Psiholog Corina Bratu

Terapie de cuplu la ceas de seară… el foarte supărat pe ce a făcut ea… Mă străduiesc din răsputeri să de escaladez situația și să vedem ce durere este în spatele acelei furii. Și după ce aflu, îl invit să îi spună ei ce a simțit atunci când s-a înfuriat atât de tare.
Începe omul să spună: “Știi, atunci când ai făcut asta și asta, m-a durut foarte tare, pentru eu m-am străduit toată saptamana să îți arăt grijă și afecțiune și să fac… și….. și cm P- -da p- -dii lui sora’ta, pe care nu o ai, ai putut să faci asta și asta….!”🙈🙈🫢🫢🫢🫣🫣🫣😱😝
Nu am apucat să reacționez, decât să strig : Asta nu e emoție sănătoasă, NUUUUU!!!!🙈🫣😂
Și uite așa, munca mea de aproape 75 de min s-a dus pe apa sâmbetei în 10 secunde.
Ce a salvat situația a fost reacția ei și apoi a lui văzându-mă pe mine cm am sărit din fotoliu și cm mi-am pus mâinile în cap🙈😩😩😩

Fertilizarea în vitro din perspectiva psihologică

“Vreau un copil cu orice preț”…mi-a spus într-o zi cineva.
“Îmi doresc cu disperare un copil”, a zis altcineva.
“Nu concep viața fără copii”; “Dacă nu o sa am înseamnă ca nu sunt bună de nimic”; “Toti zic ca eu sunt de vină”; “Cum sa nu pot sa am și eu un copil? Doar altele pot și eu nu?”; ‘Doamne, zici că-s nebună: de o vreme doar copii văd pe stradă”; “Încercăm, tot încercăm, dar… degeaba”.
Acestea sunt doar câteva fragmente din ceea ce spun și trăiesc femeile zilelor noastre.

Conform Organizației Mondiale a Sanatatii, infertilitatea este definită ca “inabilitatea unui cuplu de a concepe sau de duce o sarcină la termen după mai mult de un an de încercări”. Tot statisticile spun că în condiții normale de viață, din 100 de femei care “încearcă”, doar 10 vor reuși să rămână însărcinate într-o lună. Restul, își vor mări efortul iar dacă o parte din ele va renunța, majoritatea va lua în calcul și alte posibilități: adopția sau, cea mai recurentă soluție, FIV- fertilizarea în vitro.

Pentru că manifestările psihologice ale femeilor/cuplurilor care au ajuns la mine pareau pe cat de complicate pe atat de particulare, am inceput sa cercetez materialele de specialitate si am cerut chiar o întrevedere cu un specialist, din dorinta de a vedea daca nu cumva există o legătură între factorii psihologici si reusita procedurii în sine. Pe scurt, voiam sa aflu care sunt aspectele psihologice ale FIV ului si unde as putea eu interveni.

Starea mentală a unui cuplu înainte de a începe procedura este in general una destul de bună, desi partenerii vin cu emoții și întrebări care se vor adresate.
Insa, pe masura ce durata tratamentului se prelungeste iar numarul încercarilor (esuate) creste, partenerii devin mult mai vulnerabili , irascibili uneori, și mai impactati dpdv psihologic.

Din experienta mea (in aceasta faza) ponderarea așteptărilor, analiza altor optiuni, dar mai ales coeziunea intentionata si constienta a cuplului ajuta la temperarea sentimentelor de pierdere si mai ales, reduc incidenta consecintelor mai grave (n.b. daca starea de stres care se instaleaza nu se gestioneaza adecvat de parteneri, pot aparea divergente care pot denatura, conducand in unele cazuri chiar la despartire).

Pe parcursul tratamentului… ei bine, se stie că teama poate determina aparitia unor simptome clinice de depresie și anxietate. Dar depresia ‘sta la panda’ si pentru oboseala, tensiunea, confuzia prin care trece un cuplu, in special femeia. Iar daca adaugam hiperstimularea ovariană, care provoacă schimbări emoționale si hormonale extrem de puternice (deseori anticipate in mod necorespunzator) si in special stresul legat de perioada de asteptare - de la transferul de embrioni la rezultat (momentul în care cei doi află dacă aceștia “s-au prins”) - iata un ‘amestec cu potential de explozie’.

După tratamentul FIV, efectele psihologice vor depinde de succesul sau insuccesul procedurii: dacă procedura a reușit, apare exaltarea și apoi o grijă majora în timpul sarcinii (deseori excesiva in comparatie cu sarcina femeilor care au conceput pe cale naturală). Dacă procedura nu a reușit… simptomele vor fi variate (depresie, furie, negare, cu o accentuare a reacției proportionala cu raspunsul partenerului și membrilor familiei/ celor din jur).

Iata de ce devine indispensabil ca soțul, membrii familiei și prietenii apropiati sa aiba un grad sporit de atenție, grija și îngăduința față de femeie, pe toata durata tratamentului.

Si iata de ce ar fi recomandat să apeleze și la suport psihologic, atat inainte cat si in timpul si d**a o altfel de procedura.

Tot studiile arată ca o pregatire psihologică adecvata poate ajuta cuplul să gestioneze mai bine emoțiile, sa reducă stresul (factor major in reușita unei astfel de proceduri), să treacă cu bine dacă rezultatul nu este pe masura așteptărilor si nu rareori, sa influenteze pozitiv rezultatele unei astfel de proceduri.

‘Barza zilelor noastre‘ poate ca nu mai vine zburând, dar vine bine pregătită, educată si antrenată.

Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de ....sens
Sunt tineri, sunt frumoși, au joburi și un oarecare confort. Și totuși, sunt goi pe dinăuntru, nu știu încotro se îndreaptă și nici care este sensul vieții. Merg la serviciu de luni până vineri și abia așteaptă weekendurile „să își dea maxim”- cm ar spune-o ei. Au depresii și anxietăți, nu pot socializa unii cu alții dacă nu sunt sub efectul diverselor substanțe, iar la întâlniri amoroase nu pot duce o conversație dincolo de ecranul telefonului.
-Nu eram așa, însă am constatat că aproape tot grupul meu de prieteni consuma săptămână de săptămână. Oriunde aș ieși, se consumă. Am început să mă tem...singura soluție este să nu mai am deloc viață socială, dar nici așa nu cred că este ok. Chiar discutam cu prietenii mei, că ne dăm seama că nu e ok ce facem, dar nu știm cm să ieșim din asta și nici ce altceva am putea face.
- Ce crezi că face ca aproape toți să ajungeți să consumați?
-Știi, ni s-a promis când eram copii, că după ce ne terminăm școala o să fie bine, o sa avem job-uri și o să facem ce vrem. Și ne dăm seama că acele promisiuni au fost deșarte, că nu este nimic așa. Nu știm care este sensul vieții.
Rămân pe gânduri mult după ce ședința s-a încheiat. Cum am reușit noi, ca părinți, să ne distrugem copiii dându-le totul de-a gata, spunându-le că e suficient să respire ca să fie fericiți, bătătorindu-le calea ca să nu se chinuie ei mai târziu. Și atunci mi-am adus aminte de povestea, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în care i s-a promis prințului că va avea parte de ea dacă va tăcea și va fi cuminte. Și asta fac părinții ultimelor generații. Promit o viață lipsită de griji, uitând că, de fapt, ei trebuie să își pregătească copiii pentru viață și nu viața pentru copii. Copii hiperprotejați, copii megarăsfățați, copii care nu mai ajung să își dorească ceva, să tânjească după ceva, că acel ceva este deja la picioarele lor, copii pentru care ideea de muncă este o povară sau privită superficial, copii care nu au învățat să își construiască scopuri care să le dea sens și motivație în viață, sau care au crescut cu impresia că aceste scopuri vin cu un click sau pică din cer. Și uite așa, ajung să își dea sens consumând tot ce pot consuma, doar ca să simtă acel ceva după care tânjesc, cu efort minim și consecințe dezastruoase în timp.
Trezește-te părinte, oriunde ai fi, copilul tău are nevoie de tine!

Vorbeam într-o zi cu un puști de 5 ani, ai cărui părinți s-au despărțit. Scopul terapiei este să îl ajut să proceseze acest divorț, să își comunice sentimentele, astfel încât să fie cat mai puțin impactat de decizia părinților.
- La ce te gândești?
- Stai liniștită ca nu mă gândesc la inima mea.
- Dar se intampla sa te gândești și la inima ta?
- Da, hai să îți arăt cum. Închizi ochii și intri în inima ta. Acum cobori acolo niște scări, ajungi la o grădină și acolo îți pui sentimentele într-un copac.
- Dar de ce le pui într-un copac?
- Păi le arunci, ca să nu le mai simți…. Pentru ca asta a învățat și el, ca și alții să facă, să își reprime emoțiile pentru a le proteja pe ale părinților lui. În speranța ca aceștia se vor certa mai puțin, și vor colabora de dragul lui, ca astfel își va putea petrece timpul cu amândoi și își va putea lua “porția de părinte” de la fiecare, atât cat are el nevoie. Divorțul nu este al copiilor, divorțul este al celor doi parteneri care mai mult sau mai puțin de bună voie, decid ca nu mai pot conviețui și ca nu se mai suportă. Ce scapă însă din vedere, de cele mai multe ori, este faptul ca ei divorțează de partener și nu ar trebui să divorțeze de copil. Lupta care se dă între cei doi este pentru un copil o luptă la care ia parte în mod direct fără să își fi dorit vreodată, fiind pus să aleagă o parte sau pe cealaltă . Dragă mama, dragă tată, te rog să îți aduci aminte ca întotdeauna tu vei putea să îți alegi un alt partener/partenera, insa copilul tău nu are această opțiune… pentru el, indiferent ca îți place sau nu, va exista o singură mamă și un singur tată pentru toată viața!

Pe vremea mea, copiii cântau: " Nu mi-e frică, nu mi-e frică de Bau-Bau...".
Astăzi, un puști de 5 ani mi-a cântat:
Mămăligă cu cârnați
Și cu castraveți murați
Și c-o gură de palinca
Nu mi-e frică de nimica.

În concluzie, nici frica nu mai este ce-a fost, dar și curaju-i pe măsură.🙉🙈😎😂😂😂😂😂

-Mă simt tristă și nefericită și atunci fac ceea ce fac toți cei de vârsta mea....mai beau, fumez, îmi spunea M de 14 ani acum câteva zile.
- Adică toți cei de vârsta ta fac lucrurile astea?, întreb eu mirată.
-Da, și încă și mai și.....în grupul meu de prietene, aproape toate se și taie, se automutilează....
Simt cm mi se strânge inima. Avem o generație care în ciuda abundenței materiale, suferă. O generație a căror părinți se bucură că propriul copil doar fumează țigări și beau la final de săptămână. Cum s-a ajuns aici, vă întrebați? Păi nu e greu de ghicit. Nu mai avem repere morale, spirituale sănătoase. Nu mai avem integritate și caracter ca și oameni. Totul este o goană. Copiii aceștia sunt alergați de când sunt mici, să facă zeci de mii de activități – chipurile să le umplem timpul, sunt duși în tot felul de locuri la vârste la care încă nu au scăpat de pamperși și asteptăm să fie fericiți, sunt lăsați în fața gadgeturilor să se educe singuri- pentru că, nu-i așa, cu un click afli tot. Apoi ne lăudăm cu ei ce deștepți sunt dar nu se integrează nicăieri.
Copiii noștri au nevoie în primul și primul rând de A FI...a fi alături de el un părinte care să îl vadă, care să se bucure de el și să se bucure alături de el, care să îl ajute DOAR atât cât este necesar, să îl susțină și să îl primească cu brațele deschise. Cu siguranță zdroaba ta ca părinte de dimineața până noaptea și abundența financiară nu vor putea compensa aceste nevoi. Din contră! Le vor da sentimentul de inutilitate, de neputință, vor aștepta ca părintele să facă în continuare totul ca ei să fie fericiți, vor considera că totul este prea greu ca să îndrăznească să facă ceva nou, vor considera ca totul li se cuvine, dar în același timp că nimic nu are sens.....și uite așa, ajung ca singurele lucruri care le-a mai rămas de făcut să fie consumul de diverse substanțe, care să le dea o stare de beatitudine, sau automutilările la care recurg pentru a simți o emoție sau a se elibera de durere.
Este nevoie să facem ceva pentru asta, să ne implicăm mai mult, nu doar educatorii, psihologii, ci și părinții.

Trezește-te părinte, oriunde ai fi, copilul tău are nevoie de tine!

Din prea multă iubire pentru copilul tău....

Aseară am vizionat filmul „Fiul” pe HBO GO, un film cutremurător despre lupta și neputința unor părinți de a-și înțelege copilul, de a se apropia de el. Am rămas mult pe gânduri dacă să scriu despre acest lucru sau nu, pentru că nu știu în ce măsură părinții vor accepta ceea ce urmează să spun, într-o țară în care toți sunt experți dar puțin știu ce au de făcut. Dar, va trebui să îmi asum.

Din prea multă iubire pentru copilul tău, s-ar putea să nu vezi cu adevărat nevoile emoționale ale copilului tău.
Din prea multă iubire pentru copilul tău, dar și din sentimentul de vinovăție s-ar putea să nu vrei să vezi că propriul tău copil se confruntă cu o suferință emoțională, cu o tulburare mintală, sperând că dacă îi oferi ceea ce crezi tu că are nevoie, îi va trece și va fi bine, iar vinovăția ta va dispărea.
Din prea multă iubire pentru copilul tău, s-ar putea să nu vrei să accepți că acesta a luat-o pe căi greșite, că are un anturaj nepotrivit, că este consumator de substanțe(a căror gravitate marea majoritate a părinților o minimalizează) și că poate trebuie să iei o decizie radicală în ceea ce îl privește- poate să accepți o internare, să accepți un tratament medicamentos psihiatric pentru o anumită perioadă de timp, sau alte măsuri drastice măcar îl al 15-lea ceas.
Din prea multă iubire pentru copilul tău te prefaci că nu vezi și nu auzi ceea ce îți spune copilul tău pentru că ești mult prea preocupat să faci bani(motivând că o faci pentru bunăstarea lui), să îi oferi zeci de vancațe, sau mult prea preocupat să îl vezi că bifează cursurile, școlile și diplomele care te-ar face pe tine mândru și ar arăta lumii întregi cât de bine ți-ai crescut copilul că a ajuns cineva.
Neputința părinților de a face față unor situații absolut halucinante pentru vremurile noastre, atrage după sine o suferință a copiilor care nu au aproape nicio șansă la a se redresa sau vindeca. Toată știința și informația de care avem parte la toate colțurile, pălește în fața acestei neputințe și așa zisei dragoste de părinte.
Ne luăm informațiile doar care ne convin și doar cele care ne țin în zona de confort.
Părinte trezeste-te, copilul tău are nevoie de tine!
Pentru că iubirea pentru copilul tău înseamnă să fii alături, să observi și să accepți inclusiv neputința ta, inclusiv că ești depășit de situații și că din această prea multă iubire va trebui să iei deciziile, nu cele dezirabile, ci cele potrivite pentru copilul tău.
Deși este un film dur, poate că urmărindu-l vor fi câțiva pentru care această iubire își va schimba sensul care cu adevărat să conteze pentru copilul lor, pentru că uneori iubirea nu e suficientă(spune o replică din film).

Ce ne recomandă să fim părinți?

Cazurile cu care mă confrunt în ultima vreme la cabinet, mă obligă mai mult sau mai puțin moral să încep să fac ceva în direcția asta. Nu știu daca și cat voi reuși, însă îmi voi da silința. Copii mici care nu pot fi stăpâniți de părinți, adolescenți care ajung să se automutileze sau să recurgă la diverse comportamente autodistructive, creșterea consumului de droguri, în fața cărora părinții stau și se uită neputincioși, așteptând și sperând “sa le treacă”, este un semnal de alarmă fără precedent.
Așa ca musai să luăm taurul de coarne și să dăm cu el de pământ, adică ori la bal, ori la spital.
În ultimii ani am fost inundați de mai mult sau mai puțin experți cu diverse teorii despre cm să fii părinte, cm să îți educi copilul, despre parenting, ajungând ca un părinte să aibă un raționament de tipul: dacă alții pot și eu eu nu, înseamnă ca nu am abilitățile necesare. Iar odată ce parentingul a ajuns să fie perceput ca pe un set de abilități care musai trebuie învățate, e tot mai greu să fie privit altfel acest proces. Cum să îți educi copilul? Cum să îl faci să te asculte, să învețe și altele de tipul “cum să…”, a lăsat să scape esențialul, și anume ca ceea ce contează este RELAȚIA copilului cu adultul care își asumă responsabilitatea. Pentru ca, înainte de toate, calitatea de părinte este o relație și nu o abilitate ce trebuie tocită, este o conexiune care trebuie căutată. In trecut majoritatea nu își puneau problema dacă și cat de buni părinți sunt, iar această ignorare colectivă în ceea ce privește atașamentul a rămas în continuare
cea mai frecventă problemă cu care se confruntă părinții.
Dar ce este atașamentul ăsta? Atașamentul reprezintă centrul relațiilor și al activităților sociale. Privește la lumea animală, la interacțiunea mamă-pui și vei vedea un atașament, o relație între cei doi. Este esențială pentru ca acel pui să existe și să se dezvolte armonios. În lumea umană, reprezintă căutarea și păstrarea proximității, a apropierii și conexiunii, din punct de vedere fizic, comportamental, emoțional și psihologic. Este esențial pentru existența noastră. Când îl ignorăm, dăm de necaz. Însă atașamentul nu este o haină pe care e suficient să o cumperi ca să o ai, trebuie să vină din interior, adică musai să îl trăiești și experimentezi, să îl simți. Nefiind conștienți de acest lucru, s-a ajuns ca puii zilelor noastre să se atașeze de cei de vârsta lor care îi înțeleg, care par modele sau puncte de reper, le dau orientarea și direcția. Deși sunt ca niște orbi care îi îndrumă pe alți orbi, nu contează ca acest ghidaj este inadecvat, contradictoriu și nesigur. Se bazează pe el, pe acest atașament, ajungând să fie în continuare pierduți, complet dezorientați și confuzi. Însă acest aspect nu îi împiedică să se rătăcească, ci doar îi împiedică să se simtă pierduți.

To be continued
Părinte trezește-te, copilul tău are nevoie de tine!

Diferența dintre a-ți da viața pentru copilul tău și a învăța să trăiești pentru copilul tău, pentru ca el/ea să primească adevărate semințe pentru viața.
Tu ce ești dispus să faci pentru copilul tău?

‘Mi-aș da viața pentru copiii mei’

Hmmmm… Dar de trăit, ai trăi pentru ei? Ai deveni cea mai bună variantă a ta, în această viață, pentru binele lor?

Ai renunța la adicții și vicii, ți-ai redefini viața și modifica vocabularul și tonul vocii, ți-ai domoli gesturile, impulsivitatea... ți-ai asuma responsabilitatea propriilor acțiuni ?

Ți-ai termina studiile, te-ai perfecționa, te-ai duce la psiholog de e cazul, la mine, la sală, în grupurile de suport, ai face tot ce e necesar să te îngrijești de regimul tău alimentar, de gândurile și acțiunile tale, de corpul tău, de emoțiile tale... de bunăstarea ta pe toate planurile?

AI lucra? Serios, te-ai ridica din fotoliul tău preferat, ai pleca din fața calculatorului, ai renunța să mai stai pe gânduri ca să... faci realmente ceva? Dar două joburi, ți-ai lua?

Ai face businessul tău să înflorească, să le dai cadou o casă când se căsătoresc, un pătuț pentru copilul lor, cadouri de Crăciun și poate o vacanță, din când în când ? Sau cel puțin... ai avea grijă de tine și casa ta, de pensia ta, să nu fie obligați să te întrețină la bătrânețe? Sau ‘să te înțeleagă‘ că ‘nu poți‘, că ‘nu ai de unde‘ (altfel, le-ai da, le-ai face) ?

I-ai apăra în fața altora? În fața mamei sau tatălui tău, soției sau soțului, în fața autorităților, a unui străin... Te-ai asigura că nu trebuie să suporte furia nestăvilită sau bătăile partenerului /partenerei, că nu cad victimă mecanismelor toxice, de manipulare/control ș.a.m.d.? Ai avea grijă de relația în care ești, de relațiile în care ‘te bagi‘? De relația cu tine, te-ai ocupa?

Te-ai asigura că știu copiii tăi, fără urmă de îndoială, ce înseamnă și cm se manifestă - concret - iubirea și respectul, demnitatea, onoarea ființei ? Ce înseamnă lejeritatea, bucuria, cm se aude râsul, cm răsună muzica ? Cum se simt în corp armonia, liniștea, pacea, siguranța.

Ai face tot - dar absolut tot ce poți - să le arăți cm să devină oameni sănătoși, fericiți, împliniți, îmbelșugați, productivi?

Înainte să mori pentru ei, fă-le pe-ăstea !
(sau mori încercând, dacă îți place așa de mult cuvântul).

Vremurile în care părinții nu puteau, nu știau, etc... s-au dus: în epoca în care trăim informația e gratis, cărțile sunt în pdf, oamenii de top te inundă cu cursuri, cu idei, cu metode, cu posibilități. Le vezi sau te ascunzi?

La fel de adevărat, trăim vremurile în care un telefon mobil costă câteva mii de lei. Un weekend cu ayahuasca dragostea mea cât o tabără intensivă de lucru (sic!)😂, o sticlă de vin cât un pui întreg... Alegeri de viață, de cuvinte...

Nu, nu am nimic cu cei care au iphone, consumă ...ce le place lor, sau merg la restaurant și comandă o sticlă de vin; ar fi absurd să fac asta. Demontez doar credințe, lozinci,... justificări și motive nefondate. Iar celor cu motive fondate le spun: se poate altfel și gratis. Dacă e adevărat că vreți.

Așa că întrebarea rămâne: ce altceva - în afară de a-ți da viața - ai face, pentru copilul tău?

Let s talk about s*x...baby....
Se știe că adolescența este și perioada căutării identității, o perioadă în care exemplele/modele din jur pot influența sau impacta extrem de puternic cine sunt eu și cm ar trebui să fiu eu ca să corespund, ca să fiu acceptat, iubit, apreciat, validat etc.
Din vorbă în vorbă, ajungem și la a vorbi despre s*x. Nu, nu încurajez s*xul la o vârstă la care abia știi ce vrei să mănânci dimineața, sau încotro vrei să mergi în viață, sau de ce ai nevoie de prieteni. Însă dacă văd că deja tânărul sau mai ales tânăra și-a băgat degetul în borcanul cu pricina, musai să discutăm despre acest subiect.
Și uite așa, aflu, că e un MUST să faci hand job, blow job și alte chestii cu terminația de...XXL job unui băiat, pentru că na, sunt băieți și ei trebuie să fie satisfăcuți ca să își dorească o relație cu o acea fată?!?!?!Serios??? De ce? Crezi că va muri, că nu va supraviețui?? E drept că sunt și fete la fel de curioase să exploreze. Întrebarea mea este: de ce????? Si dacă înțelegi că odată pășit pe acel tărâm ești ca prințul din Tinerețe fără bătrînețe...nu te mai poți întoarce înapoi. Și asta le spun și părinților care, dacă află ceva, fie pedepsesc, fie cumpără niște prezervative și Dumnezeu cu mila.
Și nu este despre asta, odată pășit pe tărâmul s*xului, inocența a dispărut, și conștientizarea și responsabilitatea trebuie aduse la suprafață.
De ce vrei să faci s*x? Ce ar însemna asta pentru tine? Cum și ce ar trebui să fie? Ce să simți? Cum accepți și de ce accepți să faci ceva? Cât de mult vrei să faci și cât din ceea ce faci o faci constrânsă de frică, sau pentru că băiatul insistă foarte mult și pentru că asa se face.
E drept ca vremurile s-au schimbat. Sexului de procreare i-a luat locul s*xul de recreere. Acum se vrea s*x pentru că vrem s*x, că ne dorim , că ne dă senzația că suntem liberi să facem ce vrem, pentru că avem chef și așa ne vine, devenind chiar un marker al identității pentru unii. Însă ce nu înțeleg acești copii- și nici nu îi invață NIMENI, este că s*xul vine să completeze o uniune între doi oameni la vremea potrivită- și nu un test de trecere pentru a ieși cu tine la un cico. Urmările emoționale și poate chiar fiziologice pot fi dezastruoase în cazul unora dintre fete. Nici băieții nu-s mai brezi. Ajungi să crezi că dacă o fată îți face un hand job(laba, în limbaj popular) sau un blow job(s*x oral) deja ești un viitor harmăsar în devenire. Și uite așa, acești tineri ajung total deconectați de corpul lor, de ce simt, de ce ar trebui să simtă și cm ar trebui să simtă. Uite așa ajung mai târziu să creadă că ceva e în neregulă cu ei pentru că nu ajung la or**sm în 3 secunde, pentru că nu știu să-l satisfacă pe celălalt și că relația pe care și-o doresc cu un viitor partener se stinge repede. Ca să nu mai zic, cât de rapid este apoi drumul către a înșela, pornoșogării de tot felul, pentru că ajung să fie în căutare doar de senzații tari.
Deci, dincolo de hand- job, blow job și alte...X joburi, viața s*xuală înseamnă o creștere și maturizare a propriei persoane, a propriului corp și a propiilor dorințe și asumarea unei mari responsabilități. Iar asta se face cu educatie!
Deci...Trezește-te părinte, adolescentul tău are nevoie de tine! De tine, sau de cineva care să o/îl ajute să poată vorbi despre asta.

Call now to connect with business.