Psih. Andreea Margarint

Dificultatea de ne uita și la părțile "mai puțin bune" din interiorul nostru are relevanță pentru psihicul nostru, avem nevoie să fim buni, integri, virtuoși.

Aceeași tendintă, însă, duce și spre respingerea trăsăturilor ce nu ne plac la noi înșine, proiectarea lor pe alte persoane care devin purtătorii umbrei. Nu sunt eu de vină, este celălalt. Ce nu se încadrează in imaginea de sine este respins, alienat, condamnat, judecat.

Atunci când facem asta respingem o parte semnificativă a ființei noastre, o parte vitală, plină de energie și resurse, o parte ce "vede în intuneric".

Calatoria de integrare a umbrei nu e lucru facil și poate fi munca unei vieți intregi, în care descoperim câte un strat pe care îl putem accepta și integra, ca apoi să se mai reveleze altele și altele și altele.

Și pe cât este de frustrant și dificil si pe câtă neputință produce uneori acest proces, pe atat este de liniștor să știu că nu exista absoluturi, că nu trebuie să fiu doar Bună, că pot să mă odihnesc lângă neajunsurile ființei mele și să adorm în liniștea procesului care se desfășoară oricum - întocmai precum ziua si noaptea, precum acțiunea și non-acțiunea.

🙏❤️

Dacă citești acest mesaj, sunt șanse mari să fii deja angajat în propria ta călătorie de descoperire interioară, de vindecare, de aducere acasă a părților din tine rănite, respinse, alienate.

Felicitări. Faci o muncă bună, cu sens pentru tine și pentru toată lumea, căci cu cât aducem facem mai multă lumină în inconștientul personal, cu atât mai multă se va face și în inconștientul colectiv și beneficiem cu toții de pe urma efortului tău și al fiecăruia dintre noi. Relațiile noastre prosperă când toți contribuim, puțin câte puțin.

Dacă rezonează cu tine, folosește acest mesaj ca reamintire să te oprești pentru o clipă, pentru o respirație, două, sau trei.
Să întorci privirea în interiorul tău, să vezi lucrurile care merg bine, să apreciezi ceea s-a îmbunătățit în ultima vreme.
Dacă nu poți găsi un lucru acum, adu mulțumire pentru faptul că ești în viață și atât.

❤️

Când merg pe munte îmi vine să compun povești
Cu și despre oameni și animale
Regi, bătrâni înțelepți, natura personificată, vie
Respirand și dorind și având nevoie de contact,
Întocmai ca oamenii.
Pofta aceasta și inspirația de a spune povești vine dinlăuntrul meu
Dar nu este anticipată, gândită
Ci este total intuitivă.
Parcă vine sub formă de fabulă, de poveste,
Ceea ce traiesc atunci la nivel mai extins, mai larg, în viața mea
Și tocmai pentru că apare sub această formă, psihicul își dă voie să creeze și să primească răspunsurile de care are nevoie.

Iar eu, ca un observator însetat și curios,
Văd, primesc, accept și mulțumesc.

Ps: Ieri a fost o poveste despre un bătrân munte care se simțea tare singur și și-a imaginat intr-o meditație cm oameni vin la ei și beau din pârâu si mănâncă fructe de padure, și astfel, el se conectează cu viața de pe pamant și cu visul uman şi oamenii se încarcă de viață si se hrănesc din darurile ce trăiesc la înălțime.
Noi suntem și oamenii și muntele.

Sâmbăta la atelierul de Gestalt Terapie ne-am dat întâlnire cu Furia și în intenția de a o privi în ochi, am vazut și dincolo de ea. Am văzut tristețea, durerea și neputința.
Am început cu frica de Furie și am plecat cu puțin mai multă acceptare că ea există și mai bine conectați cu puterea personală. Munca noastră a fost ca o mângâiere, iar ceea ce am atins împreună are nevoie să mai fie văzut, auzit și îmbrățișat. Mi-am reamintit că nu poți grăbi procesul personal, că ritmul ne este dat din interior și că fiecare strat pe care îl descoperim are rolul său în funcționarea noastră.
Gândul cu care am rămas este cât de importantă este puterea lui Împreună. Cât de benefic este să ne aducem intr-un spațiu in care mai multe suflete ne oglindesc, ne văd și ne ajuta să ne vedem.

Multumesc tuturor mâinilor care au venit împreună si care au adus o atingere în întâlnirea noastră și îmbrățișări calde catre comunitatea Femei în Cercul Lunii că au pus la cale acest minunat si necesar Forum Social.

💜

Am pregătit spațiul, exterior și interior, și ne pregătim sa primim ce va aduce energia grupului nostru de lucru cu Furia ❤️🔥🙏

După o perioadă de lucru în terapia personală, are loc acest fenomen care se numeste "internalizarea terapeutului".

Eu l-aș numi mai degrabă "activarea terapeutului interior", pentru că nimeni nu poate ști mai bine decât propria persoană ce este mai bine pentru sine. Nici măcar terapeutul tau.

Să ne ascultăm vocea interioară şi să cerem ajutor atunci când nu o putem auzi, să ne gasim drumul înapoi către Sine.

Cel mai bun tovarăș de călătorie în această viață, corpul. Cum poți să îl iubești puțin mai mult astăzi?

Este o caracteristică atât de frumoasă a psihicului, să fie sensibil. Sensibil înseamnă să percuteze la o schimbare în mediu. Ne plac florile soarelui pentru că ele se deschid la lumină, sunt sensibile la lumina soarelui. Sunt sensibile şi la apă, şi la vânt. Toată lumea vie este sensibilă.

Noi am înţeles lucrurile greşit. Noi am înţeles sensibilitatea doar la durere pentru că am avut multă durere şi pentru că n-am putut să eliminăm durerea, n-am putut să eliminăm autoritatea şi n-am putut să eliminăm agresivitatea, ca orice persoană traumatizată, vom spune că ne închidem în propria sensibilitate. Aşa e făcută lumea vie. Şi celula tot aşa e făcută. Amoeba, săraca, care e un organism unicelular, dacă este atinsă cu curent electric se strânge şi îşi revine în timp. Dar dacă îi dai de mai multe ori nu-şi mai revine pentru că a învăţat că nu e cazul să se mai deschidă.

Asta e şi învăţarea noastră post-traumatică. N-are sens să mă mai deschid, n-are sens să mai simt alături de celălalt pentru că mă răneşte.

Cu atenție la nevoile noastre și cu disponibilitatea de a-l vedea, simți și a îl înțelege pe celălalt, putem construi relații de încredere și de siguranță.

Și bineînțeles, cu muuultă răbdare și iubire 🙏

Uneori când (mă) simt cu intensitate, scriu versuri.
Nu le împărtășesc public, de regulă, căci majoritatea arată cele mai profunde vulnerabilități ale mele, ca și cm mi-aș purta rănile pe față.

Câteodată scriu și despre frumos și bine sau doar de dragul de a exprima ceva ce nici mie nu îmi este clar.

Ma întreb dacă este o formă de artă și îmi este greu să o consider a fi, însă ceea ce știu sigur este că e o formă de creație. Este un mod prin care iau părți din interiorul meu, le aduc împreună și se conturează în ceva nou, viu.

Când mă uit in exterior, însă, pot să apreciez mult mai ușor și să consider a fi artă, creațiile altor suflete care mă ating profund. Sunt departe de a fi un cunoscător si îmi lipsesc multe cunoștințe despre istoria artei, compoziții, curente și tehnici, însă cred că tocmai aceasta este menirea ei - să te atingă și să te miște, să te modifice, sa ajungă mai departe de cunoștințe și informații, într-o memorie ancestrală, într-un spațiu în care tot ce există are un sens profund pe care nu îl putem explica și înțelege decât prin simboluri. Prin absurd. Prin frumos sau prin urât.

Ea atinge acea zonă pe care rațiunea nu o poate cuprinde, oglindește complexitatea ființei și a trăirilor umane și mângâie blând acea nevoie de a da formă unei părți din noi care nu are altă cale de exprimare.

Sunt adânc mișcată când privesc sau ascult sau citesc, când intru în contact cu o formă de creație și văd cm atinge de fiecare dată, în forme diverse, nebănuite, aceleași teme ale existenței umane: misticul, neînțelesul, durerea, extazul, iubirea, liniștea, neliniștea, vidul, întregirea, viața, moartea și ciclicitatea lor.

Sunt recunoscatoare pentru toți cei care creează și care fac această muncă nobilă de a da viață și de a pune în viață, tot ceea ce este de necuprins cu intelectul.

Ce văd în jurul meu? Ce aleg sa privesc? Mi-e dusă privirea în mod natural spre flori și pasari, spre soare și lună, mă duce auzul spre zumzăitul albinelor și șuieratul vântului?
Sau văd doar gropile, murdaria și lipsa, aud doar vocile obosite și furioase, percep doar neajunsurile?

Toate sunt.

Dacă se întâmplă să vedem în jurul nostru doar nelegiuirile, doar ce nu merge, doar ce se distruge, aceste lucruri vor fi realitatea noastră. Dură, murdară, nedreaptă, o lume insuficientă și neprimitoare.

Atunci avem nevoie sa facem un exercițiu conștient de a observa și frumusețile ce ne înconjoară, este vital să echilibrăm balanța perceptivă și să dăm spațiu și armoniei sa se oglindească.

Este vital să ne hrănim abilitatea de a vedea frumosul, de a observa oamenii cu privirea blândă care abia așteaptă să întoarcă un zâmbet, este vital să admirăm copacii, cerul, luna, să ne cufundăm în starea de prezență și să lasăm sa ne ocupe bucuria de a percepe frumusețea și bunătatea.

Această abilitate de reziliență ne permite să ne umplem de ce este bun, pentru a putea conține mai ușor ceea ce lipsește.

Un alt fel de oglindă în care să te privești dimineața.

Să privim cu atenție și intenție Natura este un mod de a ne aminti că suntem și noi parte din ea, ca respirăm odată cu pădurea, ca suntem in curgere precum râul, că avem lumină ziua să vedem ce este clar, și întuneric noaptea să cuprindem și nevăzutul.

Este o oglindă care conectează și ne arată un adevăr pe care îl putem vedea limpede doar cu inima.

Ce frumos a exprimat Razvan această deschidere către relație, către a fi împreună cu celalalt și a fi împreună cu sine 🙏

Pentru că, “Firele invizibile sunt cele mai puternice legături” „Întotdeauna există o nebunie în dragoste. Dar există întotdeauna un motiv în nebunie.” „Mi-e teamă de tine aproape; Te iubesc de departe.” Frie…

Am lăsat exuberanța și freamătul verii să se așeze bine pe interior și sunt gata să întâmpin toamna cu proiecte noi. Printre acestea se află începerea unui nou Grup de suport emoțional în trecerea prin experiența migratorie, ce se va desfășura online, cu începere în luna octombrie și ale cărui detalii se regăsesc mai jos în această postare. Un alt proiect, pentru care voi face curând un anunț separat, este începerea unui grup de lucru terapeutic ce se adresează celor ce locuiesc în Olanda, acesta fiind cu participare fizică.

Trecerea prin experiența migratorie, cu a ei pendulare între “familiar” și “nou”, aduce cu sine transformări identitare și modificări ale modului în care persoana își percepe locul său în lume, provocând o reală fractură între “înainte” și “după”. Felul în care este experimentat acest proces de-a lungul fiecărei etape, precum și înțelegerea factorilor ce îl influențează atât la nivel personal, cât și interpersonal și socio-cultural, pot duce fie la sentimentul de a fi așezat, fie la senzații de dislocare, izolare și alienare.

Atât experiența personală, cât și cea profesională din ultimii 5 ani de lucru terapeutic cu expați au scos la lumină nevoile de conectare și apartenență care, prin schimbarea mediului, nu își mai găsesc împlinirea în modurile deja cunoscute.

În acest context, vin cu propunerea formării acestui grup cu scopul de a crea un spațiu de susținere și deschidere, în interiorul căruia participanții pot beneficia de suport emoțional amplificat și prin intermediul căruia pot da sens și integra mai bine experiențele trăite. Ancorat într-un mediu de siguranță și stabilitate, grupul oferă oportunitatea construirii unei rețele de suport și a definirii unei noi dimensiuni a identității prin apartenență.

Grupul se adresează acelor persoane ce se află în diferite etape ale procesului migrator și care sunt interesate să exploreze, alături de alți “călători”, în mod conștient, cu deschidere și curiozitate felul în care experimentează acest proces și sensul pe care îl dau experiențelor lor. Accentul este pus, așadar, într-o mai mică măsură pe “a discuta despre…” și mai mult pe “a fi împreună cu…”.

Vom explora împreună teme precum:
- Homesickness și ce reprezintă Acasă pentru fiecare;
- Importanța motivelor și, mai ales, a motivației ce stă în spatele deciziei de a emigra;
- Pierderile survenite în procesul de tranziție (de relații, suport, rol profesional, statut etc);
- Factori de reziliență și vulnerabilitate;
- Trecerea prin spațiul liminal (acel spațiu în care ne simțim cu “rădăcinile” în aer, retrase din țara de origine și încă neașezate în țara de adopție);
- Identitate culturală;
- Procesul de aculturație (integrare, asimilare, respingere sau separare).

Informații si înscriere: mesaj privat pe pagina de fb sau email la [email protected]

Psih. Andreea Margarint now takes appointments on their Page.

Iubirea.

Atât de importantă în toate ariile vieții, este o parte integrantă în procesul psihoterapeutic, astfel încât ea implică dăruire, implică “în primul rând să dai, nu să primești”, precum notează Erich Fromm în Arta de a iubi. Ghidat de principiul iubirii, psihoterapeutul creează un cadru în care persoana poate să experimenteze contactul profund cu o altă ființă umană, și, așa cm spune în continuare Fromm, extrem de frumos, “Iubirea este o forță activă în om, o forță care năruie zidurile care-l separă pe om de semenii săi, care-l unește cu ceilalți. Iubirea îl face să își depășească sentimentul de izolare și separare, permițându-i în același timp să fie el însuși, să-și păstreze integritatea.”

O consecință a procesului terapeutic, în afara obiectivelor concrete pe care le are individul, este chiar aceeea de a nărui zidurile care îl separă pe acesta de restul oamenilor, de a fi văzut și înteles în unicitatea sa, căci prin ochii unei singure persoane se vede intreaga lume. Astfel, dacă există măcar un om care să te vadă cu adevarat, te poți simți văzut de întreaga lume.

Psihoterapia este un act al iubirii.

“Daca iubesc cu adevărat o persoană, atunci le iubesc pe toate, iubesc lumea, iubesc viața. Dacă pot spune cuiva ‘Te iubesc’, atunci ar trebui să pot spune: ‘Te iubesc în toți oamenii, prin tine iubesc întreaga lume, în tine mă iubesc pe mine însumi.’”

Citate din Erich Fromm - Arta de a iubi

La mulţi ani, nouă, tuturor!

Să rămãnem conectați cu spiritul ludic al copilăriei, cu magia de a descoperi lumea, cu mirarea de a fi în viață, de a locui acest pământ plin de universuri fascinante.

Să rămânem în contact cu partea noastră sănătoasă, cu energia vitală.

Să rămânem în contact cu bucuria.

Să rămânem în contact, în joacă, în iubire.

Ieri am vizitat expoziția Ioanei Dodan la DESCHIS Gastrobar.

Cum am plecat de acolo? Primită. Văzută. Acceptată cu toate micile sau marile mele imperfecțiuni. 3 pereți captușiți cu fotografii ale unor oameni de o frumusețe aparte – acea frumusete care izvorăște din autenticitate. Oameni perfect vulnerabili, perfect autentici, perfect surprinși cu imperfecțiunile lor. Oameni care și-au aratat cu deschidere și curaj zonele cele mai protejate de ochiul critic… care cel mai adesea este al nostru propriu. Care s-au lăsat văzuți în cele mai intime cotloane ale ființei, acelea unde doar iubirea poate să mângâie și unde este atât de mare nevoie de ea.

O încăpere plină de imagini ale unor oameni imperfecți, oameni frumoși care se trăiesc pe sine cu bucurie și care împreună au creat un spațiu pe care eu l-am simțit a fi magic, primitor, încăpător pentru toate dimensiunile mele interioare și exterioare.

M-am gândit, firește, la ce trăiesc eu în raport cu zonele mai puțin iubite ale corpului meu și am găsit un dram în plus de acceptare pentru ele și o mantră:

Pentru toate asimetriile corpului meu, pentru toate formele neregulate care îmi alcăuiesc trupul, pentru toate detaliile care mă deosebesc de ceilalți și îmi contrurează unicitatea… Salut. Vă iubesc. Și voi încerca să vă iubesc mai mult.

Poate unii dintre voi ați vizitat-o deja sau ați facut parte din ea, dar dacă nu, puteți vedea vernisajul și proiectele Ioanei pe pagina ei The FAB SQUAD by Ioana Dodan.

Pentru mine a fost o experiență cuprinzătoare și probabil a venit într-un moment oportun în care caut să trăiesc mai plin, mai autentic, mai curajos, mai mult în contact cu cine sunt.

Mulțumesc!

Pare contradictoriu. Cum să existe copilul din mine atât de liber și sănătos, când eu însumi nu mai sunt un copil?

A fi adult, înseamnă, printre altele, a fi responsabil, a fi asumat cu privire la propria viață, a-ți cunoaște nevoile și a munci pentru a le îndeplini, a decide pentru tine și a fi conștient de consecințele faptelor tale. Privită doar prin lentila responsabilităților, viața de adult pare că reduce din bucuria vieții care este de multe ori asociată cu inocența copilăriei.

Observ această tendință de a fugi de maturizare din dorința de a păstra contactul cu copilul interior, o atitudine care pe măsură ce înaintăm în vârstă își găsește din ce in ce mai greu locul în lumea de afară. Interiorul rămâne mic, imatur, cu multe nevoi nesatisfăcute și cu o capacitate redusă de autoreglare, pe când exteriorul reflectă adaptările ce țin de maturitate și începe să ceară din ce în ce mai multe lucruri de la individ: să își asume responsabilitatea, să acționeze cu înțelepciune, să își asume consecințele faptelor sale. Astfel, când prăpastia dintre lumea dinăuntru și lumea dinafară se adâncește, individul se simte mai constrâns, mai inadaptat, mai frustrat de cerințele mediului.

„Don’t grow up, it’s a trap!” se spune.

Este, într-adevăr o capcană. Și anume, această credință că a te maturiza înseamnă a-ți pierde copilul interior te limitează în a trăi într-o lume fantasmatică în care, deși în interiorul tău te simți inocent, în exterior ești un om adult care nu se adaptează realității curente. Această capcană în care suntem prinși, într-un mod paradoxal ne limitează accesul la copilul sănătos din noi, pentru că acesta nu este defapt lăsat liber, este captiv într-o lume care nu îi aparține și nu rezonează într-un mod sănătos cu cerințele vieții prezente.

Copilul sănătos din interiorul nostru nu dispare. Nu se pierde odată ce creștem. Nu se transformă într-un adult ursuz care tot ceea ce face este să fie responsabil, să muncească și să fie obosit. A deveni acel adult este o decizie. Este cealaltă extremă: „gata cu joaca, acum suntem mari și responsabili”.

Copilul sănătos are nevoie ca adultul să devină și să își asume ceea ce este, să fie în contact cu realitatea, să decidă când e potrivit să muncească și când e potrivit să dea frâu imaginației și să se abandoneze în joacă.
Adultul sănătos are nevoie de copil pentru a se bucura de toate astea.

Copilul și adultul au nevoie unul de celălalt.

Capacitatea noastră de a trăi liber, de a fi prezenți pentru micile minuni, de a ne juca, de a râde, rămâne în continuare cea mai de preț abilitate a noastră de a trăi bucuria vieții. Și aceasta este cel mai bine trăită cu ajutorul copilului interior care nu are atât de multe filtre, prejudecăți, nu se pierde în concepte, în raționalizări, trăiește Acum și se minunează de un fir de iarbă ca pentru prima dată.

Relația dintre noi: naturală și spontană sau predeterminată?

Atunci când intrăm într-o relație, de orice formă ar fi ea, venim îmbracați cu anumite așteptări, nevoi, dorințe, speranțe. Adesea purtăm haine de apărare, alteori nu ne protejăm deloc. Relațiile pe care le-am avut pe parcursul vieții ne-au creat ”o hartă” pe baza căreia navigăm – dar oare este aceasta o sursă de siguranță? este un drum bătătorit și familiar? este un drum pe care ne permitem să îl explorăm, sau îl urmăm orbește?

O bună perioadă de timp am trăit într-o lume închisă din perspectiva apropierii fizice, nu ofeream sau primeam îmbrațișări de la prietenii mei pentru că, spuneam eu, ”eu nu sunt cu îmbrățișările„. Era un mod prin care mă țineam departe de intimitate, îmi limtam într-un mod inconștient accesul la iubire. Deși îmi doream uneori să mă pot apropia mai mult de un om drag, să simt o mângâiere sau o pupătură pe obraz, o alinare într-un moment dificil, îmi creasem deja relațiile în așa manieră încât acest lucru nu intra în discuție.
O, ce privare de căldură, de iubire, de intimitate! Ce mare însingurare, ce mare nevoie și ce mare lipsă!
La un moment dat, nevoia aceasta de apropiere a devenit din ce în ce mai mare, și-a făcut din ce în ce mai mult loc în interiorul meu, am lăsat-o să mă ocupe, să mă îndrume, așa încât să fie satisfăcută. Fără să îmi dau seama, relațiile noi pe care le-am creat nu mai purtau acest mare semn la intrare ”Fără îmbărțișări„, și a devenit firesc să îmi permit să mă apropii. A devenit firesc să interacționez și cu corpul, nu doar cu mintea. A devenit firesc să aduc mai mult din mine în întâlnirea cu celălalt.
Poate în trecut, haina pe o care o purtam la intrarea într-o relație era: vreau să fim aproape, dar nu prea aproape.
Astăzi, îmi place să o port adesea pe cea care spune: vreau să te văd și să te aud, vreau să mă vezi și să mă auzi, chiar și atunci când vorbesc în șoaptă. Cât de aproape putem împreună.

Tu cu ce asteptări sau limitări intri cel mai adesea în relațiile de prietenie? Dar în cele de cuplu?
Cât de conștient ești de ceea ce aduci cu tine din alte relații, în cele noi?

Dacă iți dorești să te descoperi și să îți răspunzi la întrebările de mai sus, în curând voi crea împreună cu colega mea Psihoterapeut Ana-Maria Misca un grup de dezvoltare ce iți va permite să explorezi și să te descoperi, pentru a putea alege mai conștient cât și cm te aduci în relația cu celălalt

Ce descriere clara si blanda a acestor doua modalitati prin care manifestam grija si iubirea fata de ceilalti! Care de asemenea invita la a reflecta cat de mult ne permitem noi insine sa experimentam viata - oare eu percep lumea ca pe un loc periculos sau plin de posibilitati?
❤

Putem să avem grijă de copiii noștri (și de alții) în două feluri.

Una e grija aceea ce vine din anxietate care, extinsă către celălalt, protejează chiar foarte bine. Atât de bine încât, în același timp și îngrădește. E ca o umbrelă mare și solidă care se deschide imediat ce fluturașul dă să iasă din cocon și-și deschide cu îndrăzneală aripile. O umbrelă care ferește de vânt și ploaie, dar care în același timp obturează vederea către posibilitățile nelimitate ale deschiderii cerului, care transmite mesajul că lumea e un loc primejdios în care nu te poți avânta fără straturi peste straturi de scuturi și apărări de după care cu greu poți scoate o aripă, ce să mai vorbim de zburat…

Un alt fel de grijă e cea cea care vine din încredere. Și asta e o grijă care protejează dar care totodată susține. Se simte ca un vânt cald ce adie exact atât cât au nevoie aripioarele să se deschidă, să bată cu încredere și să ridice fluturele de la sol. E o grijă care însuflețește zborul, îi ghidează direcția, încurajând cu măiestrie propria traiectorie și ritmul potrivit.

Nu putem face trecerea de la primul la al doilea tip de grijă decât prin conștientizarea fundalului de unde pleacă. Degeaba citim și ne informăm despre cm se face, dacă nu ne uităm cu atenție la propria noastră relație cu viața, la felul în care întâlnim noi lumea și la “umbrelele” ce ni se deschid automat atunci când ne apropiem de ea.

Psih. Andreea Margarint updated their phone number.

Dacă am putea da voce resurselor interioare, ce mesaje de încurajare am primi?

Cum ne putem susține pe noi înşine într-un mod cât mai sănătos, pentru a explora viața şi a ne folosi cunoaşterea pentru a creşte şi a ne întregi?

Răspunsurile sunt in interior. Să le căutăm.