Alexandru Malin Tacu

Zi cu liniste si amintire la Malin si Alexandru Tacu

Pasti luminat!

Prin amabilitatea scriitorului si istoricului Bogza Geo.

Remember!

La Malin. Mai, 2022

ÎN LOC DE PREFAŢĂ: 22 DECEMBRIE

În decembrie 1986, eram elev în ultimul an de liceu, la „filologie-istorie” şi mă pregăteam pentru o facultate aşa-zicând „perdantă” – Litere (Engleză) -, căreia nici un membru serios al societăţii multilateral dezvoltate nu îi acorda vreun credit minim. De fapt, noi, elevii de la „filo”, reprezentam o comunitate mică (similară Castaliei lui Hesse), izolată într-un vechi (dar prestigios) liceu din Dealul Ţicăului, cu care nimeni nu-şi prea bătea capul. Urma să fim viitorii „toleraţi” ai unei lumi dinamice, pline de realizări măreţe, fără timp şi disponibilitate socio-psihologică pentru nişte stranii umanişti. în vacanţa de iarnă, chiar înaintea Crăciunului, un coleg de clasă m-a sunat şi mi-a dat o veste năucitoare. Un amic de-al nostru (dintr-un an mai mic), Mălin Tacu pe numele lui, murise cu o seară înainte (pe 21-22 decembrie) în condiţii misterioase şi inexplicabile. Am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. Îl ştiam bine pe Mălin, fiind nu doar colegi de şcoală, ci şi de sport la un club de karate, ce funcţiona pe atunci în condiţii de semi-clandestinitate. Auzisem că familia sa avea de mai multă vreme probleme cu regimul comunist (tatăl lui fusese, încă din anii cincizeci, deţinut politic şi neconcesiv opozant al instituţiilor „mâniei proletare”), ajungând, în perioada respectivă, la un pas de emigrarea în America. Toate aceste informaţii mi s-au aglomerat în minte furibund, pe fundalul acelui dezolant decembrie ceauşist, ducându-mă spre o inexorabilă, înspăimântătoare concluzie. Mult timp nu am reuşit să găsesc resursele interioare pentru a da glas acelei ipoteze teribile.
2
În decembrie 1989, eram student în anul al III-lea la Engleză şi, în ciuda dinamismului firesc al vârstei, trăiam de câteva luni un puternic sentiment de inutilitate. Generaţia momentului în discuţie oferea patriei socialiste – cu chiu cu vai – patruzeci de virtuali profesori de engleză. O Românie de douăzeci şi trei de milioane de oameni (cum ne informa, cu tonalitate revoluţionară, Telejurnalul de zece minute al fiecărei seri) strecura greu, în mecanismul său economic şi cultural multilateral dezvoltat, patruzeci de anglişti pentru proiectatul an 1991, punctul absolvirii noastre. În mod aproape oficial, era vorba despre patruzeci de (noi) paria ai lumii socialiste, exilaţi din start în satele şi comunele ţării, indiferent de valoarea ori pregătirea lor. Oraşele excelenţei sociale rămâneau închise (interzise chiar) cavalerilor unei cauze pierdute, prea „inadaptaţi” profesional pentru cinetica universului proletar. Şi totuşi, complet ilogic, viitorii anglişti se supuneau terifiantului concurs menţionat. Un segment semnificativ al populaţiei se opunea astfel, în fiecare vară (când avea loc admiterea), aparent absurd, politicii oficiale, manifestând interes pentru o limbă „moartă” (pe teritoriul României, desigur). Destinul îmi
5
era pecetluit. Urma să devin un vajnic dascăl de ţară, plin de nostalgii şi frustrări, alinat eventual de tescovina producţie proprie şi porcul personal, crescut cu ardoare undeva în spatele casei. Adică, în termenii limbii Marelui Will, pe care o studiasem cu atâta aplomb, un perfect loser.
3
Mălin Tacu avea o eleganţă nativă care îl făcea să pară mult mai matur decât vârsta de licean la care l-am cunoscut noi, colegii săi de la „Eminescu”. Practica sporturi de forţă şi de luptă, într-adevăr, faptul putea contribui, în anumită măsură, la o maturizare prematură. Totuşi, datele personale ieşeau, în mod vizibil, în relief. Poet (extrem de promiţător), atlet şi, nu în ultimul rând, intelectual tânăr plin de dinamism, Mălin părea să refuze – într-o manieră organică, substanţială, chiar constituţională – superficialitatea adolescentină, fiind un individ cu predispoziţie către meditaţie şi gravitate. În mod interesant însă, omul nu-şi pierdea buna dispoziţie şi optimismul (un optimism funciar, moştenit, cred, dintr-o familie robustă, obişnuită cu excesele nefaste de destin), fiind, prin excelenţă, un foarte bun companion. Dispariţia lui abruptă, în plin avânt, dintre noi a şocat iremediabil o întreagă colectivitate de tineri, care nu înţelegea şi nu a înţeles niciodată cm un regim politic poate să-şi „legitimeze” autoritatea prin crime de asemenea tip. Deşi lumea fusese intoxicată, cu bună ştiinţă, cu informaţia că Mălin murise în urma unei leucemii galopante, adevărul a circulat mereu, la început timid, apoi tot mai insistent, printre prieteni şi cunoscuţi. Tânărul poet a fost asasinat din motive politice, legate de poziţia incomodă a familiei sale în universul comunist. Moartea lui a devenit astfel pentru noi, colegii de generaţie, o tragedie autentică – din stirpea celor antice – în care istoria, biografia şi politicul se îmbinaseră într-o manieră grotescă, plină de iraţional şi perversitate.
4
Pe fondul depresiv al studenţiei ceauşiste a venit, brusc, miracolul din decembrie 1989. Avusese loc mai întâi „agitaţia” de la Iaşi, din data de 14, unde, prezent cu un coleg de grupă, mi-am dat seama - chiar dacă ultimativ nu s-a întâmplat nimic – că un lucru neobişnuit era pe cale să se producă în România. Isteria forţelor de ordine (înarmate până în dinţi în Piaţa Unirii) şi postarea maşinilor de pompieri în locurile strategice din Centru indicau, fără dubiu, începutul sfârşitului. Evenimentele ulterioare – de la Timişoara şi Bucureşti -, urmărite în stare de şoc, nopţi la rând, la Europa liberă, într-un anumit sens, nu făcură decât să-mi confirme ipoteza sfârşitului de istorie. Aproape incredibil – datorită gradului de paranoia către care fusese împinsă societatea românească de guvernarea comunistă -, Nicolae Ceauşescu a fost forţat de populaţie, în numai câteva zile, să abandoneze pripit vârful unei piramide politice întemeiate pe teroare şi grandomanie.
6
5
Nu sunt un amator al coincidenţelor evenimenţiale stranii şi nici unul al căutării destinelor simbolice cu orice preţ. Totuşi, în cazul morţii lui Mălin Tacu – din 22 decembrie 1986 – nu-mi pot reprima o pornire firească spre descifrarea unei semnificaţii istorice oculte. Printr-o formidabilă şi totodată greu inteligibilă suprapunere factuală, Mălin a devenit unul dintre primii adolescenţi români, dacă nu primul, căzut într-o luptă inegală, nedreaptă, cu regimul lui Nicolae Ceauşescu. Moartea sa a marcat, într-un mod simbolic, începutul Revoluţiei tinerilor din România împotriva comunismului. Poetul adolescent din Iaşi a ajuns, prin urmare, chiar dacă indirect şi dureros, prototipul unui nou eon istoric.
6
Greu de spus în câteva cuvinte ce a însemnat succesul Revoluţiei pentru mine. în primul rând, dispariţia sentimentului de imensă inutilitate, care mă copleşise în toamna cenuşie a anului 1989. Apoi, ieşirea neaşteptată din malaxorul destinului implacabil (de dascăl rural), trasat, mult timp înainte, cu o precizie de-a dreptul fatidică. Totodată, a însemnat plecarea mea la studii în lumea liberă, ceea ce – în variantă de aspiraţie, pe parcursul adolescenţei ceauşiste – ar fi adus mai degrabă cu visul delirant al unui individ retardat psihic decât cu aspiraţiile legitime ale unui om normal. Cumplit mi se pare astăzi că, în răsturnarea benefică de soartă a acestor treisprezece ani, eu personal nu am nici un merit. Datorez totul acelor colegi ai mei de generaţie, cunoscuţi (precum Mălin Tacu) sau necunoscuţi (precum martirii de la Bucureşti şi Timişoara), care, infinit mai buni ca mine, au îndrăznit, dincolo de puterea noastră – a celor rămaşi în viaţă – de înţelegere, să înfrunte demenţa şi iraţionalitatea, sacrificându-se, irevocabil, pentru alţii.
Epilog
Nu ştiu cm vedeţi dumneavoastră situaţia – cei care vă petreceţi astăzi concediile pe Coasta de Azur, vă aşezaţi confortabil în fotoliile gigantice din birourile luxoase ale marilor companii sau ale impozantelor instituţii politice, cei care vă odihniţi în vile imense şi vă alegeţi maşini super-performante din cataloage euro-americane ori, pur şi simplu, cei care vă pregătiţi să preluaţi o nouă, impresionantă funcţie de conducere. Eu vă propun să ne gândim o clipă la acei tineri din 22 decembrie 1989 – pentru care Mălin Tacu a fost un veritabil arhetip ontologic încă din 22 decembrie 1986 -, tineri ce nu au mai apucat să trăiască primul (şi singurul) Crăciun liber din (scurta lor) viaţă. Măcar o dată pe an.
Codrin Liviu Cuţitaru

Malin, vestitorul revolutiei
Ion. N. Oprea 2006

ÎN LOC DE PREFAŢĂ: 22 DECEMBRIE
1
În decembrie 1986, eram elev în ultimul an de liceu, la „filologie-istorie” şi mă pregăteam pentru o facultate aşa-zicând „perdantă” – Litere (Engleză) -, căreia nici un membru serios al societăţii multilateral dezvoltate nu îi acorda vreun credit minim. De fapt, noi, elevii de la „filo”, reprezentam o comunitate mică (similară Castaliei lui Hesse), izolată într-un vechi (dar prestigios) liceu din Dealul Ţicăului, cu care nimeni nu-şi prea bătea capul. Urma să fim viitorii „toleraţi” ai unei lumi dinamice, pline de realizări măreţe, fără timp şi disponibilitate socio-psihologică pentru nişte stranii umanişti. în vacanţa de iarnă, chiar înaintea Crăciunului, un coleg de clasă m-a sunat şi mi-a dat o veste năucitoare. Un amic de-al nostru (dintr-un an mai mic), Mălin Tacu pe numele lui, murise cu o seară înainte (pe 21-22 decembrie) în condiţii misterioase şi inexplicabile. Am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. Îl ştiam bine pe Mălin, fiind nu doar colegi de şcoală, ci şi de sport la un club de karate, ce funcţiona pe atunci în condiţii de semi-clandestinitate. Auzisem că familia sa avea de mai multă vreme probleme cu regimul comunist (tatăl lui fusese, încă din anii cincizeci, deţinut politic şi neconcesiv opozant al instituţiilor „mâniei proletare”), ajungând, în perioada respectivă, la un pas de emigrarea în America. Toate aceste informaţii mi s-au aglomerat în minte furibund, pe fundalul acelui dezolant decembrie ceauşist, ducându-mă spre o inexorabilă, înspăimântătoare concluzie. Mult timp nu am reuşit să găsesc resursele interioare pentru a da glas acelei ipoteze teribile.
2
În decembrie 1989, eram student în anul al III-lea la Engleză şi, în ciuda dinamismului firesc al vârstei, trăiam de câteva luni un puternic sentiment de inutilitate. Generaţia momentului în discuţie oferea patriei socialiste – cu chiu cu vai – patruzeci de virtuali profesori de engleză. O Românie de douăzeci şi trei de milioane de oameni (cum ne informa, cu tonalitate revoluţionară, Telejurnalul de zece minute al fiecărei seri) strecura greu, în mecanismul său economic şi cultural multilateral dezvoltat, patruzeci de anglişti pentru proiectatul an 1991, punctul absolvirii noastre. În mod aproape oficial, era vorba despre patruzeci de (noi) paria ai lumii socialiste, exilaţi din start în satele şi comunele ţării, indiferent de valoarea ori pregătirea lor. Oraşele excelenţei sociale rămâneau închise (interzise chiar) cavalerilor unei cauze pierdute, prea „inadaptaţi” profesional pentru cinetica universului proletar. Şi totuşi, complet ilogic, viitorii anglişti se supuneau terifiantului concurs menţionat. Un segment semnificativ al populaţiei se opunea astfel, în fiecare vară (când avea loc admiterea), aparent absurd, politicii oficiale, manifestând interes pentru o limbă „moartă” (pe teritoriul României, desigur). Destinul îmi
5
era pecetluit. Urma să devin un vajnic dascăl de ţară, plin de nostalgii şi frustrări, alinat eventual de tescovina producţie proprie şi porcul personal, crescut cu ardoare undeva în spatele casei. Adică, în termenii limbii Marelui Will, pe care o studiasem cu atâta aplomb, un perfect loser.
3
Mălin Tacu avea o eleganţă nativă care îl făcea să pară mult mai matur decât vârsta de licean la care l-am cunoscut noi, colegii săi de la „Eminescu”. Practica sporturi de forţă şi de luptă, într-adevăr, faptul putea contribui, în anumită măsură, la o maturizare prematură. Totuşi, datele personale ieşeau, în mod vizibil, în relief. Poet (extrem de promiţător), atlet şi, nu în ultimul rând, intelectual tânăr plin de dinamism, Mălin părea să refuze – într-o manieră organică, substanţială, chiar constituţională – superficialitatea adolescentină, fiind un individ cu predispoziţie către meditaţie şi gravitate. În mod interesant însă, omul nu-şi pierdea buna dispoziţie şi optimismul (un optimism funciar, moştenit, cred, dintr-o familie robustă, obişnuită cu excesele nefaste de destin), fiind, prin excelenţă, un foarte bun companion. Dispariţia lui abruptă, în plin avânt, dintre noi a şocat iremediabil o întreagă colectivitate de tineri, care nu înţelegea şi nu a înţeles niciodată cm un regim politic poate să-şi „legitimeze” autoritatea prin crime de asemenea tip. Deşi lumea fusese intoxicată, cu bună ştiinţă, cu informaţia că Mălin murise în urma unei leucemii galopante, adevărul a circulat mereu, la început timid, apoi tot mai insistent, printre prieteni şi cunoscuţi. Tânărul poet a fost asasinat din motive politice, legate de poziţia incomodă a familiei sale în universul comunist. Moartea lui a devenit astfel pentru noi, colegii de generaţie, o tragedie autentică – din stirpea celor antice – în care istoria, biografia şi politicul se îmbinaseră într-o manieră grotescă, plină de iraţional şi perversitate.
4
Pe fondul depresiv al studenţiei ceauşiste a venit, brusc, miracolul din decembrie 1989. Avusese loc mai întâi „agitaţia” de la Iaşi, din data de 14, unde, prezent cu un coleg de grupă, mi-am dat seama - chiar dacă ultimativ nu s-a întâmplat nimic – că un lucru neobişnuit era pe cale să se producă în România. Isteria forţelor de ordine (înarmate până în dinţi în Piaţa Unirii) şi postarea maşinilor de pompieri în locurile strategice din Centru indicau, fără dubiu, începutul sfârşitului. Evenimentele ulterioare – de la Timişoara şi Bucureşti -, urmărite în stare de şoc, nopţi la rând, la Europa liberă, într-un anumit sens, nu făcură decât să-mi confirme ipoteza sfârşitului de istorie. Aproape incredibil – datorită gradului de paranoia către care fusese împinsă societatea românească de guvernarea comunistă -, Nicolae Ceauşescu a fost forţat de populaţie, în numai câteva zile, să abandoneze pripit vârful unei piramide politice întemeiate pe teroare şi grandomanie.
6
5
Nu sunt un amator al coincidenţelor evenimenţiale stranii şi nici unul al căutării destinelor simbolice cu orice preţ. Totuşi, în cazul morţii lui Mălin Tacu – din 22 decembrie 1986 – nu-mi pot reprima o pornire firească spre descifrarea unei semnificaţii istorice oculte. Printr-o formidabilă şi totodată greu inteligibilă suprapunere factuală, Mălin a devenit unul dintre primii adolescenţi români, dacă nu primul, căzut într-o luptă inegală, nedreaptă, cu regimul lui Nicolae Ceauşescu. Moartea sa a marcat, într-un mod simbolic, începutul Revoluţiei tinerilor din România împotriva comunismului. Poetul adolescent din Iaşi a ajuns, prin urmare, chiar dacă indirect şi dureros, prototipul unui nou eon istoric.
6
Greu de spus în câteva cuvinte ce a însemnat succesul Revoluţiei pentru mine. în primul rând, dispariţia sentimentului de imensă inutilitate, care mă copleşise în toamna cenuşie a anului 1989. Apoi, ieşirea neaşteptată din malaxorul destinului implacabil (de dascăl rural), trasat, mult timp înainte, cu o precizie de-a dreptul fatidică. Totodată, a însemnat plecarea mea la studii în lumea liberă, ceea ce – în variantă de aspiraţie, pe parcursul adolescenţei ceauşiste – ar fi adus mai degrabă cu visul delirant al unui individ retardat psihic decât cu aspiraţiile legitime ale unui om normal. Cumplit mi se pare astăzi că, în răsturnarea benefică de soartă a acestor treisprezece ani, eu personal nu am nici un merit. Datorez totul acelor colegi ai mei de generaţie, cunoscuţi (precum Mălin Tacu) sau necunoscuţi (precum martirii de la Bucureşti şi Timişoara), care, infinit mai buni ca mine, au îndrăznit, dincolo de puterea noastră – a celor rămaşi în viaţă – de înţelegere, să înfrunte demenţa şi iraţionalitatea, sacrificându-se, irevocabil, pentru alţii.
Epilog
Nu ştiu cm vedeţi dumneavoastră situaţia – cei care vă petreceţi astăzi concediile pe Coasta de Azur, vă aşezaţi confortabil în fotoliile gigantice din birourile luxoase ale marilor companii sau ale impozantelor instituţii politice, cei care vă odihniţi în vile imense şi vă alegeţi maşini super-performante din cataloage euro-americane ori, pur şi simplu, cei care vă pregătiţi să preluaţi o nouă, impresionantă funcţie de conducere. Eu vă propun să ne gândim o clipă la acei tineri din 22 decembrie 1989 – pentru care Mălin Tacu a fost un veritabil arhetip ontologic încă din 22 decembrie 1986 -, tineri ce nu au mai apucat să trăiască primul (şi singurul) Crăciun liber din (scurta lor) viaţă. Măcar o dată pe an.
Codrin Liviu Cuţitaru

De ziua ta!

Frumos si dragastos!

Salut Malin!