vocabularului: Activitățile care stimulează motricitatea fină pot contribui la extinderea vocabularului copiilor.

5. Stimularea senzorială: Experiențele senzoriale oferite prin activitățile de motricitate fină pot contribui la dezvoltarea limbajului.

Exemple de activități care stimulează motricitatea fină și limbajul:

Modelaj cu plastilină
Decupare și lipire
Jocuri cu puzzle-uri
Sortarea obiectelor mici
Desenat și pictat
Jocuri cu degetele
Cărți cu texturi
Spălarea vaselor
Îmbrăcatul și dezbrăcatul
Prin stimularea motricității fine, părinții și educatorii pot contribui nu doar la dezvoltarea abilităților motorii ale copiilor, ci și la dezvoltarea cognitivă, lingvistică și emoțională a acestora.

Când durerea celuilalt e proaspătă și nouă, lasă-l s-o întâmpine. Nu încerca să i-o iei. Iartă-te că nu ai puterea asta. Suferința și durerea sunt precum bucuria si pacea; nu sunt lucruri pe care sa le înşfăcăm unii de la alții. Sunt lucruri sacre. Aparțin călătoriei fiecăruia. Tot ce putem face este să domolim această spaimă: sunt complet singură. Aceasta este spaima pe care o poti alina. Dăruiește-i celuilalt prezența ta, iubirea, pe tine însăți, astfel încât să înțeleagă că, indiferent de cât de tenebros va fi drumul, nu va păși de unul singur pe el. Dacă-i dăruiești asta, e de-ajuns.

G. Doyle - Nu te lăsa

Ce este tulburarea de personalitate borderline?

Tulburarea de personalitate borderline (BPD), cunoscută și ca tulburarea de personalitate instabilă emoțional (EUPD), este o afecțiune de sănătate mintală care afectează modul în care o persoană se gândește, simte și se comportă. Se caracterizează prin:

Instabilitate emoțională: Fluctuații bruște și intense ale dispoziției, trecând rapid de la fericire la tristețe, furie sau alte emoții negative.
Relatii interpersonale instabile: Dezvoltarea intensă și rapidă a relațiilor urmată de deteriorarea bruscă a acestora.
Imagine de sine distorsionată: Sentimentul unei identități slabe sau fluctuante, lipsa unui simț puternic al sinelui.
Comportament impulsiv: Acțiuni nesăbuite și riscante, angajarea în comportamente auto-vătămatoare ca tăierea sau gânduri suicidare.
Frica intensă de abandon: Sentimentul teribil de singurătate și lipsă de valoare în cazul unor separări reale sau percepute.
Este important să rețineți că:
Simptomele pot varia de la o persoană la alta. Nu toți cei cu BPD prezintă toate simptomele și gradul de severitate poate diferi semnificativ.
BPD nu este o alegere a persoanei afectate. Există factori genetici și de mediu care pot contribui la dezvoltarea tulburării.
Există tratament disponibil. Terapia individuală și de grup oferă suport și metode de gestionare a simptomelor. Medicamentele pot fi, de asemenea, recomandate pentru unele simptome specifice.
Dacă vă regăsiți sau cineva pe care îl cunoașteți se confruntă cu simptome care sugerează BPD, este important să solicitați ajutor de la un profesionist din domeniul sănătății mintale. Diagnosticul și tratamentul precoce pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții pentru persoanele afectate.

Recomandarea acestei cărți vine in ajutorul recunoașterii mai ușor a simptomelor BPD, dar diagnosticul medical se face de către un medic psihiatru și psihodiagnosticul de către psihologul clinician.

Despre anxietatea generalizată.

Anxietatea generalizată se manifestă printr-o serie de simptome emoționale, cognitive și fizice, care pot afecta semnificativ calitatea vieții persoanei afectate.
Simptome emoționale:
Neliniște și îngrijorare excesivă: Persoanele cu anxietate generalizată se confruntă cu o îngrijorare constantă și greu de controlat, chiar și în legătură cu probleme minore. Această îngrijorare poate fi legată de diverse aspecte ale vieții, cm ar fi:
Sănătatea proprie sau a celor dragi
Situația financiară
Probleme la locul de muncă sau la școală
Siguranța personală
Catastrofe naturale sau alte evenimente negative
Senzație de tensiune și nervozitate: Persoanele cu anxietate generalizată se pot simți permanent agitate, iritabile și nerăbdătoare.
Dificultăți de concentrare: Ingrijorarea constantă poate face dificilă concentrarea pe sarcini specifice, afectând performanța la locul de muncă, la școală sau în alte domenii ale vieții.
Oboseală cronică: Anxietatea poate duce la oboseală persistentă, lipsă de energie și dificultăți de adormire sau de menținere a somnului.
Iritabilitate: Persoanele cu anxietate generalizată pot fi mai ușor iritabile și pot avea dificultăți în a-și controla emoțiile.
Senzație de frică sau panică: În unele cazuri, anxietatea generalizată poate duce la episoade de frică intensă sau panică.
Simptome cognitive:
Gânduri negative: Persoanele cu anxietate generalizată au tendința de a se concentra pe gânduri negative și catastrofale, anticipând mereu ce e mai rău.
Dificultăți de control al gândurilor: Persoanele cu anxietate generalizată pot avea dificultăți în a controla gândurile negative și intrusive.
Ruminare mentală: Persoanele cu anxietate generalizată pot avea tendința de a rumina mental evenimente negative din trecut sau de a se îngrijora excesiv cu privire la viitor.
Simptome fizice:
Tensiune musculară: Persoanele cu anxietate generalizată pot experimenta tensiune musculară, dureri de cap, migrene sau alte dureri.
Transpirație: Transpirația excesivă poate fi un simptom frecvent al anxietății generalizate.
Palpitații: Persoanele cu anxietate generalizată pot avea un ritm cardiac mai rapid sau pot experimenta palpitații.
Tulburări digestive: Anxietatea poate provoca probleme digestive, cm ar fi dureri de stomac, greață sau diaree.
Dificultăți de respirație: Persoanele cu anxietate generalizată pot experimenta dificultăți de respirație sau senzație de sufocare.
Este important de reținut că nu toate persoanele cu anxietate generalizată vor experimenta toate simptomele enumerate mai sus. Severitatea și tipul de simptome pot varia de la o persoană la alta.

Tratamentul poate consta în psihoterapie sau psihoterapie alăturată de medicație adecvată.

Lucrul cu plastilina in psihoterapie are o serie de beneficii, atat pentru copii, cat si pentru adulti. Iata cateva dintre aspectele pe care le poate dezvolta:

Abilitati psihomotorii:

Dexteritatea: Modelarea plastilinei antreneaza muschii mainii si ai bratelor, precum si coordonarea mana-ochi.
Motricitatea fina: Miscarile precise si controlate necesare pentru a modela plastilina contribuie la dezvoltarea motricitatii fine.
Planificare motorie: Planificarea etapelor necesare pentru a crea o figura din plastilina stimuleaza gandirea si planificarea motorie.
Abilitati cognitive:

Creativitate: Plastilina ofera libertate de exprimare si incurajeaza gandirea creativa.
Rezolvarea problemelor: Modelarea plastilinei implica rezolvarea problemelor legate de forma, textura si proportii.
Concentrare: Activitatea cu plastilina necesita concentrare si atentie la detalii.
Abilitati emotionale:

Relaxare: Modelarea plastilinei poate fi o activitate relaxanta si antistres.
Exprimare emotionala: Plastilina poate fi un instrument pentru a exprima emotii si sentimente dificile de verbalizat.
Stima de sine: Finalizarea cu succes a unei creatii din plastilina poate contribui la cresterea stimei de sine.
Alte beneficii:

Dezvoltarea simturilor: Plastilina stimuleaza simtul tactil, vizual si olfactiv.
Comunicare: Activitatea cu plastilina poate facilita comunicarea si interactiunea sociala.
Distractie: Modelarea plastilinei este o activitate distractiva si placuta pentru toate varstele.
Utilizarea plastilinei in psihoterapie:

Plastilina poate fi utilizata in diverse moduri in psihoterapie, in functie de nevoile specifice ale clientului. Iata cateva exemple:

Terapia prin artă: Plastilina poate fi utilizata ca instrument de exprimare emotionala si explorare a sinelui.
Terapia ocupationala: Modelarea plastilinei poate contribui la imbunatatirea abilitatilor motorii fine si a coordonarii.
Terapia cognitiv-comportamentala: Plastilina poate fi utilizata pentru a ilustra concepte cognitive si a invata strategii de coping.
Terapia de familie: Activitatea cu plastilina poate facilita comunicarea si colaborarea in cadrul familiei.
Concluzie:

Lucrul cu plastilina in psihoterapie este un instrument versatil si benefic pentru o varietate de nevoi. Poate contribui la dezvoltarea abilitatilor cognitive, motrice si emotionale, precum si la imbunatatirea comunicarii si stimei de sine.

Prea mulți dintre noi ne uităm doar la exterior când ne gândim la cât de sănătoși suntem. Câtă vreme nu simțim nicio durere fizica și nu ne țâșnește sânge de undeva, se poate să credem că suntem în regulă, dar dacă felul în care ne simțim ne oprește să facem lucrurile pe care trebuie să le facem sau sa ne bucurăm de viață, atunci ar trebui să fim la fel de îngrijorați in privința minții noastre.
Marea diferență legată de sănătatea mintală e că nu suntem foarte pricepuți în a observa dificultățile. Putem supraviețui cu o grămadă de stres sau anxietate. Nenumărați oameni pot funcționa deprimați sau anxioși. Este necesar sa facem asta? Primul pas e să înțelegem că simțim astfel de lucruri dintr-un motiv. Apoi sa fim acceptați cu sentimentele noastre și apoi să fie însoțiți in timpul procesului de a le simți fără vină și să fie conținuți pentru ca aceasta durere sa fie suportabila in timp ce o simțim în mod conștient. Abia după acceptarea necondiționată apare schimbarea. E un proces greu și nu vine de pe o zi pe alta, dar starea de bine care se simte după, merită tot efortul. Problemele de sănătate mintală sunt normale. Cu toate astea, noi merităm să fim buni și grijulii cu starea noastră emoționala nu doar cu starea fizică. Merităm cu toții să fim bine.

Un grup de suport pentru anxietate este un mediu în care persoanele care se confruntă cu anxietate se adună pentru a împărtăși experiențe, sfaturi și sprijin reciproc. Acest tip de grup oferă un cadru în care membrii se pot simți înțeleși și acceptați, deoarece împărtășesc aceeași sau asemănătoare experiențe.

Caracteristici ale grupurilor de suport pentru anxietate includ:

Schimbul de experiențe: Membrii împărtășesc gânduri, emoții și strategii care i-au ajutat să facă față anxietății.

Suport emoțional: Membrii oferă sprijin reciproc, încurajare și înțelegere într-un mediu sigur și confidențial.

Educație: Grupurile pot oferi informații despre anxietate, tehnici de gestionare și resurse utile pentru a înțelege și gestiona mai bine anxietatea.

Exerciții practice: Unele grupuri pot implica și activități practice sau tehnici de relaxare pe care membrii le pot încerca împreună.

Îmbunătățirea abilităților sociale: Participanții pot dezvolta abilități sociale prin interacțiunea în cadrul grupului, contribuind la îmbunătățirea relațiilor interpersonale.

Este important să remarci că grupurile de suport nu înlocuiesc tratamentul profesional. Ele pot fi un complement valoros la terapie individuală sau medicamente, oferind un spațiu adițional de sprijin și înțelegere din partea celor care trec prin experiențe similare.

Psihoterapia este un termen umbrelă care descrie procesul de tratare al tulburărilor psihologice și a suferinței psihice prin tehnici verbale și psihologice testate. Psihoterapia folosește teorii psihologice testate care ajută clienții să înțeleagă motivele care le ghidează actiunile și să îmbunătățească acest aspect. Prin urmare, este sporită capacitatea de a alege, precum și capacitatea de a evalua mai bine consecintele propriilor actiuni.

Psihoterapia poate fi utilizată pentru a trata o varietate de probleme, inclusiv:

Tulburări de anxietate, cm ar fi atacurile de panică, tulburările de panică, fobia socială și tulburările de anxietate generalizată.
Tulburări depresive, cm ar fi tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică și tulburarea depresivă sezonieră.
Tulburări de comportament, cm ar fi tulburările de alimentație, tulburările de control al impulsurilor și tulburările de personalitate.
Tulburări de relații, cm ar fi problemele de cuplu, divorțul și pierderea unei persoane dragi.
Psihoterapia poate fi, de asemenea, utilizată pentru a îmbunătăți starea generală de bine a unei persoane, chiar dacă nu suferă de o tulburare psihologică specifică. De exemplu, psihoterapia poate ajuta oamenii să facă față stresului, să-și îmbunătățească relațiile sau să-și atingă obiectivele personale.

Există multe tipuri diferite de psihoterapie, fiecare cu propriile sale teorii și tehnici. Unele dintre cele mai comune tipuri de psihoterapie includ:

Psihoterapia cognitiv-comportamentală (CBT) se concentrează pe identificarea și modificarea gândurilor și comportamentelor negative.
Psihoterapia psihodinamică se concentrează pe înțelegerea modului în care experiențele din copilărie afectează gândurile, sentimentele și comportamentele noastre actuale.
Psihoterapia interpersonală se concentrează pe relațiile noastre cu ceilalți.
Psihoterapia este o formă de tratament eficientă pentru o varietate de probleme psihologice. Dacă vă confruntați cu o problemă psihologică, este important să căutați ajutor de la un psihoterapeut calificat.

Iată câteva dintre beneficiile psihoterapiei:

Îmbunătățește starea de bine emoțională și fizică.
Reduce simptomele tulburărilor psihologice.
Crește abilitățile de coping și de rezolvare a problemelor.
Îmbunătățește relațiile interpersonale.
Ajută oamenii să-și atingă obiectivele personale.

Azi mă gândesc la doliu, acel sentiment copleșitor pe care îl avem după o pierdere. De părinte, copil, rude mai îndepărtate, blănoși cu care am trăit toată viața lor... E greu tare, dar mai greu e sa comparam cm simte fiecare propriul doliu. Doliul se simte atât de diferit de la o persoană la alta și e ok așa. Suntem diferiți, simțim diferit. Cum facem față doliului? Greu, atât de greu încât uneori fantasmăm lucruri total iraționale, dar care sunt de primit și de acceptat. E ok sa ne dorim sa fi fost diferit. Și e ok sa suferim cat avem de suferit. E atât de greu să simți doliul încât cei mai mulți nu pot și nu îl trăiesc. Astfel se face un buboi cu puroi de care nu ne apropiem. Uneori din cauza buboiului pierdem un membru sau viața. Atât e de greu doliul ...neîmpărtășit și netrăit cu toate fantasmele sale iraționale. Dar nu le putem împărtăși oricui că s-ar putea sa ne facă și mai rău. Poate in psihoterapie sau cu oameni foarte apropiați putem să împărtășim ce simțim și ne dorim chiar daca este total irational. Apropiați ai celui care trece prin doliu, va rog nu i spuneți ce este ireal că el știe. Puneți și vinovație pe lângă durerea pierderii. Uneori un simplu "îmi pare atât de rău că treci prin asta" e suficient. Când începe doliul? Nu doar la pierderea propriu zisa, daca e vorba de un diagnostic, doliul se așază în noi de cm aflăm acest diagnostic. Și e greu tare, in momentul ăla simți că totul e fara sens și te simți atât de neputincios... Și cu toate astea daca așteptăm suficient de mult...ne vom trezi într-o zi și vedem că în locul rănii e o cicatrice....nu va trece niciodată, va rămâne acolo pe veci, dar nu mai doare așa. Cine ne ajuta să trăim doliul? Familia, prietenii apropiați, psihoterapeutul și de ce nu, chiar psihiatrul.
Pentru cel ce are nevoie să audă.... Îmi pare rău că treci prin asta! Sunt alături de tine, daca îmi permiți! 🖤

Cine oare nu cunoaste sentimentul difuz ca nu comunica bine cu sine si cu ceilalti? Cine oare nu se loveste zilnic de dificultatea de a se exprima si de a se face inteles? Daca vreau sa-mi imbunatatesc comunicarea, trebuie mai intai sa-mi pun intrebari despre felul in care am invatat sa comunic. Probabil o sa-mi dau seama ca am invatat sa nu comunic. O sa descopar ca de foarte timpuriu in existenta mea am fost privat de dreptul la cuvant chiar de catre cei care ma iubeau si care, crezand ca ma inteleg, vorbeau in locul meu.

E o perioadă în care trebuie sa fii fericit că, așa e datina... Dar adevărul e că e ok si dacă nu ești fericit, fii blând cu tine daca nu ești bine și accepta-ți stările pentru că și acestea sunt normale. Pentru anumite persoane e o perioadă fericită, pentru altele nu prea și e ok așa. Dacă este prea mult să-ți simți stările de tristețe, sa apelezi la un ajutor e o caracteristică de curaj și putere, nicidecum de slăbiciune.
Fiți buni cu voi și de Crăciun și după Crăciun și înainte de Crăciun! ❤️

Pentru că nu te poți opri din învățat, niciodată! Sunt bucuroasă că în weekendul care a trecut am participat la despre psihoterapia viitorului și am aflat o mulțime de lucruri interesante pe care abia aștept să le aplic in cabinet.

https://www.roxanaarjoca.com/

www.roxanaarjoca.com

https://pressone.ro/fenomenul-falsilor-terapeuti-din-romania-un-coach-ofera-consiliere-psihologica-prin-telefon-si-le-cere-clientilor-sa-faca-salturi-cuantice-de-400-de-lei/?fbclid=IwAR0yrFUuf8JcBcc93_eX__W504oIpJLIXmwCZ4a9OqNoYwb1f73UBmUWEcQ

Fenomenul falșilor terapeuți din România. Un coach oferă consiliere psihologică prin telefon și le cere clienților să facă „salturi cuantice” de 400 de lei După 12 ani de psihoterapie, Ioan Nicuț a decis că el însuși poate să practice meseria pentru oamenii care se confruntă cu probleme de natură psiho-emoțională. Nu are studii de specialitate și susține că o face pentru că vrea să ajute. Pentru 400 de lei per sesiune, la telefon, Nicuț...

🔸️Interacțiunea cu un câine poate fi benefică pentru sănătatea mentală, inclusiv în cazul depresiei
🔸️Compania unui câine poate oferi confort emoțional, reduce stresul și poate spori sentimentul de fericire
🔸️Activitățile precum plimbările regulate, joaca și interacțiunea afectuoasă cu câinele pot crește nivelurile de serotonină și dopamină, care sunt substanțe chimice din creier asociate cu starea de bine și relaxarea
🔸️Responsabilitatea de a avea grijă de un animal de companie poate oferi o structură zilnică și un sentiment de scop, ambele fiind benefice în gestionarea depresiei
..

În contextul actual, ne confruntăm la nivel global cu o creştere a numărului de persoane care prezintă tulburări de personalitate. Aproximativ 50% dintre persoanele evaluate în context clinic îndeplinesc criteriile pentru tulburare de personalitate, la fel cm se întâmplă în cazul a 10% din populaţia generală.

Din păcate, aceste tulburări pot avea un impact puternic asupra performanţei la muncă, în cadrul familiei şi în contextul relaţiilor sociale. Studiile ştiinţifice atestă faptul că tulburările de personalitate sunt asociate cu rate înalte de conflict în familie, separare, divorţ, proceduri pentru obţinerea custodiei copilului, afectează performanţa la locul de muncă, uneori chiar pierderea locului de muncă, lipsa unui adăpost, comportamentul infracţional, consumul excesiv de substanţe şi violenţă.

Tulburările de personalitate sunt asociate cu o complianţă scăzută la tratament, cu probabilitatea recăderii şi a încheierii premature a terapiei şi folosirea frecvenţă a serviciilor medicale şi psihiatrice.

În ultima decadă, clinicienilor le-au fost puse la dispoziţie diverse tipuri de intervenţii şi strategii de tratament pentru a efectua schimbări la nivelul acestor tulburări de personalitate. Progresul ştiinţific realizat prin intermediul cercetării şi în practica clinică coincide cu apogeul perioadei de responsabilitate, în care se aşteaptă dovezi din partea terapeuţilor care oferă tratamente şi acest lucru se dovedeşte benefic pentru tratarea tulburărilor de personalitate.

Cercetările ştiinţifice demonstrează tot mai mult că intervenţiile psihoterapeutice focalizate sunt eficiente în tratarea acestor tulburări de personalitate.

1.1. Delimitări conceptuale

1.1.1. Personalitatea

Termenul de personalitate provine din cuvântul latinesc “persona” care se referă la o mască de teatru purtată de actori pentru a interpreta anumite personaje.

Conceptul de personalitate este destul de complex pentru a fi definit într-o frază, deoarece există o multitudine de teorii unice, iar fiecare specialist în parte are o părere diferită despre ce înseamnă personalitatea.

În prezent, există o migraţie destul de pronunţată din ţările cu statut socio-economic precar spre ţările dezvoltate, iar aceste diferenţe culturale între anumite ţări pot produce schimbări la nivel de gândire, idei şi comportament.

Migraţia din ţările mai puţin dezvoltate economic spre ţări care au un nivel de trai mai ridicat îi obligă într-un fel pe oameni să se adapteze unei noi culturi, asimilând noi obiceiuri, comportamente şi credinţe. Toate aceste caracteristici, pe termen lung, au anumite efecte asupra personalităţii individului care asimilează cultura din noua ţară, iar la rândul ei noua cultură îl asimilează pe el, acest proces fiind unul de reciprocitate.

În momentul în care ne descriem ca persoane, descriem şi o parte din personalitatea noastră, anumite adjective care ne caracterizează, activităţi pe care le-am făcut, le facem sau le vom face. Tot ceea ce ne dorim să realizăm sau am realizat, ceea ce ne propunem să realizăm în demersul profesional, în cadrul familiei, toate acestea ţin de personalitate, de modul de a fi şi de personalitatea oamenilor cu care interacţionăm în viaţa de zi cu zi.

Personalitatea ne poate limita opţiunile de viaţă sau le poate extinde, poate împiedica sau poate permite să facem schimbări radicale, iar uneori ne poate ajuta în diverse circumstanţe personale sau în aria profesională.

Mayer (2007) considera că personalitatea este sistemul organizat, de dezvoltare în cadrul individului care reprezintă acţiunea colectivă a subsistemelor psihologice ale acestuia.

Pervin, Cervone şi John (2005) definesc personalitatea, astfel: “acele caracteristici ale persoanei care sunt responsabile pentru modele consistente de gândire, emoţie şi comportament”.

Burger (2007) ne descrie personalitatea drept modele de comportament consistente şi procese interpersonale care vin din individ. Consistenţa comportamentelor se referă la capacitatea individului de a răspunde cu un anumit comportament într-o varietate de situaţii pe o perioadă îndelungată. Răspunsul individului la o situaţie dată este influenţat şi de mediul în care se află, familiaritatea situaţiei, contextul şi pericolul la care este expus acesta. A doua parte se referă la interacţiunile interpersonale ale individului. Aceste comportamente sunt orientate spre spre alte persoane, se referă la partea socială a personalităţii şi se află în continuă interacţiune cu procesele interpersonale. Aceste componente interpersonale sunt şi ele văzute ca diferenţe individuale, fiind legate şi de partea intrapersonală.

Personalitatea poate fi definită ca o configuraţie a paternurilor răspunsurilor comportamentale, vizibile în viaţa de zi cu zi, caracteristică unei persoane, o totalitate care este de obicei stabilă şi predictibilă.

O personalitate dizarmonică presupune însă asocierea unor trăsături specifice care din cauza stabilităţii lor în timp şi a particularităţii de a nu fi conştientizate de către individ, conduc către un comportament maladaptativ persistent. Acestea reprezintă atributele de bază ale tulburărilor de personalitate şi devin sursa unei diversităţi extreme a formelor de manifestare a suferinţei personale, dar şi colective.

1.1.2. Tulburările de personalitate

Trăsăturile de personalitate sunt modele durabile de a percepe şi de a gândi cu privire la mediul înconjurător, fiind expuse într-o serie largă de contexte sociale şi personale.

Asociaţia Americană de Psihiatrie (2013) defineşte tulburarea de personalitate ca “ un model persistent de trăiri interioare şi comportament care se îndepărtează semnificativ de la normele specifice mediului cultural din care provine individul, este pervaziv (generalizat) şi rigid, debutează în adolescenţă sau la vârsta de adult tânăr, este stabil în timp şi conduce la suferinţă sau disfuncţie.”

Conform ICD-10, tulburările de personalitate desemnează „o perturbare severă în constituţia caracteriologică şi tendinţele comportamentale ale individului, implicând de obicei mai multe arii ale personalităţii şi asociate aproape întodeauna cu o considerabilă disrupţie personală şi socială.”

DSM-5 ne relevă următoarele criterii generale de diagnosticare a tulburărilor de personalitate:

A. Un tipar stabil provenit din experienţe anterioare şi comportamente care deviază semnificativ de la aşteptările societăţii, manifestându-se în două sau mai multe arii:

· Cogniţie (modul de a interpreta percepţia asupra sinelui, a altor persoane şi/sau a evenimentelor).

· Afectivitatea (intensitatea, labilitatea, gradul de răspuns şi modul adecvat de răspuns afectiv la stimulii din mediul înconjurător).

· Relaţionarea interpersonală

· Controlul impulsurilor

B. Tiparul stabil, inflexibil şi omniprezent într-o serie largă de răspunsuri la stimulii personali şi interpersonali.

C. Tiparul stabil care conduce la un nivel de stres clinic ridicat sau la o funcţionare deficitară a individului în zona socială, ocupaţională sau alte zone importante pentru acesta.

D. Tiparul este stabil în timp, iar debutul acestuia poate fi urmărit încă din adolescenţă sau maturitatea timpurie.

E. Tiparul stabil nu este explicat că o manifestare sau caracteristică a altei tulburări psihice.

F. Tiparul stabil care nu este atribuit efectelor fiziologice ale unor substanţe (medicamente, droguri, alcool) sau a unei stări medicale (traumatisme craniene).

1.2. Tulburarea de personalitate narcisistă

1.2.1. Criterii de diagnostic DSM-5

Tulburarea de personalitate narcisistă reprezintă un subiect de mare interes în rândul psihologilor din aria sănătăţii mentale. Această tulburare a fost recunoscută pentru prima oară ca tulburare în DSM-III.

În DSM-5, tulburarea de personalitate narcisistă face parte din grupul B de tulburări de personalitate.

Criteriile DSM-5 pentru diagnosticul tulburării de personalitate narcisiste:

A. Un tipar pervaziv caracterizat prin sentimente de grandoare (în fanteziile proprii sau în comportamentul real), nevoia de a fi admirat, lipsa de empatie, debutează la vârsta de adult tânăr, se manifestă în diverse situaţii şi îndeplineşte cinci sau mai multe dintre următoarele criterii:

• Are un sentiment exagerat al importanţei de sine (exagerează privind aptitudinile sale şi se simte superior faţă de ceilalţi).

• Preocupat de fantezii în care are un succes imens, putere, frumuseţe şi iubire ideală.

• Crede că e o persoană specială şi unică, că poate fi înţeles numai de către persoane speciale sau cu un statut înalt , dorind să fie asociat cu funcţii înalte sau persoane importante.

• Cere admiraţie excesivă din partea celorlalţi.

• Crede că i se cuvine orice şi are expectanţe nerealiste privind tratamentul din partea celorlalţi.

• Are tendinţa de a profita de relaţiile interpersonale.

• Este lipsit de empatie: este incapabil să recunoască sau să identifice sentimentele celorlalţi.

• Invidios pe alte persoane sau crede că este invidiat de ei.

• Are un comportament sau atitudine arogantă, de superioritate.

1.2.2. Elemente de diagnostic

Persoanele care au o tulburare de personalitate narcisistă se caracterizează prin sentimente de grandoare, de multe ori, supraestimandu-şi abilităţile şi reuşitele, fiind persoane lăudăroase şi pretenţioase. Se prezintă ca fiind personalităţi importante, subestimează reuşitele celorlalţi şi îşi creează fantezii despre cariere de succes, faimă, putere, comparându-se cu oameni celebri.

Aceştia doresc să fie asociaţi cu persoane care deţin un statut special şi cred că pot fi înţeleşi doar de persoane care au un anumit “dar” sau “talent”, aşa cm sunt ei. De multe ori, au un nivel ridicat al stimei de sine, ceea ce îi îndreaptă spre zone profesionale în care au un statut special (medici, avocaţi..) sau doresc să profeseze la cele mai bune instituţii. Având o stimă de sine fragilă, doresc mereu să primească laude şi admiraţie, iar atunci când nu se întâmpla acest lucru, aceştia sunt nedumeriţi şi furioşi, doresc să caute răzbunare, ceea ce conduce şi la o lipsă de empatie cu privire la nevoile celor din jur.

Relaţiile cu prietenii, dar şi cele personale sunt formate alături de cei care le susţin stima de sine, îi admiră pentru ceea ce sunt, discutând doar problemele lor. Nu îi ascultă pe cei din jur, considerându-i inferiori, arătând o lipsă de interes cu privire la problemele partenerilor. Sunt persoane invidioase pe succesul altora, dorind să minimalizeze contribuţiile lor, dezvoltând comportamente de trufie, dispreţuire şi snobism.

Tulburarea de personalitate narcisistă poate fi recunoscută după următoarele:

Stil vs Tulburare. Personalitatea narcisistă este prezentă în culturile occidentale, în special în aria profesională, în domenii precum: medicină, sport, divertisment, politică. Stilul de personalitate reprezintă polul sănătăţii, iar tulburarea de personalitate se situează la polul patologicului.

Evenimentul declanşator. Situaţia tipică declanşatoare pentru acest tip de personalitate este incapacitatea individului de a se evalua pe sine şi stima de sine scăzută.

Stilul comportamental. Persoanele narcisiste sunt văzute ca încrezute, lăudăroase şi snoabe. Acestea par sigure pe ele, se admiră şi sunt egocentrice, au tendinţa de a domina orice conversaţie, caută laudă şi admiraţia, acţionând într-un mod excentric. Acestea sunt nerăbdătoare, arogante şi se supără uşor.

Stilul interpersonal. Aceştia încearcă să exploateze alte persoane pentru propriul beneficiu. Comportamentele lor sunt pro-sociale pentru cei din jur, dar cu toate acestea nu răspund cu empatie la nevoile celorlalţi. Când sunt stresaţi, aceşti pot fi dispreţuitori, exploatatori şi iresponsabili cu privire la comportamentul lor.

Stilul cognitiv. Procesele cognitive sunt caracterizate de gândirea de tipul “black-and-white”, inferenţe arbitrare şi generalizare. Aceştia au o încredere în sine destul de mare îin public, dar atunci când sunt stresaţi această încredere scade imediat. Sentimentele faţă de alte persoane oscilează între idolatrizare şi devalorizare. Au incapacitatea de a arăta empatie şi asta se reflectă în superficialitatea cu care tratează relaţiile interpersonale.

Stilul de ataşament. Aceştia detestă persoanele care au o viziune diferită de a lor. Au tendinţa de a vedea totul ca şi cm le aparţine sau ar merita acel lucru, conştienţi de nevoia lor şi de faptul că ar putea fi răniţi de alte persoane. Persoanele narcisiste sunt obişnuite să îi folosească pe alţii pentru a-şi atinge obiectivele, acţionează precaut şi îi desconsideră pe cei din jur.

Elemente de diagnostic dependente de gen

La nivelul diferenţelor de gen, între 50% şi 75% dintre cazuri diagnosticul este atribuit unei persoane de gen masculin, existând o diferenţă semnificativă de gen.

1.2.3. Prevalenţă

Prevalenţa estimată pentru tulburarea de personalitate narcisistă se situează între 0% şi 6,2% în comunitate. Se estimează că tulburarea de personalitate narcisistă se regăseşte între 2 şi 16 % la pacienţii internaţi.

Nu există date cu referire la prevalenţa tulburării în funcţie de apartenenţa la grupuri etnice sau rasiale.



1.2.4. Debut şi evoluţie

La adolescenţi, trăsăturile narcisiste pot apărea destul de des şi nu indică în mod necesar că persoana respectivă va dezvolta ulterior o tulburare de personalitate narcisistă. Cei care au o tulburare de personalitate narcisistă pot întâmpina probleme în adaptarea la limitările fizice şi ocupaţionale inerente procesului de îmbătrânire.

1.2.5. Diagnostic diferenţial

Dignosticul diferenţial se face cu:

· Tulburarea de personalitate de tip borderline

· Tulburarea de personalitate de tip antisocial

· Tulburarea de personalitate de tip histrionic

· Manie sau hipomanie

· Tulburările asociate consumului de substanţe

Trăsăturile comune între tulburarea de personalitate narcisistă şi cea de tip borderline sunt: nevoia de atenţie, instabilitatea afectivă şi comportamentul impredictibil. Diferenţele sunt marcate de: sentimentul de autodistrugere şi instabilitatea în găsirea rolului în societate - ce caracterizează tulburarea borderline şi megalomania specifică narcisismului.

Elementele comune tulburării de personalitate de tip antisocial şi tulburării de personalitate narcisiste sunt: lipsa empatiei şi incapacitatea de a înţelege nevoile celorlalţi. Diferenţa este dată de problemele cu legea (violenţa fizică) caracteristice tipului antisocial şi aroganţa caracteristică tipului narcisist.

Spre deosebire de tipul histrionic, care se dovedeşte a fi mai demonstrativ şi are nevoie de atenţie şi ajutor, tipul narcisist ridică nevoia de atenţie până la gradul de adulaţie, păstrându-şi caracterul rece şi impersonal. Mândria excesivă, lipsa de emoţii afişată şi dispreţul faţă de celelalte persoane sunt comportamente prin care se distinge tulburarea de personalitate narcisistă faţă de cea histrionică.

Sentimentul de grandoare se poate manifesta ca parte a episoadelor maniacale sau hipomaniacale, dar asocierea cu modificarea dispoziţiei sau deteriorarea funcţională contribuie la diferenţierea acestor episoade de tulburarea de personalitate narcisistă.

Tulburarea de personalitate narcisistă trebuie diferenţiată de simptomele care apar în urma consumului cronic de substanţe.

1.2.6. Instrumente de diagnostic

Un diagnostic de tulburare de personalitate narcisistă se stabileşte, de regulă, pe baza următoarelor surse de informaţie: interviul clinic, istoricul pacientului şi descrierile sale, relatările membrilor familiei sau ale celor apropiaţi şi rezultatele de la chestionarele psihologice specifice. În practică, se utilizează chestionrul de diagnostic al personalităţii (PDQ-4), Inventarul Clinic Multiaxial Millon-III (MCMI-III), Narcissistic Personality Inventory (NPI), The ICD-10 International Personality Disorder Examination (IPDE).

1.2.7. Studii ştiinţifice axate pe tulburarea de personalitate narcisistă

Studiile ştiinţifice prezintă o înclinaţie sporită spre comportamente de risc în arii specifice la indivizii diagnosticaţi cu tulburare de personalitate narcisistă: strategii riscante de investiţii financiare (Foster, Misra, Goff & Reidy, 2011), condus agresiv (Britt & Garrity, 2006), jocuri de noroc (Lakey, Rose, Campbell & Goodie, 2008) sau la trăsături specifice care se asociază comportamentelor de risc: impulsivitatea (Foster & Trimm, 2008; Vazire & Funder, 2006) şi căutarea de senzaţii (Emmons, 1981).

Bruce Gregory ne prezintă în lucrarea sa "The impact of narcissism on leadership and sustainability" că narcisiştii pot fi extrem de eficienţi profesional şi că uneori în contexte interpersonale, de dragul unei imagini personale favorabile pot fi chiar răbdători, rezonabili şi concilianţi. Marga Reimer (2010) subliniază faptul că narcisiştii sunt capabili de limbaj, raţionament sau responsabilitate morală într-o mică măsură.

Persoanele care au această tulburare de personalitate narcisistă întâmpină dificultăţi în a face distincţii între diverse forme de experienţe subiective, atât ale lor, cât şi ale altora, ceea ce îi determină pe cercetători (Procacci, Popolo, Nicolo, Semerari, Carcione & Dimaggio, 2007) să susţină că aceştia au o metacogniţie disfuncţională din cauza relaţiilor deficitare cu părinţii în timpul copilăriei, a inabilităţii lor de a conştientiza gândurile şi emoţiile proprii şi de a identifica cauza din spatele emoţiilor.

Theodore Millon a identificat cinci subtipuri ale personalităţii narcisiste:

1. Narcisistul amoros – având şi trăsături histrionice, acesta este exhibiţionist, seducător, cu un accentuat narcisism corporal. El nu este înclinat spre intimitate autentică, alegând în schimb să facă mai multe cuceriri în acelaşi timp. Partenerii lui sunt priviţi ca simple obiecte, iar odată cucerite nu mai prezintă interes.

2. Narcisistul compensatoriu – include agresivitatea pasivă, negativismul şi trăsăturile evitante. Este produsul “rănilor” din copilăria timpurie, cărora, pentru a le face faţă, dezvoltă o iluzie a superiorităţii personale. Viaţa devine pentru el o căutare a îndeplinirii aspiraţiilor de statut, recunoaştere şi prestigiu. În acelaşi timp, el este extrem de sensibil la reacţiile celorlalţi, luând act de cel mai mic semn de critică sau dezaprobare, dar spre deosebire de personalităţile evitante, reacţionând cu o faţadă de superioritate.

3. Narcisistul elitist – arogant, energic, impresionant şi nepotrivit în calitate de subordonat în orice ierarhie. Faţada lui de superioritate este construită de această dată în baza stimei de sine excesive şi nu pentru a compensa sentimentele de inferioritate, ca în cazul narcisistului compensatoriu. Teama lui este de a fi obişnuit. Elitistul se promovează singur prin laudă, exagerări, emite pretenţii exagerate – în acest fel creând o mare discrepanţă între ceea ce pretinde a fi şi ceea ce este.

4. Narcisistul fanatic – include trăsături paranoide. Acesta dă dovadă de hipervigilenţă, suspiciozitate şi omnipotenţă în acelaşi timp. Este un individ rănit profund, care ulterior se fereşte cu toate resursele de orice i-ar putea destabiliza imaginea de sine idealizată pe care şi-a construit-o, văzând la tot pasul invidie. El îi îndepărtează pe cei din jurul său prin gelozie, hipercriticism şi acuzaţii nefondate.

5. Narcisistul lipsit de principii – are şi trăsături antisociale, nu internalizează valorile morale şi este lipsit de scrupule, oportunist, cumva la limita legii. Poate fi găsit în închisori sau în programe de reabilitare sau dezintoxicare. Adesea este răzbunător şi nu are pic de consideraţie faţă de victimele sale. Îi face plăcere să îi umilească pe ceilalţi sau să le câştige încrederea şi apoi să îi dezamăgească. Relaţiile lui rezistă atât timp cât narcisistul are ceva de câştigat. Dacă este confruntat, acesta poate reacţiona cu o atitudine de nevinovăţie, printr-o reprezentaţie de politeţe şi bunăvoinţă.

1.3. Intervenţia cognitiv-comportamentală în tulburarea de personalitate narcisistă

1.3.1. Cogniţiile disfuncţionale

Cogniţiile disfuncţionale joacă un rol important în cadrul tulburărilor de personalitate. Conform teorie cognitive, nota caracteristică este dată de credinţele iraţionale ce caracterizează şi perpetueză aceste tulburări.

Cogniţiile disfuncţionale constituie elementul principal al conceptualizării cazului şi un prim obiectiv al intervenţiei. Dacă acestea sunt identificate corect, atunci pot reflecta una sau mai multe teme centrale ce leagă istoria de viaţă a pacientului de strategiile compensatorii şi reacţiile dezadaptative.

Studiul ştiinţific realizat de Beck (1998) ne prezintă progresele realizate în mai multe domenii de activitate, dacă terapeutul lucrează cu pacientul la identificarea şi modificarea cogniţiilor disfuncţionale. În cadrul interviului clinic şi prin chestionarele de tip self-report se pot evalua credinţele disfuncţionale ale pacienţilor.

1.3.2. Conceptualizarea tulburării de personalitate narcisiste în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale

Tulburarea de personalitate narcisistă este conceptualizată ca nevoia de a fi special şi superior în vederea evitării sentimentului de inferioritate. Aceste tendinţe narcisiste pot fi moştenite şi/ sau dezvoltate de către părinţii care tind să supracompenseze propriile sentimente de inferioriatate şi lipsă de importanţă.

Tentativele de a combate sentimentul de inferioriatate cu orice preţ şi de a menţine o stimă de sine pozitivă se transformă în strategii de compensare. Recunoaşterea şi validarea de către ceilati sunt cruciale pentru ca acesta să simtă că este valoros. În cadrul strategiilor compensatorii ale narcisistului se regăsesc atenţia sporită faţă de defectele celorlalţi şi asocierea cu persoane care reflectă aspectul pozitiv şi superior al imaginii lor de sine. Evitarea feedback-ului negativ, întăririle intermitente ale propriului comportament şi comportamentele exploatatorii susţin credinţele compensatorii de superioritate.

Deşi strategiile pacienţilor narcisişti au potenţial adaptativ în obţinerea succesului, acestea devin totuşi dezadaptative, deoarece aceştia urmăresc în mod compulsiv propriile interese, reacţionând în mod rigid la ameninţările imaginii de sine, exploatează poziţiile de putere şi nu posedă abilităţi adaptative (mai ales în ceea ce priveşte împărtăşirea lucrurilor cu ceilalţi sau identificarea cu grupul).

Persoanele cu tulburare narcisistă manifestă reacţii negative atunci când comportamentele centrate pe sine provoacă în rândul celorlalţi controverse sau dezaprobare. Aceştia pot deveni depresivi sau anxioşi şi foarte critici, având dorinţa de a-i pedepsi pe ceilalţi, deoarece sentimentul lor de a fi valoros şi important depinde exclusiv de a avea success şi de a fi admirat de către ceilalţi. Destul de des, indivizii cu tulburare de personalitate narcisistă au o toleranţă scăzută la disconfort şi afectivitate negativă.

Credinţele centrale ale persoanelor cu tulburare de personalitate narcisistă

Credinţa centrală a indivizilor cu tulburare de personalitate narcisistă se referă la inferioritate şi lipsa de importanţă. Această credinţă este activată doar în anumite situaţii şi de poate fi observată mai ales ca răspuns la ameninţări ale stimei de sine. Credinţa manifestată este o atitudine compensatorie de superioritate. În cadrul terapiei, pacientul narcisist caută admiraţie pentru calităţile sale speciale, însă refuză să exploreze sentimentele de inferioritate, preferând să vadă sursa problemei ca fiind una exterioară.

Asumpţii condiţionale

Dovezi ale superiorităţii

De multe ori, persoanele cu tulburare narcisistă cred că anumite contexte sau bunuri materiale constituie o dovadă şi o validare a superiorităţii sau a statutului special. În principiu, aceştia pot încerca să deţină influenţă în cadrul diverselor cercuri sociale, să obţină câştiguri financiare consistente, să fie atractivi din punct de vedere fizic şi să aibă în posesie bunuri materiale care stârnesc admiraţia celorlalţi.

Relaţiile sunt ”unelte”

Celelalte persoane sunt văzute ca nişte unelte în încercările sale de a obţine succes şi narcisistul petrece foarte mult timp comparându-se cu ceilalţi şi judecând valoarea celorlalţi. Dacă acesta crede că alţi oameni au potenţialul de a îl ajuta în vreun fel, aceştia vor fi idealizaţi şi urmaţi. Dacă în schimb, anumiţi oameni sunt percepuţi ca fiind inferiori, vor fi îndepărtaţi sau folosite pentru un scop anume şi apoi abandonaţi. Credinţa sa este că ”Foarte puţine persoane merită să le acord din timpul meu. Celelalte mă plictisesc”. Valoarea celorlalţi este dată de măsura în care aceştia îl pot servi sau îl admiră.

Putere şi drepturi cuvenite

Ca o modalitate de a-şi demonstra puterea, narcisiştii pot depăşi limitele, pot lua decizii unilaterale sau pot să îi controleze pe ceilalţi. Pierderea puterii poate determina un blocaj, ceea ce va duce la ostilitate. Persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă pot fi foarte critice, cu opinii rigide şi pot încerca să domine în comunicare. Aceştia consideră că ”ceilalţi trebuie să îmi satisfacă nevoile” şi că “nevoile nimănui nu trebuie să interfereze cu nevoile mele”. Dacă ceilalţi nu îi satisfac nevoile, atunci aceştia merită să fie pedepsiţi.

Conservarea imaginii de sine

Persoanele care au o tulburare de personalitate narcisistă cred că imaginea este totul. Verificarea şi menţinerea imaginii este o grijă permanentă. Dacă nu reuşesc să arate bine sau să fie admiraţi pot deveni furioşi, având numeroase ruminaţii şi frici asociate cu credinţele centrale negative.

Asumpţii privind contribuţii pe “merit”

Indivizii cu tulburare de personalitate narcisistă au tendinţa de a exagera când discută despre propriile virtuţi şi merite (“Ceilalţi au nevoie de mine”; “Le fac o mare favoare” - raţionalizări auto-gratificatoare sau exploatative).

Asumpţii privitoare la afecte

Aceste persoane cu tulburare de personalitate narcisistă au tendinţa de a a supraevalua implicaţiile negative ale unor emoţii precum tristeţea, vinovăţia sau incertitudinea, percep aceste afecte ca pe un semn de slăbiciune ce le ameninţă imaginea de sine. De multe ori, aceştia au o toleranţă scăzută la frustrare şi se aşteaptă ca dorinţele sale să fie satisfăcute rapid. Credinţele sale pot fi: “Ar trebui să mă simt fericit şi confortabil tot timpul”, “Dacă eu nu sunt fericit, nimeni nu poate fi fericit”, “Trebuie să mă simt special pentru a fi fericit”.

1.3.3. Intervenţii specifice cognitiv-comportamentale

La începutul terapiei, persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă se află de obicei în stadiul de “ante-contemplare” în ceea ce priveşte procesul schimbării.

În acest etapă, pacientul aflat între precontemplare şi contemplare, de multe ori se opune schimbării. Chiar şi în momentul în care aceştia simt un nivel ridicat de distres, destul de des sunt ambivalenţi în ceea ce priveşte tratamentul şi reticenţi în privinţa angajării în auto-evaluare pentru că aceasta ameninţă să le activeze credinţa centrală referitoare la inferioritate. Mecanismul de coping pe care îl folosesc pacienţii cu acest tip de tulburare de personalitate se referă la externalizarea surselor de distres. Ceva ar trebui să fie diferit, dar nu sunt ei cei care trebuie să se schimbe.

Strategiile caracteristice acestei tulburări de multe ori sunt defensive. Uneori, chiar la prima şedinţă de terapie, persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă pot critica amenajarea cabinetului, locaţia, pot avea o atitudine arogantă sau se pot aştepta la un tratament special din partea terapeutului. Acest tip de comportament poate îngreuna exprimarea empatiei şi stabilirea unei legături emoţionale cu persoana respectivă. Alteori, există posibilitatea ca pacientul să încerce să îl flateze pe terapeut şi să îl atragă în propriul său anturaj de persoane ”extraordinare”.

O strategie destul de importantă poate fi o abordare consistentă ce porneşte de la conceptualizarea credinţelor narcisiste şi ajustarea propriilor expectanţe la răspunsurile pacientului. Acest tip de pacienţi au mari dificultăţi în a colabora cu ceilaţi. Ei au nevoie să fie ghidaţi în mod repetat în cadrul contemplării problemelor înainte să accepte orice influenţă din partea terapeutului. Uneori, aceştia pot percepe terapia ca pe o ameninţare şi au nevoie de ajutor pentru a vedea terapia ca pe un proces de auto-angajare.

În cadrul terapiei cu persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă, este important să li se ofere sprijin în ceea ce priveşte punctele lor forte, iar structura terapiei trebuie adaptată în funcţie de particularităţile acestora. Uneori, sunt necesare reflectări sau comentarii favorabile pentru a stabili o relaţie pozitivă cu pacientul şi pentru a îl determina să rămână angajat în procesul terapeutic, însă trebuie avut grijă ca acestea să se refere la comportamente dezirabile.

Tehnici cognitive ce pot fi utilizate în procesul de colectare a informaţiilor şi descoperirea problemelor cu care se confruntă pacientul:

· Pie-charts – analizarea şi proporţionarea factorilor implicaţi în problema cu care se confruntă pacientul pentru a-l ajuta să vadă problema mai bine şi pentru clarificarea priorităţilor;

· Jocuri de rol – mai ales cu inversarea rolurilor, poate fi o tehnică utilă pentru dezvoltarea empatiei şi înţelegerea perspectivelor celorlalţi;

· Scala emoţiilor – o metodă utilă pentru diminuarea reacţiilor emoţionale în faţa criticii sau a situaţiilor frustrante;

· Revizuirea opţiunilor şi alternativelor;

· Stabilirea de obiective şi împărţirea acestora pe etape graduale;

· Descoperirea ghidată – poate fi utilizată pentru explorarea credinţelor de grandoare şi pentru dezvoltarea unor alternative raţionale;

Deoarece persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă se tem de expunerea la sentimentele de inferioritate, este necesară stabilirea imediată a unei liste concrete de probleme pornind de la dificultăţile cu care se confruntă acestea.

Dacă există o ambivalenţă în legătură cu procesul terapeutic, aceasta poate fi abordată prin revizuirea avantajelor şi dezavantajelor sale în ceea ce priveşte problemele pacientului. Astfel acesta este ajutat să perceapă terapia ca pe o opţiune avantajoasă de auto-angajare.

Este important: să fie abordată imediat orice criză sau comportament distructiv; să se acorde importanţă oricărui simptom de pe Axa I; să fie modificate credinţele iraţionale prin experimente comportamentale şi descoperire ghidată.

Pentru acest tip de persoane este important să atingă anumite obiective înalte. Însă eforturile crescute şi frustrarea unei astfel de dorinţe vor amorsa probabil credinţele centrale negative. De multe ori încercările de a atinge anumite obiective sunt zădărnicite de atitudinea lor conform căreia li se cuvine tot, de faptul că se bazează pe fantezii, de expectanţe rigide privind propria grandoare şi de efort insuficient. În acesta situaţie pot fi folosite strategii cognitive şi comportamentale pentru alcătuirea unui plan mai eficient de atingere a obiectivelor şi de examinare a credinţelor referitoare la succes.

Unul din principalele obiective în terapie este de a îmbunătăţi abilităţile interpersonale. De multe ori, persoanelor cu acest tip de tulburare de personalitate le lipsesc abilităţile de ascultare, de empatizare, de preocupare faţă de ceilalţi şi de acceptare a sentimentelor celorlalţi. Principalele limite ce necesită revizuire sunt cele fizice, sexuale şi emoţionale, precum şi cele referitoare la atenţia acordată lor şi celorlalţi. Este important ca terapeutul să solicite feedback în timpul şedinţelor. Judecăţile şi comparaţiile pot fi etichetate ca violări ale graniţelor personale, iar descrierile non-evaluative şi acceptarea pot fi văzute ca alternative empatice şi acceptate.

Încrederea in sine distorsionată poate afecta în mod semnificativ abilitatea pacientului de a percepe critic propriile credinţe. Acceptarea altor influenţe şi schimbarea perspectivei prin acceptarea unor informaţii externe poate fi văzută ca o slăbiciune sau o pierdere a puterii de către acesta, poate fi periculos pentru imaginea de sine. Mai mult, el consideră că “A accepta influenţe din partea celorlalţi înseamnă a-i lăsa pe aceştia să câştige şi acceptarea înfrângerii înseamnă umilire” şi “Oamenii încrezători şi de success nu se răzgândesc niciodată şi nu îşi schimbă opinia”.

Explorarea alternativelor la aceste credinţe este un pas important în demersul terapeutic. O modalitate de a obţine acest lucru ar fi definirea motivelor şi circumstanţelor în care pot fi implementate credinţele alternative. De exemplu, până şi cei mai încrezători oameni îşi schimbă opinia când situaţia o cere sau în anumite contexte, cm ar fi relaţiile cu cei apropiaţi.

Credinţele acestor persoane cu tulburare de personalitate narcisistă conform căreia ar trebui să se simtă confortabil, fericite şi încrezătoare tot timpul este un alt aspect important care necesită să fie abordat în terapie. În procesul terapeutic este vital ca pacientul să fie sprijinit prin empatie şi validare şi să se evidenţieze faptul că expectanţele privitoare la o stare afectivă pozitivă continuă sunt auto-defensive, deoarece creează un context în care orice emoţie negativă devine o ameninţare pentru stima de sine.

Este important să se pună accentul pe identificarea avantajelor şi dezavantajelor unor astfel de expectanţe şi a alternativelor lor. Mai mult, trăirea unor emoţii negative (funcţionale) este ceva normal.

Relaţia dintre terapeut şi pacient, eforturile depuse în cadrul şedinţelor de terapie ajută la stabilirea cadrului în care are loc procesul schimbării. Timpul şedinţelor este limitat, iar temele de casă reprezintă un proces esenţial în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale.

Avantajele temelor de casă:

· Extinderea contactului terapeutic – pacientul are astfel posibilitatea să fie implicat în activităţi relaţionate cu terapia mai multe ore pe săptămână;

· Oferirea unei perspective asupra nivelului de motivaţie a pacientului – complianţa la temele de casă arată în ce măsură pacientul este dispus să aloce din timpul şi resursele sale pentru a atinge scopurile terapeutice;

· Acordarea posibilităţii pacientului de a practica singur abilităţile învăţate în cadrul şedinţei de terapie;

· Posibilitatea utilizării temei ca mijloc de a implementa anumite experimente comportamentale pentru a-i permite pacientului să testeze multe din ideile şi asumpţiile identificate în terapie;

· Implicarea persoanelor semnificative pentru pacient în cadrul terapiei;

· Temele reprezintă un element esenţial în prevenirea recăderilor

Pentru pacienţii cu tulburare de personalitate narcisistă este benefic să relaţioneze temele cu gândurile automate şi emoţiile, astfel încât credinţele centrale să poată fi identificate. Terapeutul are astfel posibilitatea de a întări comportamentele şi cogniţiile adaptative, de a identifica obstacolele şi de a încuraja pacienţii să se reeticheteze în termeni adaptativi. Identificarea cu noile etichete încurajează comportamentele şi cogniţiile viitoare consistente cu noua etichetă. Terapeutul poate oferi feedback corectiv în vederea unor comportamente şi cogniţii adaptative.

Prin evidenţierea consecinţelor dezadaptative, pacientul poate fi motivat să se schimbe. De exemplu, o persoană care suferă de o tulburare de personalitate narcisistă poate să nu fie conştientă de faptul că atitudinea sa este cea care a dus la respingere din partea celorlalţi în numeroase relaţii, fapt ce a determinat apariţia depresiei. Efectuarea unor exerciţii comportamentale şi analizarea în cadrul şedinţelor a consecinţelor diferitelor comportamente poate ajuta pacientul să conştientizeze aceste aspect.

În cadrul terapiei cu persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă, de multe ori, se pune accentul pe deficienţele lor referitoare la abilităţile de relaţionare; aceste deficienţe sunt abordate în cadrul unor traininguri speciale. Această abordare este predominant comportamentală.

Este recomandat un exerciţiu colaborativ în care pacientului i se cere să găsească puncte comune cu celelalte persoane, fapt ce ar putea determina reducerea perfecţionismului şi a sentimentului de superioritate, oferind în acelaşi timp un background comun cu ceilalţi de la care pacientul ar putea să pornească în încercările sale de relaţionare.

O temă de casă prin care se urmăreşte abordarea hipersensibilităţii la evaluare şi scăderea sentimentului de grandoare ar fi ca pacientul să ceară feedback de la ceilalţi. Terapeutul poate folosi acest exerciţiu şi pentru a aborda interpretări mai adaptative ale evenimentelor, pentru a analiza importanţa evaluării şi pentru a spori toleranţa la frustrare. De asemenea, se poate creşte eficienţa acestei proceduri şi se poate reduce tendinţa pacientului de a citi gândurile celorlalţi cerându-i-se acestuia să prezică ce tip de feedback îi vor oferi ceilalţi şi apoi să evalueze răspunsurile.

Concluzii

Personalitatea are un impact major în sfera profesională, familie, prieteni, dar ne influenţează şi în viaţa de zi cu zi, de la felul în care ne îmbrăcăm până la modul în care ne decorăm casa. De multe ori am spus despre cineva că ne aşteptăm să reacţioneze într-un fel anume sau că este tipic pentru el să facă acel lucru deoarece personalitatea este o structură care are o anumită consistenţă, iar în situaţii obişnuite, cm ar fi o plimbare în parc sau în interacţiunea cu un client/prieten avem tendinţa de a ne comporta aproape la fel de fiecare dată.

În momentul în care o persoană suferă de o tulburare de personalitate, inclusiv familia şi cei apropiaţi sunt afectaţi. Uneori persoana respectivă conştientizează că se petrece ceva în neregulă în comportamentul şi în gândirea acesteia, în alte situaţii nu conştientizează ce se întâmplă şi rar descoperă că are o tulburare de personalitate în urma unui diagnostic. Nu eşti uşor pentru pacient să trăiască cu acest diagnostic în viaţa de zi cu zi, chiar dacă cei apropiaţi sunt alături de el, în anumite situaţii.

Tulburările de personalitate pot avea un impact puternic asupra performanţei la muncă, în cadrul familiei şi în contextul relaţiilor sociale. Studiile ştiinţifice atestă faptul că tulburările de personalitate sunt asociate cu rate înalte de conflict în familie, separare, divorţ, proceduri pentru obţinerea custodiei copilului, afectează performanţa la locul de muncă, uneori chiar pierderea locului de muncă, lipsa unui adăpost, comportamentul infracţional, consumul excesiv de substanţe şi violenţă.

Intervenţia terapeutică joacă un rol important în cadrul tulburărilor de personalitate. Terapeutul îl poate ajuta pe pacient să conştientizeze anumite gânduri, emoţii, să schimbe credinţele disfuncţionale şi comportamentul într-o anumită măsură. Relaţia terapeutică contribuie la procesul schimbării la pacient şi îl poate ajuta să gestioneze mai bine situaţiile din viaţa de zi cu zi, să se cunoască mai bine, să îşi înţeleagă emoţiile, felul în care se raportează la oameni, situaţii, diverse evenimente majore din viaţă.