Psiholog Oana Maria Constantinescu

Comunicare personală

Copilăria durează foarte puțin, comparativ cu restul vieții noastre.
Dar cm o delimităm exact de restul vieții, când ea cântărește atât mult?
Adultul vrea să existe, dar la fel vrea și copilul. Copilul care a fost rănit. Acel copil nu a renunțat la a încerca să supraviețuiască. Iar adultul din noi poate nu înțelege de ce apare atât de des, de ce e atât de greu de dus ce are copilul de spus, de arătat, de simțit. Poate pentru că și pentru copil, copilăria sau parte din ea a fost tare greu de dus.

Photo credit Johnston

Anul trecut pe vremea aceasta scriam despre limite. Anul acesta scriu despre orizonturi. Și despre cm un orizont poate fi o destinație de neatins, atât de îndepărtată încât pare terifiantă, motiv pentru care ne creăm bariere care sunt mai ușor de suportat. Diguri mentale sau chiar fizice care să țină necunoscutul la distanță, dar care necesită extrem de mult efort de întreținut. Pentru că totul în jurul nostru este alcătuit atât din palpabil, cunoscut, confortabil, cât și din obscur, care are forța inepuizabilă de a supura prin peticele pe care le creăm constant.

Dar un orizont poate fi și un început. Poate fi abia începutul, de fapt. Dacă îl acceptăm cu tot ceea ce implică drumul până acolo. Adică acea neștiință, acea lipsă de claritate a cărei frumusețe nu constă doar în a o elucida, ci în însuși traseul pe care îl urmăm pentru a o descifra. Acel drum care nu e mereu presărat cu răspunsuri, dar care poate oferi alte întrebări, reliefând noi orizonturi. În final, o întrebare poate fi mai eliberatoare decât o certitudine.

Photo credit: Pellerano

Adăpost

O ilustrare tare puternică a fricilor. Anxietatea, prin definiție, creează neliniște, pentru că ea însăși este o neliniște acaparatoare. Ea este formată din amintirile noastre, țesute din emoții, imagini și gânduri. Ea vine și copleșește conștientul, strecurându-se cu un aer rece și lipicios în toate cotloanele noastre, avertizându-ne că urmează un pericol. Și cm am putea să nu luăm în seamă pericolul? Firesc că atunci când pare atât de amenințător, ne dorim să fugim din calea lui, să ne protejăm.

La adăpost, însă, cu o lumină pe care o ținem cu ambele mâini, având încă o lanternă de rezervă în mâinile celui căruia îi cerem ajutorul, putem să pornim cu pași mici, dar siguri, pe calea inversă, aflându-i rădăcinile. Descoperind acea parte din noi atât de rănită care ne menține extrem de vigilenți. Cu toate că acea parte încă va fi speriată, poate se va arăta în acest nou adăpost, dacă îi permitem acest lucru, acceptându-i existența.

Photo credit:

Luptând cu iluzia, înfruntând-o cu iluzia

Una dintre cele mai obositoare dinamici interne este: iluzie vs. iluzie.
Iluzia poate părea, de cele mai multe ori, extrem de reală, motiv pentru care lupta cu ea este și foarte dificilă. În funcție de vorbele sau comportamentele cu care am fost obișnuiți, ajungem să credem că aceea este realitatea, că asta trebuie să primim, că asta merităm, că așa se desfășoară lucrurile. Jocul este și extrem de pervers: ceea ce am primit este real, doar că mesajul este distorsionat, fals. Există, totuși, o parte în noi care semnalează că ceva nu este în regulă. Dar pentru că nu aveam ceva concret pentru cm ar trebui să stea, de fapt, lucrurile, ne lansam într-o înfruntare cu armele de care dispunam. Aceste arme sunt apărări la care am fost nevoiți să apelăm, pentru că atunci doar asta puteam, realmente, să facem. Ele ne confereau, pe moment, o stare de bine. Rămâneam ancorați în noi cei din trecut. Dar pentru că dificultatea de fond nu era abordată, lupta se repeta iar și iar și iar. Obosindu-ne.

Eliberarea vine din confruntarea iluziei cu însăși iluzia respectivă. Dar nu pentru a evita impactul ei, ci pentru a-l putea simți cu adevărat, observând de ce au fost necesare apărările. Acum, ancorându-ne în noi cei din prezent. O luptă, poate, și mai dificilă decât prima. Se destabilizează ceea ce credeam că e stabil. Dar în această înfruntare apelăm la concret, care, în final, va rămâne stabil. Iar noi vom putea demonta, modifica, adapta și construi pe baza lui.

Photo credit: Patko

Panica e o paralizie vibrantă

De multe ori, în primele secunde, se citește pe fața, pe corpul persoanei, dacă putem observa aceste semne: paloare, încremenit, lipsa vorbirii. În interior, însă, șocul încarcă. Pare că ceva se pregătește să erupă. Iar când se produce acest lucru, totul devine difuz, în exterior, iar în interior gândurile sunt extrem de clare: suntem în alertă, bombardați de posibilități sau chiar certitudini iminente, cu care, firesc, începem să ne luptăm cu ferocitate. Respirația se accelerează, cuvintele se îngrămădesc să apară, iar frazele se formează în scuturi de negare sau de afirmare a ce nu vrem să se întâmple. Stinghiile bărcii pe care navigam par că lasă să se acumuleze apă, pare că ne scufundăm, iar noi trebuie să reparăm fisurile.

Panica poate fi combătută cu logica. Dar ce facem când logica nu funcționează? Pentru că dacă sesizăm asta, panica crește iar. Ne simțim complet neajutorați în această imensă trăire. Nu, nu suntem defecți. Nu, nu înseamnă că nimic nu merge și nici că suntem condamnați să murim sufocați în aceste chinuri în care ne simțim inima bătând în gât. Când apelarea la un anumit tip de logică nu funcționează, înseamnă că, poate, frica reală nu e acolo. Dacă un tip nu funcționează, fie că l-am găsit noi, fie că ne-a fost spus de cineva, întrebarea este de ce. Ca să vedem până unde se întind, de fapt, rădăcinile fricii. Ne scufundăm iar în oceanul emoției, dar asta nu înseamnă că ne înecăm. În final, vom supraviețui. Iar atunci vom putea analiza și mai clar ce s-a întâmplat și vom putea revizui uneltele folosite, spre a le îmbunătăți pentru viitor.
Iar barca va pluti, nou vom vâsli în continuare.

Exagerare

Deformare a realității. Intensificare. Amplificare. Accentuare. Toate sunt sinonime cuvântului "exagerare".

Uneori, partea complicată atunci când acest cuvânt este adus în discuție este că ambele persoane au dreptate. Le vom numi A și B. A, cel care zice "exagerezi", crede că B deformează realitatea, că, poate, catastrofează sau interpretează greșit. Și asta pentru că realitatea lui A spune un lucru, conform datelor pe care A le are, atât despre sine și lume, cât și despre B. Dar dacă realitatea lui B este deformată din cauza informațiilor pe care le-a înmagazinat? Sau dacă A nu știe că pentru B ultima perioadă a fost extrem de grea și, atunci, în momentul în care a dat de încă un lucru pe care l-a simțit stresant a reacționat având în spate toată tensiunea acumulată?

În lumea interioară a lui B, reacția este firească. Dar în contextul lui A pare că a erupt din nimic, mai ales dacă A într-adevăr nu a contribuit deloc la toată tensiunea lui B până în acel moment. Ca elasticul unei praștii care se întinde până nu mai are unde și, când se întâmplă acest lucru, aruncă încărcătura. Persoana A a venit cu "un pic", dar în contextul lui B a fost "prea mult", a fost un catalizator. Povara revărsată este, acum, prea mult pentru A și este firesc să fie. Nu îi aparține și nu și-o dorește. Așa că o împinge înapoi către B, apărându-se. Ce rămâne de făcut? Ca B să nu fugă din calea ei, ci să o ia bucată cu bucată și să o înțeleagă, pentru ca apoi să o transforme în altceva care să îi faciliteze drumul, nu să îi pună obstacole. O praștie întoarsă poate fi un leagăn cu ajutorul căruia putem vedea noi orizonturi.

Bagaj

Mă plimbam pe un drum pe care m-am perindat de foarte multe ori. Și am întâlnit un om care se plimba pe el pentru prima data. Un domn din Turcia care nu știa engleza. Îmi arata un text pe o coală de hârtie. O adresă. El o ținea dintr-o parte, eu am apucat-o blând, dar sigur, de cealaltă parte. Singurul concept pe care amândoi îl înțelegeam. Nu puteam comunica altfel decât prin semne. El încerca să-mi vorbească, eu încearcam să-i vorbesc, dar ne izbeam de barierele de limbă și găseam noi modalități de a gesticula mai clar. La un moment dat a zis "bagaj", arătând spre obiectul personal. Singurul cuvânt pe care l-am înțeles, în afară de țara lui. Singurul cuvânt care ar fi putut să descrie atât de frumos în ambele limbi ceea ce tocmai s-a petrecut. Amândoi aveam propriul bagaj, ferecat cu fermoare ale unor dialecte și limbi diferite, cu experiențe diferite și gânduri, probabil, diferite. Ce nu a fost, însă, diferit, a fost faptul că, în ciuda acestui bagaj, amândoi ne-am dorit să putem comunica unul cu celălalt.

Lecții multifațetate

O străduță mai îngustă din București, un singur sens, mașini parcate stânga dreapta. O doamnă oprește în fața clădirii în care avea treabă, pe șosea, pornește avariile și claxonează de zor a atenționare, să se arate la balcon persoana de care are nevoie. Apoi se duce la portbagaj. Persoana din mașina din spate claxonează. Doamna îl ignoră, deschizând meticulos protbagajul și rearanjând cu o grijă lentă, demonstrativă, obiectele de acolo. Din mașina din spate se aude încă un claxon, de data asta mai insistent. Doamna, vădit enervată de comportamentul persoanei din spate, afirmă răspicat și acid:
- Ei, ce să zic! Dar așteaptă și tu, că nu am unde să parchez și am ceva greu de luat. Oriunde te duci în viața asta, trebuie să înveți să aștepți!
Lecția de moralitate pare că nu a fost pe placul motorului din spate, care s-a turat, dar nu a răspuns cu aceeași agresivitate.
O doamnă de la etajul al treilea al clădirii în fața căreia se făcea educație îi spune femeii de jos, care aflu că este mama respectivei, să facă ocol și să elibereze strada, iar când aceasta refuză și cere să se pogoare scripetele cu cele ce îi trebuiau neapărat, fiica îngână un "Doamne ferește!". În timp ce traistele erau coborâte, mașina din spate mai dă un claxon, moment în care, de unde fiica se arătase înainte deranjată de comportamentul mamei, se metamorfozează în salvatorul acesteia și țipă la cel de jos, aruncând injurii atât de repede încât, combinându-se cu claxonul și cu strigatele mamei, se contopesc în ceva inteligibil ca vorbe, dar foarte pregnant ca stare. Nu au coborât doar două pungi în stradă, ci și dojeni usturătoare.
Mama respectivă a aranjat traistele bombănind și a plecat cu aceeași lentoare ostentativă. Scripetele s-a ridicat. Traficul s-a restabilizat.

Triunghiul victimă-salvator-abuzator, cu un scripete ca mediană. Mama încalca nu numai toate regulile de circulație pe care putea să le încalce în acest context, dar și pe cele ale bunului simț, întorcând discuția înspre cel care nu făcea altceva decât să îi semnaleze o neregulă care îl afecta și pe care nu era obligat să o tolereze. Cu un deget mustrător, respectiva doamnă arăta un "Ba tu!" menit să îl facă pe celălalt să se simtă prost, pentru ca ea să își justifice să se comporte cu nepăsare față de oricine altcineva în afară de ea. În ochii ei, era de la sine înțeles că persoana din spate trebuia să o aștepte, asta era normalitatea ei. Realitatea celorlalți era cu totul alta, motiv pentru care au fost arătați cu degetul ca fiind cei în neregulă. Fiica, inițial, părea salvatorul cozii se mașini dezaprobând, în aparență, acel comportament al mamei, pe care l-a îngăduit, totuși, subtil și fățarnic până la urmă, aplecându-se către nevoile ei cu scripetele. Când, însă, a mai urmat un claxon după dezaprobarea ei și după ce ea însăși a contribuit la ce se întâmpla, claxon venit din partea victimei reale care avea tot dreptul să nu își dorească să fie o victimă, adică motorul din spate, abuzatorul mașinilor din spate a devenit victimă în ochii fiicei, motorul-victimă a devenit "abuzatorul", iar fiica a luat și rolul de salvator al mamei, pe lângă cel de abuzator la celorlalți șoferi.

Lecția mamei acesteia a fost o lecție și pentru mine, doar că în cu totul alt sens.

Durere, liniște, apropiere

În filme, nu am întâlnit până acum o portretizare mai impresionantă a durerii decât aceea a liniștii desăvârșite. O liniște atât de profundă, atât de apăsătoare, atât de alarmantă. Alarmantă și dezarmantă, în același timp, pentru că ne lasă față în față cu noi înșine. Personajul se contorsionează într-un urlet, ecranul se sparge din cauza rezonanței, iar la noi ajung fragmente din propria noastră persoană.

Durerea e intimă, personală, deși este un element fundamental ce ne unește. Există suferințe ce nu pot fi materializate. Dacă am trăit un astfel de moment, știm, în lumea noastră interioară, că a încerca să construiești din sunete durerea personajului ar însemna o lipsă de respect. Cum și în viața reală, liniștea durerii nu trebuie umplută numaidecât cu vorbe sau descrieri. Liniștea aceea nu mai e liniște. E simțire. Când nu avem sunet, proiectăm. Iar, dacă ne lăsăm purtați pe această undă, ajungem din cotloanele noastre în ungherele celuilalt. Pe drum, poate părea că ne destrămăm, dar, în spațiul dintre noi și celălalt, fie el și personaj, ne întregim la loc. Pentru că deși suferim diferit, dacă ne dăm voie să ne cunoaștem în profunzimea sentimentului, ne dăm voie, în final, să ne apropiem și de celălalt.

Drumul către (a)casă

Autostrada era tare aglomerată duminică seara. Lumea se întorcea de la mare cu o viteză molcomă, amorțită de aerul sărat de care se desprindeau cu greu. Trebuia, totuși, să accelereze pe această punte între două lumi, între vacanță și viața cotidiană, deoarece cea din urmă era tare nerăbdătoare să fie iar în centrul atenției.

Fiecare mașină era, în sine, o lume. Un microunivers, guvernat de propriile nevoi, dorințe și comportamente. Puteai să vezi cm în unele domnea o liniște somnoroasă, în care fiecare reflecta în tihnă. În altele, liniștea părea încordată, ca un dig ce ține o forță cu greu de potolit. Din unele răsunau rafale de râsete al căror ecou îl intuiam și îl lăsam să mă inunde. În altele, grimasele și gestica indicau conflicte care se cereau rezolvate numaidecât aici, în limbo. Unele goneau, făcând slalom printre celelalte, căutând parcă ceva promis, dar foarte greu de găsit, o destinație finală pe care trebuia să o guste primele. Altele erau depășite constant, dar nu se lăsau deranjate. Mergeau înainte cu o cadență invariabilă, la fel cm marea își trimite iar și iar valurile la țărm.

M-am surprins întrebându-mă câți pleacă, totuși, de acasă și câți se duc acasă. Unde este acest acasă? Oare cm arată? Oare pentru câți marea, vacanța, reprezintă un acasă sau, poate, singurul acasă în care se pot întoarce către sine? Un concept difuz, intim, propriu și într-o continuă transformare, pentru că (nu-i așa?) el este sinonim cu omul, nu neapărat cu ideea de casă. Pe sensul celălalt, mașinile erau sporadice. Mă gândeam cm luni vor pleca altele spre mare. Oare către ce se vor duce și către ce se vor întoarce? Sau către cine?

A realiza și a realiza

Când eram mici, ne doream să realizăm o sumedenie de lucruri. Tărâmul "atunci când vom fi mari" părea suficient de îndepărtat pentru a putea să construim până în acel dulce nedefinit moment în timp și spațiu tot ce aveam nevoie pentru a fi împliniți.
Copilul de atunci știa ce îl bucura, știa ce avea nevoie pentru a fi fericit.

Pe măsură ce a crescut, acel copil, devenit adolescent, apoi adult, a realizat, dar altfel: a conștientizat. A conștientizat care-i sunt resursele, a descoperit lumea, a înțeles realitatea. Acel copil a trebuit, de multe ori și cu o forță inimaginabilă, dar cumplit de firească, pe care, uneori, doar copiii o au, să se adapteze, să reconfigureze planul cu noile învățăminte, pentru a putea realiza în continuare ceea ce își dorea.

Undeva, cândva, anumite conștientizări au fost, poate, prea greu de dus. Am realizat că unele lucruri dor și e mai bine să nu doară. Așa că nu am mai vrut nici să le simțim, nici să realizăm ceea ce ne doream. Eram, brusc, mai puternici decât acel copil, pentru că eram maturi. Știam mai bine. Și am vrut să-l ocrotim, să ne protejăm, pentru că asta era, da, firesc să facem.

De 1 iunie vă invit să ascultați vocile și mesajele copiilor, atât ale celor din jur, cât și ale celor din interior. Toate aceste voci conțin un adevăr de nestăvilit, dar care este pe atât de puternic pe cât este și de blând. O voce cu un echilibru fantastic, de-o grație și de-o forță uluitoare. Aveți încredere în puterea de a realiza și, apoi, de a realiza, a lor și a voastră. Iar aici este vorba de acea stare de bine, imaterială, de împăcare, de împlinire, de liniște, care erupe din a fi într-un anumit fel propriu și a face astfel.

Photo credit: Hermann Gross

E o vorbă care zice că cerul e același, până la urmă, pentru toți. Dar nu e chiar așa, din mai multe motive.

În primul rând, cerul apare diferit, în funcție de forțele care acționează și se manifestă diferit. În unele locuri, cerul are tente pastelate, cu iz de romanță. Altundeva e senin, cu adieri de speranță. Iar pe alte meleaguri, uneori foarte apropiate de cele menționate mai sus, se compune într-o orchestră și o scenografie ce creionează o dramă profundă.

În al doilea rând, și în noi, percepția unuia și aceluiași lucru apare diferit în funcție de forțele care se manifestă în interior. Drama de mai sus poate erupe, pentru unii, cu senzația de catharsis sau de vitalitate profundă, iar pentru alții cu cea de jale disperată. Un avion în depărtate poate fi ideea unei vacanțe, un supererou, o pasăre, un trigger sau nimic, pentru că nu e observat.

Vă îndemn, așadar, să observați lumea prin propria percepție, orice v-ar spune ea. Ceea ce vă va releva e real pentru voi și ascunde înțelesuri pe care le aveți deja, dar care, preschimbate cu forța în convențional sau în ce dictează alte persoane, vă pot împiedica să faceți schimbarea de care aveți, de fapt, nevoie.

Photo credit

Un aspect foarte important, care merită detaliat și completat:

Putem, în schimb, să întrebăm de ce, cum, ce a simțit persoana. Putem să verificăm dacă nu cumva ea a primit altceva decât intenționam noi să transmitem. Sau dacă nu cumva am transmis altfel decât voiam inițial să o facem. Putem să vedem cm am putea remedia situația pentru viitor, împreună. Dar ținând cont că, până la urmă, am rănit, iar rana e reală.

Când cineva zice că e rănit de ceea ce am făcut, acela e momentul în care focusul ar trebui să fie în primul rând pe durerea persoanei respective, nu pe noi și pe apărarea noastră de implicațiile faptului că ea zice că am rănit-o, cm ar fi aceste tipuri de apărări care anulează orice zonă de gri: "Oare ce zice asta despre mine?", "Eu sunt un om bun, cm să rănesc eu?", "Eu sunt mai puternic ca tine, e vina ta că ești rănit".

Suntem diferiți și e ok, chiar dacă, uneori, pare foarte înspăimântător că suntem atât de diferiți, pentru că asta implică efort să ne cunoaștem, atenție la persoana cealaltă și responsabilitate față de propriile acțiuni. Dar avem o resursă extrem de valoroasă și anume comunicarea. Dacă aceasta e utilizată spre folosul relației ca entitate între două persoane diferite și nu spre folosul relației ca bun consumabil al unei singure persoane din relație, atunci lucrurile se clarifică, iar rezultatul este autentic, puternic, sigur, indiferent care ar fi acesta.

Photo credit:

Despre traume, adicții și legăturile invizibile, dar extrem de puternice, de feroce, dintre ele.
Gabor Maté, mă înclin, mereu. Și mulțumesc!

How Childhood Trauma Leads to Addiction - Gabor Maté Gabor Maté CM (born January 6, 1944) is a Hungarian-born Canadian physician. He has a background in family practice and a special interest in childhood devel...

Frica de a fi în neregulă

"Ce e în neregulă cu tine?" este o întrebare pe care, de cele mai multe ori, o simțim judicativă. Imediat, ne întrebăm și noi, speriați, "Ce e în neregulă cu mine?", "Oare nu mai sunt ok?", "Oare, dacă eu nu sunt ok, atunci nici relația dintre mine și tine nu mai e ok?".

În mod natural, căutăm validarea. Validarea că noi suntem ok, că ceea ce facem este bine, că lucurile merg bine. Eticheta "OK" se proțăpește mândră și impunătoare în fața noastă, chiar iritată și extrem de sensibilă la orice nu e, evident, ok. Eticheta "OK" vine din validarea celorlați, de cele mai multe ori, deci tot ei o pot smulge extrem de dureros și subit, nu-i așa? Uneori cu un simplu "Ce e în neregulă cu tine?".

Există, însă, un palier extrem de importat pe care, de multe ori, se așterne praful și pe care crește un desiș de pânze care pare tare înfricoșător. Culmea e că înspăimântător e tocmai faptul că acel desiș se formează, faptul că nu simțim din partea celorlalți și, de multe ori, nici din partea noastră un "E ok să nu fii ok". Dacă palierul e neumblat, nu știm ce să facem cu "a nu fi ok". Nu știm că el ne ajută, în final, să fim ok. Nu știm că nu e un capăt de drum, ci o rută pe care, dacă o simțim, dacă o acceptăm, ne conduce pe harta noastră interioară spre a fi ok cu noi înșine.

(Photo credit: Nikki Rosato)

Extreme

De ce extremele, de orice fel, atrag atât de mulți oameni? Din exterior, privindu-le cu un ochi critic, am putea spune că extremele sunt rigide, inconfortabile, nenaturale, dacă e să luăm în considerare faptul că natura umană e definită și prin explorare, dezbatere și complexitate.

Paradoxal, însă, extremele sunt, uneori, mai confortabile decât ne-am închipui, tocmai pentru că sunt închistate. Lucrurile sunt fixe, știm ce trebuie să facem. Există un itinerariu clar care ne dă impresia unui control desăvârșit asupra propriei vieți și asupra lumii. Nu mă poți atinge, nu contezi, pentru că nu ești ca mine. Nu trebuie să luăm în considerare prea multe lucruri în extreme, ceea ce ne dă impresia unei simplități aproape divine a vieții. Doar că nu este divină, ci, de foarte multe ori, este încărcată de frică paralizantă în ceea ce privește lipsa de control a unor planuri cu care nu ne dorim să ne confruntăm.

Vinovăție vs. Rușine

Vinovăția este o emoție ce are două persoane în centru: eu, cel care mă simt vinovat și tu, cel față de care mă simt vinovat. Eu îmi dau seama că ceva din comportamentul meu te-a rănit și pot, probabil, să rezolv această problemă cu tine sau să mă împac cu gândul că acolo este un capăt de relație. Vinovăția se poate mânui, se poate transforma.

Rușinea are tot doi pioni, dar altfel: eu, cel care mă simt inadecvat și societatea, care îmi spune că felul în care sunt ar trebui să mă facă să mă simt inadecvat. Rușinea, față de vinovăție, nu face apel la un comportament, care poate fi observat, înțeles și schimbat, eventual. Rușinea face apel la noi, ca ființe. Rușinea e viscerală, pentru că circulă peste tot prin noi, întocmai din cauza faptului că inadecvarea de care ne face atenți societatea este însăși persoana noastră. Ne determină, în final, "să ne fie rușine cu noi". Și cm ar putea o persoană să se respingă și, în același timp, să se susțină pe sine, să existe?

Când avem o durere fizică pe care încercăm să o tratăm, să o ameliorăm, iar ea nu trece, înțelegem că trebuie să continuăm să explorăm posibilități, fiind constant ghidați de specialiști în domeniul medical respectiv. Nicio clipă nu ne gândim, dacă avem un distres profund cauzat de respectiva durere fizică, să renunțăm.

Când avem o durere psihică, sufletească, profundă, totuși, lucrurile nu mai sunt la fel de logice. De multe ori, spunem că nu e normală, că nu ar trebui să ne simțim așa. Paradigmă care e adevărată. Distresul nu face parte, în general, din normalitate. El, prin definiție, se infiltrează în normalitatea noastră, ne zgârie pereții interiori, ne face să suferim. Da, el nu este ceea ce noi am denumi convențional normalitate. Dar, de foarte multe ori, el este o normalitate care ne arată că ceva este în neregulă. A-l ignora, minimiza sau ironiza nu conduce la normalitate. Conduce la un haos controlat, la un control mascat, care, prin natura sa de haos, se va învolbura iar și iar, născând o și mai mare nevoie de control.

Când o durere psihică nu dispare, ea trebuie înțeleasă. Ca să fie înțeleasă, trebuie acceptată. Iar ca să fie acceptată, trebuie simțită în adevăratul sens la cuvântului. Iar asta nu e deloc ușor. Și pare și contraintuitiv, nu? Instinctul nostru este de a ne proteja de suferință. Dar instinctul ăsta e uneori o lamă cu două tăișuri, în sensul că, protejându-ne într-un mod evitant, mai degrabă ne afundăm inconștient în durere. Dar dacă noi de însăși acea durere am fugit, oare asta nu va însemna că ce e în interior nu va face altceva decât să crească în spatele unor ziduri din ce în ce mai mari, însăși durerea devenind din ce în ce mai agresivă, mai mare, mai puternică? În spatele acelor ziduri vom pune și tot ce ne aduce aminte de ea, iar asta se poate întâmpla la nesfârșit, cu din ce în ce mai multe obiecte, evenimente și persoane, până când riscăm ca viața să aștepte dincolo de acele ziduri.

La limita dintre ani, despre limite

De multe ori, limitele sunt intuitive. Ne dăm seama, prin felul în care ne cunoaștem deja sau prin încercare și eroare, care sunt limitele noastre în funcție de diferite contexte. Știm când să plusăm, când să ne odihnim și apoi să continuăm, când să ne oprim și când nici nu e ceva ce ar trebui să încercăm. Limitele există peste tot. Le conturăm și le exprimăm la noi, le deslușim și le aflăm la ceilalți. În relații, la locul de muncă, pe stradă. De multe ori, limitele ne sunt cunoscute. Dar nu întotdeauna.

Există limite impuse de trecut care nu sunt reale pentru noi. Sunt extrem de familiare și ne vine ușor să le respectăm cu strictețe. Dar în spatele vocii care spune ''nu pot'' sau ''nu trebuie să fac/am asta'', parcă se aude, de fapt, un "nu poți" sau "nu meriți să faci/ai asta". Și, dacă stăm să ne gândim, nici nu prea am încercat lucrurile respective, deși, poate, ne-am dorit mai mult. Sau, din contră, dacă ceilalți ne-au setat o traiectorie clară, în funcție de ei, de fapt, nu de noi, nefiind lăsați să fim unici, să ne descoperim, ajungem să credem că a pune punct undeva înseamnă a fi neputincioși. În ambele cazuri, se aud în noi nevoile, fricile și așteptările celorlați, nu ale noastre.

La final de an, vă doresc să vă dați voie să vă aflați și să vă acceptați limitele reale. Să vă dați voie să aveți nevoi, așteptări și temeri proprii. În încercare și eroare nu se află slăbiciunea. Se află forța. Și, mai mult decât atât, autenticitatea.

Oglinzi

Oglinzile ne dau ocazia, printre altele, să ne verificăm imaginea, să verificăm dacă ceea ce zic cei din jurul nostru sau dacă ceea ce credem despre noi este conform cu realitatea.

Uneori, însă, aceste oglinzi deformează imaginea. Ne arată altfel decât suntem în realitate, iar imaginea noastră de sine este pusă la îndoială. Chiar eu sunt? Așa arăt? De multe ori, având o imagine de sine foarte bine calibrată la realitate, ne dăm seama că oglinda e vinovată, nu noi. Dar dacă oglinda care deformează vine și întărește imaginea diformă pe care cei de lângă noi o au despre noi și pe care ne-au tot repetat-o? Vom crede oare oglinda care ne va arăta realitatea? Dincolo de șocul pe care îl vom resimți, oare vom avea măcar puterea să conștientizăm că ea ar putea avea dreptate, că nu ne minte? De cât efort va fi nevoie pentru a reuși să ne corectăm vederea pe care ceilalți au afectat-o? Și, mai mult decât atât, oare ne vom pune întrebarea: dacă nu sunt așa cm mi-au zis ei mereu, oare sunt pregătit să fiu acest altcineva, chiar dacă îmi oferă libertatea de a fi eu?

E normal să simțim frică, anxietate, față de acest aspect. Nu e ușor să afli că imaginea ta este rezultatul acțiunilor greșite ale celorlalți. Oglinda veche se sparge, iar noi ne putem tăia în cioburi: vedem o imagine despre acele persoane care nu este deloc frumoasă și, automat, ne gândim la felul în care noi nu am meritat așa ceva tocmai din partea lor, cei care ar fi trebuit să se comporte altfel cu noi. Dar tocmai în aceste momente în care ne vine să negăm toate aceste lucruri și să ne reanalizăm în reflexia oglinzii cu care suntem atât de familiari, pentru a ne întoarce într-o așa-zisă zonă de confort, exact atunci trebuie să ne aducem aminte de reflexia aceea nouă și să ne dăm voie să o verificăm. Iar și iar și iar.

Triada asertivitate-submisivitate-agresivitate

Imaginează-ți un triunghi. În vârful lui, pune capacitatea de a fi asertiv. În colțurile de jos, pune-o pe cea de a fi submisiv, într-o parte, și pe cea de a fi agresiv în cealaltă parte.

Atunci când gândurile și sentimentele tale sunt îndreptate exclusiv către celălalt, acțiunile tale configurează alegeri și comportamente care fac abstracție de tine. Atunci ești submisiv. Primează nevoile celuilalt. Dacă întorci săgețile exclusiv către tine, atunci ești agresiv, pentru că primează doar nevoile tale. Asertivitatea vine și spune că poate exista un echilibru: nevoile tale și ale celuilalt sunt luate în egală măsură în considerare, iar acțiunile și comportamentele tale nu fac abstracție de niciunul dintre pionii aflați în joc.

Acum, motivul pentru care le-am numit pe toate capacități este faptul că, asertivi fiind, uneori trebuie să recurgem la una dintre celelalte două laturi, adaptativ. Important este să nu existăm mereu doar într-o extremă sau în cealaltă. De exemplu, atunci când greșim vădit față de cineva sau față de norme și reguli sociale, este normal să fim submisivi și să recunoaștem acest lucru. Noi am fost în afara legilor relației sau a societății. Paradoxal, uneori alegem să fim agresivi în astfel de momente, pentru că ne e frică. Iar frica naște agresivitate. În schimb, aceasta din urmă e utilă atunci când nouă ne-au fost încălcate vădit drepturile. În astfel de cazuri, este necesară o atitudine mai fermă, care să dea de înțeles ceva extrem de simplu: "Ceea ce ai făcut nu este deloc în regulă și sunt extrem de supărat(ă) din acest motiv". Pentru că dacă nu suntem clari atunci când suntem răniți, dacă nu ne apărăm drepturile atunci când ceilalți le încalcă, și asta pentru a ne păstra imaginea de oameni buni, atunci suntem submisivi și suntem astfel tot din frică. În restul cazurilor, asertivitatea spune ceva foarte simplu, dar și foarte frumos: sunt bun, dar sunt și puternic. Amândoi contăm.

Regulile sociale și vinovăția

Normele și regulile sociale ne ajută pe noi, ca societate, să nu existăm în haos complet și să nu atentăm la drepturile celorlalți, invocându-le doar pe ale noastre. Învățăm că trebuie să respectăm o anumită ordine în comportamente, în vorbe. Un exemplu simplu ar fi schimburile care se realizează în mod normal politicos între clienți și vânzători. Viețile lor continuă, astfel, separat, după ce un astfel de schimb a fost realizat.

Acum, să ne imaginăm că viața lor nu continuă separat. Adică, să ne imaginăm că unul dintre personajele de mai sus nu s-a comportat conform normelor sociale unanim acceptate și, manifestând acțiuni agresive sau nelalocul lor, a atentat la bunăstarea celuilalt și s-a băgat cu forța în mintea lui pentru câteva minute, ore, zile în plus. Și asta pentru că respectivul, conform unui altui trebuie, așa-zisul "trebuie absolutist", și-a zis, de exemplu, că nu contează cât de urât s-a comportat cealaltă persoană, "trebuie" să zâmbească în continuare, "trebuie" să nu zică nimic, "trebuie" să plece capul. Și ajunge, apoi, să se simtă vinovat față de propria persoană că nu și-a apărat drepturile, că nu a semnalat că celălalt comportament nu este în regulă. Sau, dacă a reacționat, poate să-și spună că "ar fi trebuit să" facă lucrurile menționate mai sus. Și ajunge să se simtă vinovat că s-a apărat.

De multe ori, uităm de adevăratul sens al regulilor sociale și le aplicăm cu un trebuie absolutist. Fie uităm de noi, fie de celălalt, după caz. Și nu acționăm. Sau nu reacționăm. Sau nu ne reevaluăm cât de cât obiectiv acțiunile înainte să acționăm sau să reacționăm. Uneori, ajungem să nu zicem nimic, fie că cineva a încălcat un drept al nostru în mod abuziv, fie că ni se pare ceva în neregulă cu o acțiune a altei persoane care are doar tangențial legătură cu noi sau nu are deloc. Pentru că "trebuie" să stăm la locul nostru. Aici intervine triada asertivitate-submisivitate-agresivitate, despre care voi vorbi ulterior.