Cabinet Individual de Psihologie Raluca Marinache

"The only thing I know is that I know nothing, and I am not quite sure that I know that"

"The obly thing I know is that I know nothing, and I am not quite sure that I know that"

"We're all mad here"

Have you? Why?
•
•
•

Pause. Reflect. Install new .
•
Are you running from life or towards it? How has this been working out for you so far?
•
•
•
Have you considered stopping for a moment? Standing still and letting life awaken within you? Have you considered living? How about breathing?
•
•
•
Do less. Be more.
Stand still. Be all.

Rândurile din poză mi-au atras atenția și observ că acest mod de gândire păgubos este din ce în ce mai răspândit, din păcate. Sper să fac puțină lumină, să aduc un strop de claritate și, poate, să trezesc o dorință de schimbare. Despre asumare, deci…

Copiii nu sunt responsabili pentru suferința lor. Copilul nu are de ales. Nu ne alegem părinții, nu ne alegem familia, nu avem independență și autonomie când suntem mici și chiar procesul bio-psiho-fiziologic de creștere este unul dureros, atât fizic cât și emoțional. Ca adulți, însă, totul se rezumă la asumarea propriilor alegeri.

În ultimul timp tot aud fraza “îmi asum”.
Cum?
Mulți nu știu să răspundă.
De multe ori ei sunt cei care susțin cu înflăcărare că lumea este nedreaptă, oamenii sunt răi, guvernul e îngrozitor și norocul i-a părăsit, de aceea viața lor este atât de dificilă și toată greutatea lumii este pe umerii lor.

“Eu i-am dat tot, dar nu a știut să aprecieze. Un nenorocit/ O nenorocită.” Sună familiar? Dar noi ne asumăm. Apoi ajungem în aceleași situații. Este un cerc vicios care se repetă. Și e frustrant și dureros. Și nu înțelegem “de ce mi se întâmplă mie toate relele?”.

Asumarea presupune conștientizarea propriilor limite, înțelegerea și integrarea consecințelor care vin odată cu deciziile luate, o autocunoaștere profundă și acceptarea imperfecțiunilor și greșelilor noastre, munca zilnică și conștientă de a vindeca trauma, de a îmbunătăți și schimba acele tipare pe care le-am identificat la noi ca fiind dezadaptative, acele gânduri și comportamente care nu ne mai servesc.

Asumarea înseamnă responsabilizare.
Responsabilitatea înseamnă maturitate.
Un eu matur își cunoaște limitele și este într-un proces continuu de evolutie. Un eu matur se descoperă și se construiește pe sine. Un eu matur știe când greșește, știe că este imperfect și cu toate astea (sau, mai degrabă, datorită), își cunoaște valoarea sa și o recunoaște pe a celorlalți. Un eu matur stie când să ceară ajutorul. Un eu matur știe că suferința este parte din viață și vulnerabilitatea corect gestionată este o putere incredibilă. A fugi de suferință prin a da vina pe ceilalti este o reacție imatură care împiedică dezvoltarea și împlinirea umană. A căuta resursele necesare pentru a gestiona mai bine acea suferință este reacția matură, asumată.

Atenție. Este un parcurs dificil și mulți dintre noi aleg să nu îl urmeze. A te pune față în față cu propriul întuneric, cu natura ta umană limitată și complexă, fără filtre, mai ales într-o lume în care iluzia vieții perfecte îți este servită la tot pasul, oriunde ți-ai îndrepta ochii, poate fi aproape intolerabil.

Trebuie să o faci? Nimic nu trebuie în viață.
Merită? Doar tu știi răspunsul.