Sandner Mind Consulting

Iertarea prematură

Iertarea este adesea văzută ca piatra de temelie a vindecării emoționale. Suntem învățați că, prin iertare, ne eliberăm de poverile trecutului și ne acordăm permisiunea de a merge mai departe. Dar ce se întâmplă când iertarea vine prea devreme, înainte ca rănile să fie pe deplin recunoscute și procesate? Acest tip de iertare, cunoscut sub numele de iertare prematură, poate avea, paradoxal, efectul opus – acela de a ne menține blocați în cicluri de durere și resentimente.

Fiecare dintre noi are anumite răni emoționale, rezultate din experiențele dureroase ale trecutului. Aceste răni, adesea neglijate sau îngropate, continuă să ne influențeze prezentul în moduri pe care rareori le conștientizăm, însă recunoașterea și acceptarea lor reprezintă un prim pas către vindecare.

Iertarea adevărată este adesea precedată de procesul de exprimare a durerii, tristeții și furiei față de rănile trecutului, dar se vehiculează adesea recomandări legate de iertare care pot fi, în mod regretabil, nu doar neadecvate, însă chiar și dăunătoare. Este des întâlnită ideea că pentru a te vindeca, trebuie să adopți o atitudine de iertare absolută și definitivă. Această perspectivă îi poate răni și mai tare pe cei care provin din medii familiale disfuncționale, deoarece simplifică excesiv și generalizează un proces care este, în esență, profund personal și complex.

Când iertarea este forțată sau aplicată în contexte neadecvate - cm ar fi în cazul abuzurilor neplânse, în desfășurare sau de natură extrem de gravă - nu doar că nu ajută la avansarea în procesul de recuperare, dar poate chiar să împiedice progresul. O decizie prematură de a ierta, luată dintr-o perspectivă strict cognitivă, poate fi mai degrabă un act de negare sau reprimare a emoțiilor, menținând astfel durerea și furia legate de traumele suferite la distanță de sfera conștientă.

Iertarea autentică se distinge clar de această abordare prematură, fiind frecvent rezultatul unui doliu profund și autentic, de recunoaștere și plângere a pierderilor, lipsurilor și abuzurilor din copilărie. Nu există gândire sau intenție care să poată grăbi acest proces fără munca emoțională semnificativă care îl precede...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

De ce credem că avem mereu dreptate?

În general, oamenii tind să creadă ca au mereu dreptate sau că au argumente solide pentru a-și susține opiniile, chiar și atunci când acestea sunt contrazise de dovezi clare. De ce se întâmplă acest lucru? Acest fenomen este explicat de biasul de confirmare, un bias cognitiv care influențează modul în care percepem, interpretăm și reținem informațiile.

Tipuri de biasuri de confirmare

Biasul de căutare a informațiilor - apare atunci când oamenii caută activ informații care să le confirme credințele existente și ignoră sau evită informațiile contradictorii. De exemplu, o persoană pasionată de mașinile electrice, care este convinsă că acestea sunt cea mai bună soluție pentru problemele de mediu, va căuta informații si se va concentra pe articole care evidențiază avantajele mașinilor electrice, cm ar fi reducerea emisiilor de CO2 și costurile mai mici de întreținere, ignorând studiile care menționează impactul ecologic al producției de baterii sau al reciclării acestora.

Biasul de interpretare a informațiilor - acest tip de bias se manifestă atunci când oamenii interpretează informațiile ambigue într-un mod care le susține convingerile. Interpretarea selectivă poate duce la concluzii greșite sau la întărirea unor idei preconcepute. De exemplu, o persoană care este convinsă că un anumit mod de parenting este cel mai bun, citește un articol despre diverse stiluri de creștere a copiilor. Deși articolul prezintă multiple perspective și subliniază că nu există o metodă universală ideală, persoana interpretează toate exemplele de succes ale metodei sale preferate ca fiind dovada supremă a superiorității acesteia.

Biasul de memorie - biasul de memorie implică tendința de a ne aminti informațiile care confirmă convingerile noastre și de a uita sau distorsiona informațiile care le contrazic. Aceasta poate duce la o percepție distorsionată a realității și la întărirea unor idei eronate. De exemplu, o persoană crede că nu este apreciată la locul de muncă își amintește toate momentele în care colegii sau superiorii nu i-au recunoscut meritele, dar uită de multele momente când a fost lăudată sau apreciată pentru munca ei, accentuându-și astfel sentimentul de subapreciere.

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Criticul exterior – ce este, cm se manifestă, cm poate fi gestionat?

Criticul exterior reprezintă acea parte a minții noastre care ne determină să-i vedem pe ceilalți ca fiind defectuoși și nedemni de încredere. Acest mecanism psihologic este adesea o consecință a abuzurilor, abandonului sau neglijenței suferite în copilărie, determinându-ne să fim excesiv de critici și neîncrezători față de cei din jur.

Criticul exterior se dezvoltă ca răspuns la părinții sau îngrijitorii care au fost percepuți ca fiind prea periculoși pentru a fi de încredere. Funcția inițială a acestuia a fost de a ne ajuta să fim hiperconștienți de cele mai subtile semnale că părinții noștri se comportau în moduri periculoase. Cu timpul, începem să internalizăm credința că toți oamenii se vor dovedi la fel de nedemni de încredere ca părinții noștri.

Prin această atitudine ajungem să ne izolăm, enumerând defectele exagerate ale celor din jur și potențialele lor trădări. Ironia este că, în încercarea de a ne proteja de abandon, criticul exterior ne împinge mai adânc în izolare.

Copiii care sunt abuzați sau neglijați învață să-și reprime furia provocată de acele abuzuri, deoarece de cele mai multe ori exprimarea furiei înrăutățea situația. Așadar, această furie nu dispare, ci se acumulează sub forma unor resentimente care alimentează ulterior criticul exterior să observe pericole și greșeli la toți cei din jur.

Furia neexprimată din copilărie este transferată asupra altora într-o manieră pasiv-agresivă prin: găsirea de țapi ispășitori, distanțarea emoțională, complimentele cu dublu sens, ascultarea deficitară, glumele răutăcioase, refuzul de a oferi validare și apreciere, neîndeplinirea angajamentelor etc...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Te gândești obsesiv la fostul/a partener/ă?

Atunci, când dragostea devine o obsesie nesănătoasă, trăim experiențe care, deși par a fi dominate de pasiune, ne pot aduce mai multă suferință decât fericire, transformând fiecare zi într-o luptă pentru echilibru emoțional.

Despărțirile sunt adesea complicate și dureroase, putând lăsa în urmă furie, frustrare sau tristețe, chiar și atunci când suntem noi cei care alegem să punem capăt relației. Uneori reușim să ne revenim la câteva luni după ce relația s-a încheiat, dar alteori nu reușim să trecem peste, rămânând blocați în sentimente sau gânduri obsesive legate de fostul partener

Obsesia este un ciclu de gânduri repetitive și intruzive legate de o persoană sau o situație, care ne consumă mult timp și energie emoțională. Obsesia pentru un fost partener poate avea la bază incapacitatea de a accepta schimbarea, teama de necunoscut, sentimentul de lipsă de control, sentimentul de respingere, frica de singurătate, idealizarea relației trecute și a partenerului, anumite dorințe sau nevoi neîmplinite ș.a.m.d. Aceasta ne poate împiedica să ne bucurăm de prezent, să ne facem planuri de viitor, să ne deschidem în fața oportunităților sau să ne construim relații noi.

Această obsesie poate avea legătură și cu felul în care procesăm despărțirea și semnificația pe care o acordăm relației pierdute. Unii oameni pot căuta în mod neîncetat răspunsuri la întrebări care îi frământă, în timp ce alții pot refuza să accepte realitatea despărțirii. Acest refuz poate fi alimentat de faptul că ne amintim numai de lucrurile frumoase, idealizând relația și ignorând problemele fundamentale care au condus la despărțire.

Semne că ai o obsesie față de fostul/a partener/ă

Dacă ești prins în capcana gândurilor obsesive despre fostul partener, acest lucru îți poate crea o stare intensă de disconfort și îți poate afecta negativ calitatea vieții. Care sunt, așadar, semnele?..

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Eliberarea din colivia socială – descoperă-ți propria voce!

Mulți dintre noi trăim în „colivii sociale”, unde așteptările și normele impuse de familie, prieteni sau societate ne limitează comportamentul și exprimarea de sine. Cum recunoști „colivia socială”?

- teama de judecata celorlalți - dacă te simți constant preocupat de ce vor spune sau gândi ceilalți despre tine, este un indiciu că trăiești sub presiunea așteptărilor sociale. Această teamă poate duce la anxietate și la evitarea acțiunilor care îți reflectă adevărata identitate;

- conformism excesiv - îți ajustezi comportamentul pentru a te încadra în normele sociale, chiar dacă acestea nu reflectă adevărata ta persoană;

- lipsa de autenticitate - simți că nu îți poți exprima adevăratele gânduri și sentimente. Lipsa de autenticitate poate duce la sentimente de neîmplinire și frustrare, deoarece trăiești în conformitate cu așteptările altora, mai degrabă decât cu propriile tale valori și dorințe;

- dificultatea de a lua decizii în mod independent - dacă ai dificultăți în a lua decizii fără a căuta aprobarea sau consimțământul celorlalți, acesta este un alt semn că ai putea să te afli într-o „colivie socială”. A fi dependent de validarea externă poate limita capacitatea ta de a lua decizii care reflectă cu adevărat cine ești și ce îți dorești în viață;

- sentimente de vinovăție și rușine - te simți vinovat sau rușinat atunci când încerci să faci ceva diferit sau să ieși din tiparele sociale impuse. Aceste emoții negative te pot împiedica să-ți urmezi propriile dorințe și să-ți explorezi potențialul.

Una dintre cele mai mari bariere în calea schimbării personale este teama că cei din jurul nostru nu vor accepta noua noastră identitate. Această teamă este adesea alimentată de dorința celorlalți de a menține status quo-ul. De ce se tem ceilalți de schimbarea ta?..

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

De ce ne este greu să renunțăm la persoanele care NU ne iubesc?

Relațiile umane sunt complexe și pline de nuanțe, iar uneori ne găsim în situația paradoxală de a fi incapabili să renunțăm la relațiile care nu numai că nu contribuie la fericirea noastră, dar ne și epuizează emoțional.

De ce ne este greu?

Unul dintre motivele fundamentale este frica de singurătate . Singurătatea nu este doar un spațiu „gol”, ci este un spațiu în care ne confruntăm cu noi înșine, cu gândurile și emoțiile noastre, cu golurile noastre interioare pe care, poate, am prefera să le ignorăm. Pentru mulți, aceasta este o perspectivă mai înfricoșătoare decât a rămâne într-o relație nesatisfăcătoare. Singurătatea este adesea stigmatizată, asociată cu eșecul personal sau cu incapacitatea de a fi iubiți, ceea ce poate amplifica dependența de o relație disfuncțională.

Pe de altă parte, speranța joacă, de asemenea, un rol important în dificultatea de a renunța. Sperăm că, poate, într-o zi, persoana respectivă se va schimba și ne va oferi iubirea pe care o dorim atât de mult. Această speranță poate fi atât de puternică, încât să eclipseze realitatea situației actuale și să ne țină ancorați în relații nesănătoase. Ea poate fi întărită de momentele sporadice în care partenerul manifestă afecțiune sau atenție, dând naștere unui ciclu vicios de așteptare și dezamăgire.

În plus, dacă am investit timp, efort și sentimente într-o relație, poate fi extrem de dificil să acceptăm că aceste resurse au fost cheltuite degeaba. Astfel, continuăm să investim în relație, sperând că situația se va îmbunătăți, deși obiectiv nu există semne care să indice o schimbare pozitivă.

Adesea, este mai ușor să negăm realitatea decât să ne confruntăm cu dificultatea unei despărțiri. Negarea poate servi ca un mecanism de apărare pentru a evita suferința imediată, dar pe termen lung perpetuează nefericirea.
..
Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Iertarea prematură

Iertarea este adesea văzută ca piatra de temelie a vindecării emoționale. Suntem învățați că, prin iertare, ne eliberăm de poverile trecutului și ne acordăm permisiunea de a merge mai departe. Dar ce se întâmplă când iertarea vine prea devreme, înainte ca rănile să fie pe deplin recunoscute și procesate? Acest tip de iertare, cunoscut sub numele de iertare prematură, poate avea, paradoxal, efectul opus – acela de a ne menține blocați în cicluri de durere și resentimente...

Când iertarea este forțată sau aplicată în contexte neadecvate - cm ar fi în cazul abuzurilor neplânse, în desfășurare sau de natură extrem de gravă - nu doar că nu ajută la avansarea în procesul de recuperare, dar poate chiar să împiedice progresul. O decizie prematură de a ierta, luată dintr-o perspectivă strict cognitivă, poate fi mai degrabă un act de negare sau reprimare a emoțiilor, menținând astfel durerea și furia legate de traumele suferite la distanță de sfera conștientă...

Iertarea și limitările sale

Acceptând că există anumite acțiuni care pot fi greu de iertat, ne putem concentra mai mult pe iertarea noastră (un copil abuzat va simți vinovăție chiar și atunci când este adult) și pe eliberarea de greutățile interioare. Compasiunea pentru sine și înțelegerea propriei noastre călătorii sunt esențiale în acest proces.

Este important, așadar, să recunoaștem că există forme de abuz atât de severe încât iertarea nu constituie o opțiune viabilă. Printre acestea se numără actele de cruzime conștientă, sociopatia și diverse forme de abuz extrem, inclusiv incestul parental...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Îndrăznește să visezi – cm să-ți transformi visurile în realitate

Îndrăznește să visezi este un apel la acțiune pentru a te reconecta cu sinele tău autentic. Visurile sunt ferestre spre potențialul nostru neexplorat și puncte de întâlnire între dorințe profunde și posibilități infinite. A visa ne permite să reimaginăm și să remodelăm realitățile noastre, oferindu-ne o cale de acces către o viață mai împlinită și mai autentică.

Cum să îți identifici visurile autentice

Înainte de a putea urmări un vis, trebuie să ne asigurăm că este cu adevărat al nostru. Mulți dintre noi confundă așteptările societății sau ale familiei cu ceea ce noi înșine ne dorim cu adevărat. Pentru a identifica visurile noastre autentice ne pot veni în ajutor:

- introspecția și autoevaluarea - alocă-ți timp pentru a reflecta la propriile gânduri și sentimente. Scrierea acestora într-un jurnal poate ajuta la clarificarea a ceea ce contează cu adevărat pentru tine. Observă temele recurente sau dorințele și aspirațiile care reapar în scrierile tale.

Identifică ce valori sunt importante pentru tine. Acestea pot include libertatea, succesul, integritatea, creativitatea etc. Visurile tale autentice vor fi aliniate cu aceste valori;

- explorarea pasiunilor și intereselor - adesea, visurile noastre se nasc din pasiunile și interesele noastre profunde. Identifică ce activități îți aduc cea mai mare bucurie și satisfacție;

- experimentarea - încearcă noi hobby-uri sau activități. Acest lucru poate deschide uși către noi posibilități și poate revela pasiuni ascunse;

- feedback-ul celorlalți - uneori, prietenii sau familia pot observa în tine talente sau pasiuni pe care tu însuți le-ai putea neglija.

După ce ai o idee mai clară despre ce îți dorești cu adevărat, este timpul să transformi aceste visuri în obiective concrete...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Despre iertarea părinților abuzivi sau toxici

Am abordat frecvent subiectul relațiilor familiale, îndeosebi relațiile dintre părinți și copii, deoarece, din păcate, există foarte multe cazuri în care adulții de astăzi încă sunt răniți, controlați, manipulați, șantajați emoțional, abuzați de către părinții lor.

Aceștia se regăsesc frecvent în postura de a nu ști ce să facă, cm să abordeze situația, se simt vinovați, rușinați, sunt confuzi pentru că li se spune că ar trebui să ierte, să accepte în continuare comportamentele toxice ale părinților – „doar sunt familia ta și îți vor binele”, „înțelege-i și tu și lasă de la tine”, „nu fi nerecunoscător” ș.a.m.d, însă observă că oricât ar încerca să ierte, nu reușesc să facă acest lucru, să se împace cu situația, să treacă peste, să se elibereze. Se simt ca prinși într-o menghină, între sentimentele de vinovăție care le sunt induse și trăirile lor reale – furia, durerea, sentimentul de a fi nedreptățit, pe care încearcă să le îngroape cât mai adânc în încercarea de a rezolva acest conflict intrapsihic, pentru a putea continua relația cu părinții lor.

Când suntem copii, nu putem decide pentru noi. Părinții noștri decid. Sub directa influență a lor, ne formăm viziunea despre lume și viață, despre noi înșine și ceilalți. Când părinții noștri se transformă din protectori în abuzatori, maniera sănătoasă de percepere a lumii și vieții ne este viciată. În însăși structura noastră de personalitate și în psihicul nostru se produce o „fisură” care schimbă cursul dezvoltării noastre ulterioare.

Din păcate, mulți adulți nu reușesc niciodată să-și vindece rănile copilăriei, cu atât mai mult cu cât relaționarea cu părinții lor funcționează după aceleași tipare. Dar sunt și cei care după multă muncă interioară reușesc să conștientizeze că „nu este nimic în neregulă cu ei și niciodată nu a fost” (așa cm poate crede un copil care este abuzat, devalorizat, umilit), că părinții le-au greșit, însă nu din vina lor, ci pentru că atât au putut ei, că nu pot schimba trecutul, însă pot recunoaște și accepta că au suferit, că au fost nedreptăți, că le-a fost greu și pot închide odată pentru totdeauna ușa trecutului lor, nemaiacceptând niciun astfel de comportament în viitor...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

De ce îți este greu să ieși dintr-o relație toxică? Află despre legăturile traumatice (II)

Care sunt semnele că este o legătură traumatică și nu o relație sănătoasă bazată pe iubire?

O legătură traumatică nu este o legătură bazată pe iubire, ci pe abuz și traumă. O legătură traumatică îți amplifică și îți exploatează fricile, simți frecvent anxietate și te îndoiești de tine însuți, nu îți manifești și nu îți onorezi nevoile și dorințele, pe când într-o relație sănătoasă te simți în siguranță, îți exprimi nevoile, dorințele și acestea îți sunt respectate, ai încredere în tine, dar și în partener.

Într-o legătură traumatică nu există iubire, ci control și manipulare. Persoana care este abuzată confundă, însă, dependența cu iubirea, abuzul cu iubirea. Poate fi genul de relație intensă, incredibilă, pasională, care evoluează rapid, cu o chimie așa cm nu ai mai simțit niciodată. Ceea ce este important de menționat aici este faptul că, de foarte multe ori, „atracția magnetică” sau chimia pe care o simțim poate fi, de fapt, familiaritatea. Ne atrage pentru că ne este familiar.

Dacă, de exemplu, ai fost abuzat în copilărie, dacă ai trăit într-un mediu haotic, în care primeai atenție și afecțiune doar din când în când și într-o manieră imprevizibilă, iar apoi erai neglijat sau maltratat (cum se poate întâmpla în cazul unor copii care au părinți dependenți de alcool sau droguri, părinți care suferă de diverse tulburări psihice sau afecțiuni fizice grave), este foarte posibil să te simți atras de un partener care îți amintește de mama sau de tatăl tău, chiar dacă nu conștientizezi acest lucru.

Ca și copil, te agăți de orice frimitură de atenție, afecțiune și validare pe care o primești de la părinții tăi, în special când ești supus abuzurilor repetate, iar ca adult, este posibil să fi dezvoltat o toleranță foarte mare față de acest gen de comportamente, adică să percepi ca fiind normal să fii ignorat, să ți se vorbească urât, să se țipe la tine, să nu ți se mai vorbească deloc, să fii învinovățit, să fii criticat, agresat, manipulat, certat și „pedepsit”...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Criticul interior – ce este, cm se manifestă, cm poate fi gestionat? (I)

Criticul interior este acea voce din interiorul nostru care pare să aibă mereu ceva de spus despre eșecurile și slăbiciunile noastre, care ne pune la îndoială valoarea, ne subestimează realizările și ne amplifică temerile...
Este important să conștientizăm că acest critic interior nu reflectă adevărul absolut. El este vocea abuzatorilor și a figurilor de autoritate critice din trecutul nostru. A învăța să diferențiem între criticul interior și vocea noastră autentică este primul pas către eliberarea de sub influența sa limitativă și către construirea unei relații pozitive cu propria persoană.

Deosebirea esențială între criticul interior și autoevaluarea sănătoasă este modul în care aceste voci interne ne influențează. Autoevaluarea sănătoasă este echilibrată și ne poate ghida spre îmbunătățire și creștere, oferindu-ne o perspectivă realistă asupra punctelor noastre slabe și a aspectelor pe care le putem dezvolta. Criticul interior, pe de altă parte, operează dintr-un spațiu de judecată și autosabotaj, concentrându-se pe aspectele negative și ignorând realizările, calitățile și potențialul nostru. Tinde să exagereze, să generalizeze și să ne demoralizeze, făcându-ne să ne pierdem speranța și să credem că nu putem reuși.

Criticul interior este perpetuat în viața adultă chiar și atunci când persoana nu mai este într-un mediu abuziv și ne poate împiedica să ne simțim în siguranță, valoroși sau iubiți în prezent.

El ajunge să se manifeste astfel:..

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

De ce îți este greu să ieși dintr-o relație toxică? Află despre legăturile traumatice (I)

Ce sunt legăturile traumatice?

O legătură traumatică descrie o formă de atașament care apare între o persoană care este abuzată și abuzatorul ei.

Sindromul Stockholm este un exemplu de legătură traumatică. Acesta se referă la o serie de răspunsuri atitudinale și comportamentale care apar în situația în care o persoană este ținută în captivitate, precum în cazul răpirilor ori luării de ostatici, și începe să dezvolte sentimente pozitive față de agresorul său, în condițiile în care dobândește credința că o evadare ar fi imposibilă și trăiește izolată de restul lumii.

Legături traumatice se mai formează și între copii și părinții sau îngrijitorii lor abuzivi; între membrii unui cult și liderul lor; în situații precum traficul de persoane, incestul dar și între partenerii de cuplu, acolo unde există abuz emoțional, sexual, fizic. În acest caz, persoana care este abuzată ajunge să justifice abuzurile prin care trece și să îi ia apărarea partenerului care, după o serie de rele tratamente, îi spune lucruri de tipul: „promit că nu mai fac”, „o să mă schimb”, „am făcut asta pentru că te iubesc” etc. și o copleșește cu gesturi mărețe, afecțiune și atenție, doar pentru a o abuza din nou ulterior.

Este vorba, așadar, despre o relație caracterizată de tipare nesănătoase de relaționare și cicluri traumatice: abuz emoțional /fizic/sexual urmat de recompense intermitente. Victima rămâne agățată, prin aceste recompense, de însăși sursa durerii ei, deoarece palma care lovește este aceeași palmă care mângâie sau „tu mă rănești și tot tu ești singurul/a capabil să-mi alini durerea”.

Ce înseamnă recompensa intermitentă într-o relație?

La început, partenerul/a îți oferă ceea ce îți dorești – afecțiune, validare, tandrețe, atenție, intimitate etc. După o perioadă, începi să primești aceste lucruri din când în când, într-o manieră imprevizibilă. Nu știi exact când, dar știi că le vei primi. Ulterior, nu îți mai oferă mai nimic, însă tu stai și aștepți „recompensa”. Deja te-ai obișnuit să fii privat afectiv perioade îndelungate de timp, dar speri că, totuși, la fel ca înainte, vei primi acele „acte de bunătate” din partea lui/ei. Te agăți de amintirea unor perioade frumoase și speri că se vor repeta.

Cum se formează legătura traumatică?

În termeni generali, agresorul creează o relație pozitivă cu victima. După ce încep abuzurile, agresorul manifestă comportamente pozitive față de ea. Victima devine confuză și crede că adevărata față a agresorului este cea „bună”, adică acea versiune care a fost binevoitoare, amabilă sau blândă cu ea. Acest ciclu continuă – după perioadele de abuz, urmează perioade de liniște și „bunătate”. Victima se simte copleșită de fel și fel de emoții, devine din ce în ce mai confuză și se simte din ce în ce mai captivă în acea relație.

Această senzație de captivitate vine din faptul că persoana a ajuns să se simtă neputincioasă și simte că nu are soluție, din teama legată de pierderea relației – pierderea relației pare mult mai greu de îndurat decât suferința de a fi în acea relație abuzivă, ceea ce este irațional și fals, și din dependența emoțională față de partenerul abuziv.

Interacțiunile într-o relație pot afecta chimia cerebrală și pot contribui la crearea unei dependențe emoționale. Cortizolul și dopamina sunt doi neurotransmițători implicați în reglarea stresului și a plăcerii în creier...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Iluzia sufletelor pereche

Am fost programați de mici să credem că ceea ce ar trebui să căutăm neîncetat în această viață este sufletul nostru pereche, că fericirea supremă ne este dată atunci când întâlnim partenerul „ideal” – acel prinț sau prințesă din basme, și că orice altceva este mai puțin important. De ce?

Dragostea romantică a devenit baza unei adevărate industrii – filmele, romanele, basmele, toate promovează ideea că putem fi cu adevărat fericiți doar atunci când întâlnim „dragostea adevărată”, adică acea persoană de care ne îndrăgostim, care „ne ia mințile” și datorită căreia în organismul nostru se declanșează un cocktail hormonal.

Cumva, ajungem să ne simțim mai puțin valoroși, mai puțin demni dacă suntem singuri, iar dacă suntem într-o relație, chiar să credem la un moment dat că dacă nu facem sacrificii și compromisuri „ca restul lumii”, nu suferim, nu suntem măcinați de gelozie și posesivitate, nu iubim cu adevărat. Dacă îi oferim libertate partenerului, nu ne pasă de el și de relație. Dacă ne dorim timp și pentru noi, dacă dorim să ne ocupăm de proiectele, pasiunile sau hobby-urile noastre, suntem egoiști. Cât de greșit suntem programați și cât de mult suferim din această cauză!..

Dacă nu există compatibilitate la nivel de credințe, valori, stil de viață, un foc de paie nu va încălzi un cămin. Dacă nu îl acceptăm pe partenerul nostru exact așa cm este, dacă nu îl admirăm și nu îl respectăm, vom încerca să îl schimbăm pentru a corespunde mai bine tiparului din mintea noastră despre ce înseamnă bărbatul sau femeia perfectă. Iar de aici vor începe luptele pentru putere, frustrările, reproșurile și chiar jignirile.

Însă nu există bărbatul sau femeia perfectă, iar dragostea romantică, de una singură, nu poate susține o relație. Nu suntem jumătăți care să aibă nevoie de o altă jumătate, nu suntem goi pentru a căuta cu disperare pe cineva care să ne facă să ne simțim într-un final împliniți. Dacă nu ne oferim nouă ceea ce căutăm să ne ofere alții, dacă nu putem să fim fericiți de unii singuri, vom suferi dezamăgire după dezamăgire pentru că nimeni nu poate și nici nu ar trebui să fie „izvorul” nostru nesecat de fericire. Așteptând acea unică persoană care să ne facă fericiți, vom fi mereu cu un pas în urma fericirii...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

Ai de-a face cu o soacră intruzivă?

Gestionarea relației cu o soacră intruzivă sau acaparatoare poate fi o provocare pentru multe persoane – de la dificultatea de a-i înțelege comportamentele, care sunt motivațiile din spatele acelor comportamente, până la găsirea strategiilor de a stabili limite și granițe de interacțiune în vederea gestionării eficiente a acestei dinamici.

Cum se comportă o soacră intruzivă sau acaparatoare?

- o soacră intruzivă își face simțită prezența aproape mereu, se implică constant în viața ta și a familiei tale, încearcă să controleze diverse aspecte ale vieții voastre, inclusiv felul în care alegeți să vă creșteți copiii și felul în care vă ocupați de treburile gospodărești. Oferă sfaturi nesolicitate, face vizite neanunțate sau își impune prezența fără să țină cont de programul și nevoile voastre;

- se amestecă în luarea deciziilor care ar trebui în primul rând să fie luate de către cei doi parteneri de cuplu, își impune punctul de vedere și se supără dacă nu se face după cm spune ea;

- nu respectă spațiul și intimitatea voastră – nu ține cont de limitele personale și are tendința de a invada în mod frecvent spațiul personal al cuplului. Apare la ușă fără să anunțe înainte, vă umblă prin lucruri, face modificări în casă fără să întrebe ș.a.m.d.;

- te critică frecvent, fie că vorbim despre critici legate de aspectul fizic, personalitatea, cariera, abilitățile sau rolul tău de părinte. Poate considera că nimeni nu poate face lucrurile „cum trebuie” în afară de ea, astfel că a-i îndeplini așteptările se dovedește a fi o adevărată provocare (și adesea imposibil);

- nu te respectă și nu te tratează ca pe un adult, ci se comportă cu tine, dar și cu partenerul tău, ca și cm ați fi niște copii incapabili care trebuie să fie ghidați pas cu pas, deși nu ați cerut acest lucru;

- face ca orice situație să fie despre ea însăși – își dorește să fie în centrul atenției ori de câte ori este posibil. Dacă aveți copii, poate încerca să fie „bunica preferată” (astfel încât prezența ei să fie în mod constant dorită), făcându-le toate poftele și mofturile (de exemplu, le oferă ciocolată înainte de culcare), în ciuda faptului că tu nu ești de acord cu acest lucru. De asemenea, poate să ignore subiectele care nu au legătură cu ea, încercând mereu să se aducă pe sine în centrul atenției;

- te „spionează” – adică urmărește ceea ce faci pe parcursul unei zile, te sună, vine în vizită, îți trimite mesaje, îți pune o multitudine de întrebări precum: „unde te duci”, „cu cine?”, „cât stai?”, „cu cine vorbești la telefon?”;

- lucrurile trebuie să iasă după cm vrea ea – chiar dacă tu ai un alt punct de vedere, va continua să insiste să faci după cm își dorește ea, până când te vei simți epuizat/ă și vei ceda. Dacă îi vei răspunde în vreun fel care să o deranjeze câtuși de puțin, va face o mare dramă din asta, se va plânge partenerului tău, te va acuza că ești o persoană rea, lipsită de respect sau nepoliticoasă. Te vei simți atacat/ă fără să înțelegi de ce. În fond, nu ai făcut nimic altceva decât să-ți exprimi punctul de vedere;

- își dorește să aibă ultimul cuvânt de spus și crede că are întotdeauna dreptate – poate avea o atitudine de tipul „fie facem ca mine, fie nu mai facem deloc”. Nu renunță până când nu i se dă dreptate și consideră că ar trebui să-i urmezi toate sfaturile, fie ele solicitate sau nu, pentru că ea știe mai bine;

- orice acțiuni, oricât de deranjante ar fi ele de fapt, sunt puse sub motto-ul „fac asta pentru că îmi pasă de voi / mă gândesc la binele vostru”;

- se victimizează și folosește tot felul de strategii pentru a părea ea cea „bună” și tu cea „rea” în ochii partenerului tău – plânge, oftează, stă îmbufnată, refuză să mai mănânce, îi vine „rău” dintr-o dată tocmai pentru că a avut o discuție în contradictoriu cu tine;

- apelează la manipulare și șantaj emoțional – inducerea sentimentelor de vinovăție și rușine reprezintă o unealtă prin care soacra încearcă să obțină ce își dorește. Poate spune lucruri de tipul: „după câte am făcut eu pentru tine, nici măcar atâta lucru nu poți face și tu pentru mine?”, „îmi pare rău c-am devenit așa o povară pentru voi!” (spus atunci când nu i se face pe plac);..

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.