Școala Neamțu

M-am trezit azi dimineața într-un colț de rai maramureșan și, privind la casele cu flori și la pomii plini de rod, realizam că suntem un neam binecuvântat.

Avem atâta istorie, de la Dragoș descălecătorul până la martirii de la Sighet! E atâta abundență, atâta verdeață!

O altă sursă a bogăție sunt oamenii. Când am fost într-o vale a plângerii, m-am rugat să-mi vină-n cale prieteni buni, destoinici și deștepți, generoși și autentici. De atunci, dorințele mi se împlinesc.

Am o puzderie de prieteni în lumea largă, din Oncești până-n Somova și din Londra până-n Seattle. Oriunde aș ateriza prin America sau Europa știu c-aș găsi o pernă și-o saltea, dar și-un zâmbet frățesc.

N-am să pomenesc numele acestor minunați compatrioți, dar ei știu că-i port în gând, cu multă recunoștință. Pretutindeni în lume există o puzderie de români onești, gata să împartă cu tine o pâine, să verse o lacrimă și să cânte o bucurie.

Da, suntem trecători… Îmi vine, totuși, să spun: „Doamne, Tu ești stăpânul întâmplărilor mici și al contextelor semnificative!”

Oricare ar fi greutățile zilei, e important să fim recunoscători pentru darul vieții, pentru lumina ochilor, pentru o rază de soare. E vital să ieși din bula autovictimizării, în care dai mereu vina pe context, pe sistem, pe ceilalți!

În loc să le bârfești succesul altora, lasă-te inspirat, motivat, călăuzit. Resetarea minții este cheia împlinirii. Cauți oameni care-ți împărtășesc credința, valorile și, mai ales, entuziasmul.

Vei fi atras ca un magnet spre viața plină de surprize și necunoscute. Regretele n-ajută pe nimeni! În plus, e absurd și chiar stupid să repeți greșelile trecutului așteptând rezultate diferite.

Da, trebuie să pleci din locul unde nu rodești. Pune sămânța faptei acolo unde pământul e primitor. Acordă-ți dreptul să greșești. Dă-ți voie să te bâlbâi, precum Demostene, înainte de-a deveni un mare orator! E normal să nu le știi pe toate. E trist să nu vrei să înveți și să primești mai multe de la viață.

Viața e frumoasă dacă știi s-o trăiești cu inimă bună, cu dragoste și cu recunoștință.

De ce sunt conservator și reacționar? De ce, în pofida salturilor tehnologice din medicină sau aviație, nu cred că umanitatea a progresat în plan moral și spiritual? Pentru că privesc în jur și sunt dezolat. Mârlanii sunt pe cai mari (mă refer la caii putere, desigur). Urmăresc paucitatea lexicului utilizat de formatorii de opinie. Emoții abundente, idei puține, vocabular sărac.

Limbajul obscen ne inundă și ne sufocă, oriunde ne-am afla. Înjură mai toată lumea: și birjarii, și primarii, și oamenii cu studii superioare, dar și analfabeții. Suduie fără complexe și profesorii cu titluri doctorale, dar și studentele ori studentele. Profanează limba nu doar taximetriștii, ci și poeții sau artiștii. Ne scufundăm într-o magmă care bolborosește ceva, cumva, într-un limbaj strident, colorat și mereu ge***al.

Pe vremuri, burghezii se îmbrăcau ca aristocrații: domnii chiar nu renunțau deloc la costum sau cravată. Astăzi, chiar și universitarii poartă blugi rupți, tatuaje de marinar și țoale de hipioți. Ne situăm, triumfători, pe culmile autosuficienței.

Postăm, nu postim. Mai crede cineva în suflet, câtă vreme trupul există doar pentru a fi tranzacționat? Demența digitală a înlocuit armoniile naturii. Misterul și pudoarea vând mai puțin decât isteria ori gălăgia stradală. Am renunțat la rigorile creștinismului, fără să părăsim superstițiile populare. Ne-am depărtat de cinstirea Fecioarei și nu mai privim deloc spre icoane. Rezultatul? Au câștigat masiv demonii pornografiei și urâciunea pustiirii-n pix ori pixeli.

Pe vremuri, din rațiuni de pudoare și statut social, orice mare actriță ezita chiar să pozeze nud. Astăzi, pentru un pumn de arginți, modelul Vitoriei Lipan a cedat locul cocotei rujate sau botoxate. Renunțând la visul maternității, ea se dezbracă oricând la comandă, satisfăcând un bărbat anonim de la celălalt capăt al planetei.

Avem tot mai puțini duhovnici, dar tot mai multe vedete, experți în coaching, psihoterapeuți. (Cred, firește, că orice psihoterapeut are nevoie de un duhovnic, dar și că nu orice duhovnic are nevoie de un psihoterapeut.)

Citim tot mai puțin, dar compensăm absența culturii prin clipuri TikTok. Am batjocorit de treizeci de ani Biserica, Evanghelia și ora de religie.

Suntem mai culți decât dascălii noștri? Ne purtăm oare mai înțelepți? Avem maniere mai rafinate? Nicidecum. Doar ne scufundăm zilnic în abisul prostiei colective. Asistăm sau contribuim la prăbușirea universală a nivelului de IQ.

Soluția? Denunțarea idolilor cetății, repudierea mitului progresului istoric, redescoperirea memoriei ca topos paradiziac și participarea modestă (uneori vocală, alteori discretă) la virtuțile unor mici comunități coagulate-n jurul valorilor frumuseții.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Dacă v-am greșit în 2022, vă rog să mă iertați. Dacă v-am bucurat cu mici isprăvi literare sau culturale, meritul aparține doar minunatei echipe de tineri dedicați Clubului Marile Cărți. În mai puțin de doi ani, această organizație privată a organizat peste 260 de întâlniri. Ne-am văzut fie în mediul online, fie în orașele țării și ale Diasporei, unde am organizat conferințe, dialoguri tematice, întrevederi 1:1 ori lansări de carte.

Mii de ore petrecute în marginea Bibliei, dar și a capodoperelor lui Augustin din Hippona, Dostoievski, Marc Aureliu sau Platon, C.S. Lewis, Maxim Mărturisitorul, William Shakespeare, Grigorie de Nyssa, Clausewitz, Albert Camus, Eugen Ionescu, René Girard sau Jorge Luis Borges. Sunt recunoscător tuturor celor care ne-au oferit sprijinul ca parteneri, conferențiari sau voluntari.

Mă bucură colaborările cu dascălii de anvergură internațională, de la profesorul Daniel Mahoney, Adrian Papahagi sau John Wilsey până la Douglas Knight sau Michael Moses.

Am întâlnit numeroși antreprenori și oameni de succes care ne-au provocat să gândim viața în dimensiunea libertății financiare. În locuri diferite, precum Seattle, Portland, Vancouver, Oradea, Londra, Frankfurt, Mannheim, Cluj, Târgu Mureș, București, Suceava, Turda, Constanța, Baia Mare, dar și Arad, Satu Mare, Suceava, Iași sau Piatra Neamț am cunoscut mii de români cumsecade.

Am tipărit zeci de mii de volume, am hrănit suflete și am adus lumină acolo unde întunericul semănase deja deznădejdea. Mulțumesc îndeosebi prietenilor loiali din echipa noastră minunată — Estera Dalca, Alin Goga, Denisa Vlad, Cristian Lelea, Andreea Serban, Amina Petrescu, Claudiu T. Arieșan, Luigi Bambulea, Maria Tiganus, Gabriel Gabriel Purcarus, Marta Şorhenţ, Silvian Nanea — pentru jertfa de timp, talent personal și energie sufletească dăruită pentru o cauză nobilă.

Prin credință și cultură, România se va face bine. La mulți ani, dragi compatrioți, oriunde v-ați afla!

Mihai Neamțu

De unele dintre dezamăgirile noastre nu suntem vinovați decât noi înșine. În unele cazuri, pentru că am suprainvestit speranță, am supraapreciat abuziv o realitate, am supralicitat-o, orbiți de intensitatea propriei noastre dorințe. De fapt nu orbiți, ci pradă unui miraj, ca acela suscitat de setea extremă. Astfel, sunt cuprinși de dezamăgire toți cei care judecă după un singur criteriu sau după aparențe, fără să țină seama de complexitatea realității.

O bună parte din dezamăgirea din lume provine din nechibzuință, pripă sau superficialitate. Tot așa pățesc constructorii de himere, toți cei care aspiră la ceva ticluit din materia propriilor lor dorințe și visări. Și la care vor să ajungă fără efort, ca într-un vis fericit. Într-adevăr, adesea dăm numele de dezamăgire propriei noastre neputințe de a ne strădui să împlinim ceva.

Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului

Timp de aproape un mileniu, au răsunat în Hagia Sophia cântece de laudă și mulțumire la adresa lui Iisus Hristos. Biserica zidită de inginerii împăratului Iustinian, mai precis de matematicianul Isidor din Milet (532-537 d. Hr) și arhitectul Antimius din Tralles, a fost privită ca una dintre minunile lumii. Frumusețea acestui monument i-a impresionat pe ambasadorii cneazului Vladimir care, în 988 d. Hr., s-a și convertit la creștinism.

Fără inspirație divină, dar și fără studiul elementelor lui Euclid și al stereometriei (preocupată de legitățile volumelor solide precum piramida, prisma sau cilindrul), această capodoperă n-ar fi ieșit la iveală.

Da, știm cu toții drama zilei de 29 mai 1453, când marele Constantin al XI-lea, ultimul bazileu roman de credință ortodoxă, s-a aruncat în luptă și-a murit ca un martir sub loviturile de sabie ale ienicerilor lui Mehmed al II-lea.

Vreme de cinci secole, biserica cea mai iubită a creștinilor răsăriteni a funcționat ca moschee, până la moartea Imperiului Otoman. După ce Mustafa Kemal Atatürk i-a conferit titlul de muzeu (prin anii 1930 ai începutului de Republică Turcă), iată-l pe Recep Tayyip Erdoğan (de meserie covrigar) hotărât să transforme capodopera lui Iustinian, din nou, într-o moschee.

După distrugerea mozaicelor bizantine, înregistrăm încă un furt intelectual calificat, ca atâtea altele petrecute sub dominația islamică a Orientului apropiat.

Lumea creștină, deși divizată, plânge acest moment de impostură morală, anacronism istoric și rapt simbolic.

Hagia Sophia aparține patrimoniului universal!

„Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani.

Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cm mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani!

Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le?
– N-am vorbit, dom’le.
– Cum n-ai vorbit?
– Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu?

Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel.

La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă.

Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte.

Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.

Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut.

M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.”

Petre Țuțea

Dragi bucureșteni, vă așteptăm în seara de 3 iunie pe Calea Victoriei la un pahar de limonadă și o poveste despre Iisus, inteligența spiritului & structura ordonată a materiei!

L-am întâlnit pe Ioan Alexandru prin toamna anului 1993 la Arad. Eram zeci de tineri adunați în sala festivă a Colegiului „Moise Nicoară”, un aşezământ de cultură onorat de-a lungul timpului cu prezența academicianului Caius Iacob, matematician, dar și a poetului Ştefan Augustin Doinaş (refugiat o vreme la Gurahonț).

Panoul de onoare al liceului includea portretele unor literați precum Perpessicius (cel care a îngrijit primele ediții din operele complete ale lui Eminescu), Gabriel Țepelea (filolog trecut prin purgatoriul închisorilor comuniste) & Ovidiu Cotruş (eseist cu profil heideggerian, deprins la școala filozofiei germane).

Traversam o perioadă plină de neliniști adolescentine, trăind criza nocturnă a conștiinței metafizice europene: a avut suferința veacului XX un sens? Martirii Gulagului comunist și victimele Holocaustului au fost murit, oare, în zadar?

Cine poate răscumpăra păcatul trivial al complicilor, nedreptatea sângeroasă tiranilor și crimele împotriva umanității ale plutoanelor de execuție? Există un Dumnezeu drept și, în același timp, bun?

Asemenea întrebări filozofice nu erau neapărat și preocuparea colegilor mei brilianți, deveniți mai întâi olimpici naționali la matematică-fizică și, mai apoi, bancheri de succes, medici titrați sau profesori respectați la marile universități internaționale.

Ebraist consacrat, Ioan Alexandru ne-a vorbit atunci despre război și pace pe bătrânul continent, despre „Europa Christiana” fondată după 1947 de Kondrad Adenauer și Robert Schuman, iubită tragic de Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu.

Prin discursul său pătimaș, dar autentic, autorul „Imnelor Transilvaniei” prelungea cruciada anticomunistă a doamnei Margaret Thatcher (apropiată de țărăniștii români), dar și opera politică a memorandiștilor lui Ion Rațiu.

Astăzi, din păcate, România nu mai are oameni de cultură care să facă,
precum Ioan Alexandru odinioară, politica creștin-democraților și a conservatorilor europeni. Revine această sfântă datorie tinerelor generații născute după 1989.

Învierea Domnului e miracolul absolut al istoriei și resortul ultim al mișcării ucenicilor lui Iisus, Cel condamnat într-un proces abuziv și răstignit fără temei la marginea Ierusalimului. Domnul e viu, deși trecut prin umilință, batjocură, suferința și supliciul Crucii.

Deloc întâmplător, acuzațiile lansate de Ana și Caiafa l-a transformat pe faimosul Nazarinean într-un erou al tuturor celor nedreptățiți. Nu știm cine a negociat mita primită de Iuda și nici dacă Pilat din Pont era doar un birocrat fricos, ori poate, un binevoitor guvernator.

Ne lipsesc detalii despre visul Claudiei Procula și nu cunoaștem toată încrengătura complicităților între autoritățile romane și arhiereii Ana și Caiafa.

Știm sigur că Nicodim, membru al faimosului Sinedriu, a fost apărătorul lui Iisus. Înțelegem apoi că lacrimile lui Petru au divizat cercul ucenicilor. Mai știm încă un fapt, anume că dramaticul realism al relatărilor istorice despre viața și moartea lui Iisus a provocat o imensă simpatie populară pentru fiul Mariei.

​Credința s-a propagat ca o vâlvătaie. Formată inițial din câțiva simpli pescari, comunitatea evreilor mesianici s-a transformat rapid, prin geniul teologic al apostolului Pavel, într-o rețea universală de congregații locale care mărturiseau pătimirile, moartea și învierea lui Hristos.

Cel care s-a făcut om (printr-o Golgota metafizică, cm i-a spus Serghei Bulgakov) a venit să desăvârșească opera de restaurare pe care Dumnezeu a început-o prin trimișii săi, de la Noe și Avraam până la ultimii profeți.

Îndreptarea omenirii presupunea asumarea deplină a condiției istorice fragmentate și dezbinate. Israel, căzut în dizgrație și neîmpăcat cu sine, aștepta un Mesia eliberator, fără să anticipeze metamorfoza Leului din Iuda într-un Prinț al păcii și într-un Miel dus spre jertfă.

După Cruce, însă, vine Învierea: revelația slavei lui Dumnezeu ca frumusețe restaurată pe chipul lui Hristos. Iată temeiul metafizic al îndemnului primit de femeile mironosițe și apostoli: „Bucurați-vă!”

Dumitrașcu Lăcătușu (n. 22 martie 1891, județul Covurlui — d. 13 august 1999, București ), la 108 ani, a fost ultimul veteran român al Primului Război Mondial. Dumitrașcu Lăcătușu a fost inclus în albumul „La Grande Guerre”, publicat în 1998 în Franța.

În acest album el era prezentat drept cel mai bătrân militar în viață dintre cei 21 de supraviețuitori ai celor Două Războaie Mondiale.

Dumitrașcu Lăcătușu a deținut și un un alt record semnificativ: a fost veteran a trei războaie (războiul balcanic și cele două războaie mondiale) și ultimul cavalerist român.

Azi ne vedem la Oradea! Toți participanții vor primi un cadou din partea Clubului Marile Cărți. Vă așteptăm cu drag!

🤗

V-a transpirat vreodată palma atunci când a trebuit să țineți un discurs în fața colegilor sau a prietenilor? Am fost și eu în această situație. Știu prea bine ce înseamnă să ai trac ori să n-ai la îndemână cuvintele potrivite. Mi-au venit în ajutor metodele clasice ale oratoriei. Am aflat de la maeștrii Antichității în ce fel meșteșugul cuvintelor atrage succesul și impune respectul, liniștește sufletul și îmblânzește fiara.

Ești gata să ții și tu un discurs care să miște, care să inspire, care să motiveze? Vino acum în Clubul Marile Cărți. Vei fi părtaș la conversații esențiale despre cm se trăiește o viață împlinită.

Ar trebui să vorbim și despre datoria morală de-a fi inteligent. Prostia e rareori un accident genetic și, mult mai des, rezultă din refuzul disciplinei intelectuale. Ești isteț, dar nu deschizi nicio carte. Ești guraliv, dar te arăți incapabil de încordarea spiritului. Ești abil, dar refuzi să înveți din lecțiile istoriei. Rezultatul? Produci pagube uriașe prin raționamente mărunte, superficiale, neexaminate.

E cazul economiștilor care, din pură comoditate, omit lectura unor autori esențiali, precum Mises, Hayek, Rothbard, Sowell sau Hazlitt. Neuronul leneș al decidentului se plimbă agale pe câmpiile ideologiei marxiste și ale economiei planificate, socotind că birocrații agențiilor guvernamentale din București sau Bruxelles sunt niște atotștiutori infailibili.

Vedem astăzi foarte bine rezultatele politrucilor implicați în managementul spitalelor de stat — accesul privilegiat la vaccinare al instituțiilor de forță, favoritism și nepotism, hemoragia banului public, achiziții nejustificate, alocări arbitrare de resurse. Toate, desigur, în numele egalității și al solidarității.

Vrem să avem copii puternici, ambițioși, îndrăzneți? Trebuie să le spunem vechile povești, așa cm s-au sedimentat ele în conștiința culturală europeană. O făcea atât de bine un autor precum Nicolae Steinhardt!

Structura adâncă psihicului uman ascunde nevoia noastră de identificare cu eroi și anti-eroi. Prin imaginație, admirația sufletului curat produce reflexul de emulație și imitație. Narațiunile arhetipale trezesc dorința omului de auto-depășire, de situare deasupra unei vieți mediocre, banale, mizere.

Protagoniștii mitologiilor islandeze, eroii biblici sau marile figuri ale Antichității clasice întrupează dorința de-a câștiga bătălia complicată dintre plăcere și datorie.

Lupta primordială între forțele haosului și cosmosul divin, drama războinicilor lui Yahwe care pornesc din Sinai către râul Iordan spre cucerirea Canaanului, bătălia cu filistenii a regelui David, revolta macabeilor ori muntele Megiddo (Armagedōn), adică situl conflictului final (Apocalipsa 16, 16) – toate aceste povestiri sunt despre neobosita bătălie (agon) între bine și rău.

Cea mai mare greșeală a pedagogiei moderne? Să scoți din școală orele de literatură universală.

Nu întâmplător, milioane de englezi l-au redescoperit, în ultima vreme, pe J. R. R. Tolkien, autorul viziunii fantastice din „Lord of the Rings.” Toate librăriile din Marea Britanie sunt invadate de cărțile acestui autor capabil să împrospăteze, ca nimeni altul, imaginația mitopoetică a omenirii. Sunt basmele o boală a limbajului, s-a întrebat cândva un cercetător german din secolul al XIX-lea? Nu. Mitologia vechilor popoare dramatizează ceea ce astăzi cinematografia pune-n scenă: lupta dintre bine și rău, dintre Gandalf și Sauron.

Să nu uităm că apostolul Pavel folosește limbajul soldățesc, evocând „armele luptei noastre”, „dărâmarea întăriturilor” și „surparea iscodirilor.” Muniția atletului credinței include „platoșa dreptății”, „pavăza credinței” sau„cingătoarea adevărului.”

Elogiul luptătorului făcut prin mijloacele cinematografiei și ale literaturii reprezintă rețeta de maturizare a „generației Peter Pan” și ocazia redescoperirii demnității persoanei într-o lume castrată de sentimentalism, conformism social și colectivism ideologic.

E atât de important să ieși din bula autovictimizării, în care dai mereu vina pe context, pe sistem, pe ceilalți! E atât de ușor să te bucuri de reușitele altora: în loc să le bârfești succesul, lasă-te inspirat, motivat, ghidat.

Vei fi atras ca un magnet spre viața plină de surprize și necunoscute. Regretele n-ajută pe nimeni! În plus, e absurd și chiar stupid să repeți greșelile trecutului așteptând rezultate diferite.

Resetarea minții mi se pare, astăzi, cheia împlinirii. Renunți la anumite obiceiuri. Scurtezi anumite conversații sterile. Cauți oameni care-ți împărtășesc valorile și, mai ales, entuziasmul.

Pleacă din locul unde nu rodești. Pune sămânța faptei și a cuvântului acolo unde pământul e reavăn. Cere și puțin soare. Acordă-ți dreptul să greșești.

E OK să nu știi chestii. E trist să nu vrei mai mult de la viață. Dă-ți voie să te bâlbâi, precum Demostene, înainte de-a deveni un mare orator!

O primăvară frumoasă și curajoasă vă doresc, din toată inima. Tuturor.

O virtute uitată a timpurilor noastre este simplitatea.

Când te uiți la opera lui Brâncuși, când studiezi design-ul Apple, claritatea comenzilor din tratatele militare sau brevitatea parabolelor evanghelice, înțelegi că măreția se ascunde în simplitate.

Rătăcirea vine din faptul că am înlocuit cele zece porunci ale lui Moise cu zecile de mii de legi, norme și reglementări care ne sufocă viețile. Telefoanele și calculatoarele noastre sunt pline de programe și aplicații pe care nu le folosim. Codul fiscal are sute de pagini inutile pe care, niciodată, un antreprenor nu le va citi până la capăt. Tratatul de la Lisabona conține texte plictisitoare, pe care niciun cetățean european nu le-a parcurs vreodată...

Odinioară, credeam și eu că profunzimea se ascunde într-o exprimare inaccesibilă celor profani. Cultivam neologismul și proza filozofică scrisă într-un jargon impenetrabil. Astăzi, tentația gnosticilor de-a vorbi doar celor aleși mi se pare proba ultimă a imposturii. Oricât de complexă ar fi realitatea cuantică, adevărurile fundamentale ale vieții chiar pot fi rostite pe înțelesul tuturor.

Barocul formelor obosește și îndepărtează. Tot ceea ce e prea mult, strică. Să revenim, deci, la simplitate. E o virtute practică, e o virtute neprețuită!

Mihai Neamțu

Cei care s-au săturat de inaugurări cu tăieri de panglică sau sobor de preoți se pot bucura. Așa arată expresia artistică a noului păgânism, religia oficială a elitelor europene. La asta au asistat liderii Germaniei și Franței la inaugurarea tunelului feroviar St-Gotthard în 2016.

Dionysos și Pan se răzbună pe Hristos, demonii telurici invadează lumea (care nu mai e creația lui Dumnezeu, ci tărâmul stihiilor, cărora oamenii li se împotrivesc nu fără a li se abandona).

Nu vă faceți iluzii că marginalizarea (sau chiar eradicarea) creștinismului va duce la un nou umanism! Moartea lui Dumnezeu e moartea omului, anticreștinismul este un antiumanism hâd. Politic și artistic.

Adrian Papahagi

Gândul serii. 📚

Bunicii mei — ţărani din Câmpia Olteniei şi agricultori la poalele Munților Apuseni — abia şi-au părăsit vatra satului pentru a merge la un târg de vite sau, poate, la vreun bâlci oarecare. Se trezeau dimineața la 5 pentru a îngriji animalele ori pentru a hrăni orătăniile din curte. Aveau cugetări, simțiri și cuvinte de oameni cuminți.

Nu înjurau, nu mergeau la chefuri, nu ascultau manele, nu cunoșteau ispita risipirii pe Instagram sau Tiktok: muncă și iar muncă, puțin negoț, zâmbete laconice, câteva cărți citite, rugăciune și post, bucurii simple, devotament pentru familie. Bunicii noștri au fost oameni puternici.

Milioane de români născuți în veacul XX n-au văzut Marea Neagră, darămite Parisul... Oltenii şi ardelenii din linia ascendentă a părinţilor mei n-au vorbit limbi străine. Am rude care au purtat războaie în locuri îndepărtate, în Caucaz, Crimeea sau în Munții Tatra. Amenințati apoi cu tortura pușcăriilor comuniste, ai noştri înaintași au trăit sentimentul neputinței în faţa blestemului istoriei.

Am putea crede că noi suntem o generaţie privilegiată. Am văzut lumea largă, am putut studia peste hotare, am deprins noi îndemânări. Putem încă să alegem, să vorbim, să circulăm, să citim ce vrem, să construim, să lăsăm o moștenire. Viitorul fiecăruia dintre noi depinde în primul rând de noi. Ce vrem să facem din viețile noastre: un blestem sau o binecuvântare?

Meditația serii. ❤️

În cheie creştină, recunoaşterea într-un domeniu nu cere atît omologarea din partea amicilor, cît periclitarea din partea duşmanilor. Abia după ce ai supravieţuit încercării duşmanilor de a te elimina, prietenii te vor privi drept un ins cu virtuţi speciale.

Continuarea o găsiți în articol: ⬇️

Sorin Lavric despre Povara libertății Locupletul lexical* Mihai Neamţu e un ins cu abnegaţie atipică: nu mi-l pot închipui bătînd mătănii la icoane fumegoase, cm nu mi-l pot imagina închizîndu-se într-o chilie spre a-şi dospi acolo nă…

Meditația serii. 📚

Mihail Neamtu

EU SUNT PROFESOR

„...Aș fi putut să fiu florar.
Iubesc florile și le-aș fi îngrijit cu drag,
Ca să dăruiesc lumii frumusețe, parfum și culori.
..Aș fi putut să fiu brutar.
Din cele mai curate boabe de grâu
Aș fi plămădit cele mai bune pâini
Și le-aș fi oferit cu multă bucurie.
..Medic aș fi putut deveni,
Apărând cu devotament comoara cea mai de preț a oamenilor- sănătatea.
..Și pictor aș fi putut ajunge.
Chiar dacă nu aș fi pictat cele mai frumoase tablouri,
Aș fi bucurat multe priviri cu picturile mele.
..Scriitor aș fi putut să fiu.
Știu sigur că măcar una dintre cărțile mele ar fi ajuns bestseller.
..Actor aș fi putut ajunge
Și m-aș fi străduit să joc cu pasiune roluri memorabile.
..Aș fi putut să devin aviator,
Ca să conduc oamenii, cu îndemânare, dincolo de nori
Și să-i ajut să privească de sus pământul și marea...
..Dar am ales să fiu Profesor,
Ca să îngrijesc cele mai frumoase flori,
Să plămădesc cele mai istețe minți
Și să le cresc în trupuri sănătoase,
Să pictez pânza celor mai curate suflete,
Să scriu în sala de clasă cele mai minunate povești,
Jucând cu măiestrie un rol deosebit,
Să conduc copiii sus, cât mai sus,
Ca să-și aleagă o stea, doar a lor...
..Eu sunt profesor!
Așa am dăruit lumii: florari, brutari, medici, pictori, scriitori, actori, aviatori...
Așa am adus oamenilor: frumusețe, bogăție, speranță, iubire, libertate, educație…"

Aurelia Panait

Când vorbești mult și n-ai vocabular, e ca și când ai alerga dezbrăcat pe stradă. Limba e haina gândirii. Pentru că am înțeles asta, mi-am petrecut toată adolescența studiind limba română. Mi-am umplut caietele cu citate, vorbe de duh, sinonime, paronime, neologisme și tot soiul de etimologii reale sau fictive.

Am preferat biblioteca în locul discotecii sau a cluburilor. Nu regret deloc. Într-o lume barbară și superficială, numai cuvântul extras din Biblie ne vindecă de urât, prostie și vulgaritate.

https://marilecarti.ro/events/biblia-si-oratoria/

„Un jurnalist elvețian a pus această întrebare: «Cine este Iisus Hristos»?
Din perspectiva chimiei, a transformat apa în vin. În biologie: s-a născut din Fecioară. Fizicienii știu că El a anulat legea gravitației când s-a urcat la cer.

În economie, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pești și două pâini. În plan medical, i-a vindecat pe cei bolnavi și pe cei orbi, fără anestezie. În planul istoriei, măsurăm și azi timpul de la nașterea Pruncului în Betleem. În plan metafizic, nimeni nu vine la Tatăl ceresc decât prin El.

Cine este, așadar, Iisus? Cel mai mare om din istorie care a redefinit divinul și umanul. N-a avut sclavi, dar l-au numit stăpân. N-a obținut titluri academice, dar i-au zis: «Învățătorule». N-a oferit medicamente, dar i s-a spus Tămăduitor. N-avea armată, însă oamenii Cezarului s-au temut de El. N-a câștigat bătălii militare, dar a cucerit lumea cu dragostea și învățăturile sale.

N-a comis nicio crimă, dar L-au răstignit. A fost îngropat într-un cimitir, dar și astăzi este viu. Sunt mândru să slujesc acest Rege al regilor și Împărat al împăraților care ne iubește. Amin.”

Asociem trecerea anilor cu noțiunea de îmbătrânire, uzură sau oboseală. E obligatoriu să pierdem energia, prospețimea și vioiciunea? Ce rol au mișcarea, contemplația naturii, rugăciunea și lectura în menținerea unui tonus vital?

Ne va răspunde profesorul Constantin Dulcan într-o conferință excepțională ținută la Sinaia în 30 decembrie. Vă așteptăm cu drag!

https://marilecarti.ro/events/clepsidra-timpului-dulcan/

Un plânset a trezit lumea. O naștere a schimbat istoria. O viață a făcut diferența.