Sonete Shakespeare

Fii primul care face o recenzie! Acum am aflat că e posibil...😉

SHAKESPEARE - Sonet XX

Femeie-n chip, fardată de natură,
Ești tu, stăpân supus al poftei mele;
Femeie-n suflet, dar nu-n trăsătură
Cu toane, cm e moda pentru ele.

Ochi luminos, dar mai puțin fățarnic,
Nu-mbracă-n aur ceea ce privește;
Bărbat ce-ar fi pe plac și-unui cucernic,
Fură priviri și suflete uimește.

Și ca femeie ai fost zămislită
Apoi, Natura să se-ndrăgostească,
Și-adăugând în partea învelită,
Ți-a dat ceva ce n-o să-mi folosească.

Dar de te-a-mbărbățit spre-a lor plăcere,
Lasă-mi iubirea, ia a lor avere.

***

A woman's face with nature's own hand painted,
Hast thou, the master mistress of my passion;
A woman's gentle heart, but not acquainted
With shifting change, as is false women's fashion:

An eye more bright than theirs, less false in rolling,
Gilding the object whereupon it gazeth;
A man in hue all hues in his controlling,
Which steals men's eyes and women's souls amazeth.

And for a woman wert thou first created;
Till Nature, as she wrought thee, fell a-doting,
And by addition me of thee defeated,
By adding one thing to my purpose nothing.

But since she prick'd thee out for women's pleasure,
Mine be thy love and thy love's use their treasure.

Sonete Shakespeare updated their phone number.

Sonete Shakespeare updated their business hours.

Sonete Shakespeare updated their website address.

SHAKESPEARE - Sonet LXVI

De toate dezgustat, cerșesc să mor.
Ca să nu-l văd cerșind pe înzestrat,
Și pe nedemn gătit de sărbătoare,
Și credinciosul cm va fi trădat,

Și cm onoarea e răstălmăcită,
Și fecioria-i siluită crud,
Și cm dreptatea e batjocorită,
Și cm puterea-i luată de corupt.

Și cel locvace e oprit să spună,
Și proștii, doctoranzi, ne contrazic,
Și adevărul simplu e minciună,
Cel mare-l slugărește pe cel mic:

De toate dezgustat, am cm scăpa,
Însă, murind, la tine-aș renunța.

***

Tired with all these, for restful death I cry,
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimm'd in jollity,
And purest faith unhappily forsworn,

And guilded honour shamefully misplaced,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgraced,
And strength by limping sway disabled,

And art made tongue-tied by authority,
And folly doctor-like controlling skill,
And simple truth miscall'd simplicity,
And captive good attending captain ill:

Tired with all these, from these would I be gone,
Save that, to die, I leave my love alone.

SHAKESPEARE - Sonet CXII

Iubirea ta și mila-au estompat
Ce gura lumii îmi scrisese-n frunte.
De ce să-mi pese cm am fost strigat?
Cu tine sunt iar tânăr, ca-nainte.

Ești toată lumea mea, și mă căznesc
Să-mi spui ce-i bine dar și când fac rău;
Și nu există, nici nu viețuiesc,
Să schimbe ce îmi spune sfatul tău.

În așa hău arunc tot ce aud,
Vocile lor se întâlnesc cu-n zid,
Criticii sau lingăii, îi exclud,
Și simt cm ignorându-i, îi desfid:

Cu-așa vigoare-n rostul meu reziști,
Cât lumea crede că nici nu exiști.

***

Your love and pity doth the impression fill,
Which vulgar scandal stamped upon my brow;
For what care I who calls me well or ill,
So you o'er-green my bad, my good allow?

You are my all-the-world, and I must strive
To know my shames and praises from your tongue;
None else to me, nor I to none alive,
That my steeled sense or changes right or wrong.

In so profound abysm I throw all care
Of others' voices, that my adder's sense
To critic and to flatterer stopped are.
Mark how with my neglect I do dispense:

You are so strongly in my purpose bred,
That all the world besides methinks y'are dead.

SHAKESPEARE - Sonet CIV

N-ai cm să fii, prietene, bătrân,
Fiind la fel precum te-am întâlnit,
Încă îmi pari frumos. Deși trei ierni,
Podoaba a trei veri au desfrunzit.

Trei toamne-ngălbenind trei primăveri,
Cum anotimpuri am văzut trecând,
Parfumul tău, aprilie de ieri,
Chiar dacă verde,-n iunie arzând.

Ah, frumuseţea ta e limba mică,
Fuge de oră și abia o vezi;
Roșeața din obraji nimic n-o strică,
Sau da, și nu au ochii mei dovezi:

Mă tem, cu vremea care n-a venit:
Că, până să te naști, timpu-a murit.

***

To me, fair friend, you never can be old,
For as you were when first your eye I ey'd,
Such seems your beauty still. Three winters cold,
Have from the forests shook three summers' pride,

Three beauteous springs to yellow autumn turned,
In process of the seasons have I seen,
Three April perfumes in three hot Junes burned,
Since first I saw you fresh, which yet are green.

Ah! yet doth beauty like a dial-hand,
Steal from his figure, and no pace perceived;
So your sweet hue, which methinks still doth stand,
Hath motion, and mine eye may be deceived:

For fear of which, hear this thou age unbred:
Ere you were born was beauty's summer dead.

SHAKESPEARE – Sonet CX

E foarte drept că am mai și flirtat,
Și m-am făcut de râs cm mă purtam,
Străpuns de gânduri, te-am depreciat,
Făceam greșeli pe care le uram.

La fel de drept că am mai căutat
Năuc și straniu; doar precum eram,
Sunt șovăieli ce m-au revigorat,
Ce-a fost mai rău vădea că te iubeam.

E gata-acum, am ce-i infinit:
Iar apetitul mi s-a mai tocit
Și noi dovezi n-am să-ți mai solicit,
Zeiță a dragostei, m-ai zălogit.

Primește-mă, precum în ceruri vin,
La pieptul pur și iubitor, divin.

***

Alas! 'tis true, I have gone here and there,
And made my self a motley to the view,
Gored mine own thoughts, sold cheap what is most dear,
Made old offences of affections new;

Most true it is, that I have looked on truth
Askance and strangely; but, by all above,
These blenches gave my heart another youth,
And worse essays proved thee my best of love.

Now all is done, have what shall have no end:
Mine appetite I never more will grind
On newer proof, to try an older friend,
A god in love, to whom I am confined.

Then give me welcome, next my heaven the best,
Even to thy pure and most most loving breast.

SHAKESPEARE - Sonet LII

Sunt ca bogatul; potrivite chei,
Ajung la locul unde-i stă averea,
Dar nu va controla să vadă ce-i,
De teama de a nu-și toci plăcerea.

De-aceea e-un festin solemn și rar,
Cu cât mai distanțat, e un reper,
Des, pietre prețioase nu apar,
Cum e pandantul într-un colier.

Dar timpul te ascunde ca un scrin,
Precum un cufăr ce te cu-ferește,
Și demn de luat în seamă îți devin,
Văzând cm floarea-i se despăturește.

Ești fericită, că-mi oferi un țel,
De-a te avea, triumf, de-a nu, să sper.

******

So am I as the rich, whose blessed key,
Can bring him to his sweet up-locked treasure,
The which he will not every hour survey,
For blunting the fine point of seldom pleasure.

Therefore are feasts so solemn and so rare,
Since, seldom coming in the long year set,
Like stones of worth they thinly placed are,
Or captain jewels in the carcanet.

So is the time that keeps you as my chest,
Or as the wardrobe which the robe doth hide,
To make some special instant special-blest,
By new unfolding his imprisoned pride.

Blessed are you whose worthiness gives scope,
Being had, to triumph, being lacked, to hope.