Cabinet Individual de Psihologie Luminița Blendea

PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
În psihoterapia integrativă este recunoscut faptul că fiecare persoană este unică, nu există o abordare care să se potrivească tuturor, și există modalități diferite prin care clientul poate atinge creșterea și dezvoltarea personală. Fiecare aspect al funcționării umane este influențat și le influențează pe toate celelalte pe tot parcursul dezvoltării. Schimbările într-un sistem reverberează în altul, astfel că, cogniția, emoția, comportamentul și fiziologia trebuie luate toate în considerare în procesul psihoterapeutic.
Prin urmare scopul psihoterapiei integrative este de a oferi o abordare personalizată care să răspundă nevoilor clienților, și anume abordarea holistică. Prin abordarea holistă se explorează și integrează diferitele aspecte ale vieții clienților inclusiv trecutul acestora, relațiile interpersonale, mediul social și cultural sau valorile personale. Holismul susține că întregul este mai mare decât suma părților. Din perspectivă holistică, nimic nu este ignorat în mod deliberat. Observarea a ceea ce se întâmplă în lumea externă se face paralel cu observarea lumii subiective a persoanei. Procesul holistic oferă observații implicate activ în toată existența persoanei, inclusiv cogniție, senzație și emoție.
Psihoterapia integrativă este o abordare unificatoare, care aduce împreună sistemul psihologic, afectiv, cognitiv, contextual și comportamental, creând astfel un cadru de lucru relațional multidimensional, care poate fi re-creat din nou pentru fiecare caz individual. Îmbină cel puțin două orientări terapeutice creând un al treilea model.
Psihoterapia integrativă presupune existența unei interdependențe fundamentale între toate aspectele funcționării umane: cogniție, afect, comportament și fiziologie. Se bazează pe abordarea a două principii fundamentale:
 Toate aspectele funcționării umane - afecte, comportament, cogniție, fiziologie - sunt interdependente și se influențează reciproc.
În funcționarea umană nu există relații unidirecționale, cauză – efect, ci mai degrabă, toate aspectele interacționează, fiecare dintre aceste dimensiuni afectează și este afectată de toate celelalte. Modul în care gândim și simțim afectează modul în care ne comportăm și chiar modul în care funcționează corpul nostru, iar comportamentele noastre externe afectează modul în care gândim și simțim. Schimbarea modului în care ne gândim la o anumită situație poate schimba sentimentele pe care situația respectivă le generează în noi și modul în care vom acționa concret în legătură cu acea situație și, în același timp, o schimbare a răspunsului nostru emoțional va duce la cogniții și comportamente diferite. În plus, fiziologia are un efect profund asupra gândurilor, sentimentelor și acțiunilor noastre, iar gândurile, sentimentele și acțiunile la rândul lor ne afectează fiziologia. Orice emoție are o componentă cognitivă. Ceea ce simțim în legătură cu un anumit lucru este determinat de sensul pe care i-l atribuim, iar semnificațiile sunt cognitive. Mai mult decât atât, ceea ce simțim în legătură cu ceva este totodată și un eveniment fiziologic: emoțiile sunt procesate în anumite părți ale creierului și sunt strâns legate de reacțiile chimice din corp.
 Relația este însăși aspectul esențial definitoriu al ființei umane, iar activitatea umană nu poate fi înțeleasă decât în context relațional.
Toate fațetele experienței umane apar în context relațional. A fi uman înseamnă a fi constant într-o relație cu alți oameni, necesită în mod absolut un mediu relațional format din ceilalți, în realitate sau în fantezie. Relațiile noastre, bune și rele, scurte și lungi, reale sau fantazate, sunt cel mai influent factor în dezvoltarea noastră ca ființe umane. Psihoterapia integrativă recunoaște relația ca fiind o completare absolut necesară individualității. Individualitatea și relația sunt două fețe ale aceleași monede. Un individ este el însuși datorită relațiilor sale, iar o relație este ceea ce este datorită indivizilor care o crează. Niciuna nu poate exista fără cealaltă. Accentul pus pe relație se reflectă atât în măsura în care eșecul relațional a contribuit la situația actuală în care se află o persoană, cât și ca mijloc principal pentru schimbare și creștere.
Intervențiile psihoterapeutice din cadrul psihoterapiei integrative vizează dezvoltarea resurselor clientului, iar teoriile pe care se fundamentează psihoterapia integrativă descriu mecanismele de apărare ale Eu-lui care au fost întrerupte în dezvoltarea lor. Scopul terapiei integrative este de a facilita întregul, reprezentând maximizarea spațiului de funcționare intrapsihic, interpersonal și social al ființei umane, cu recunoșterea limitelor personale ale fiecăruia. Scenariul de viață, mecanismele de apărare, stările Eu-lui și contactul intern și extern reprezintă concepte de bază în psihoterapia integrativă și sunt considerate aspecte fundamentale în înțelegerea și intervenția în problemele psihologice și emoționale ale oamenilor.
Astfel, intervenția în cadrul psihoterapiei integrative vizează în principal:
 Conștientizarea conţinuturilor stărilor Eu-lui.
În analiza tranzacțională sunt descrise trei stări ale Eu-lui: Eu-l Copil, Eu-l Părinte și Eu-l Adult. Modurile vechi, arheopsihice, de a fi, sunt cunoscute ca stări ale eu-lui de „Copil”; tiparele introiectate de la alții sunt cunoscute ca stări ale eu-lui „Părinte”, iar tiparele emoționale, de rezolvare a problemelor și de relaționare cu oamenii, adecvate vârstei, concentrate pe momentul prezent sunt cunoscute ca stări ale eu-lui „Adult”.
 Facilitarea contactului intern și extern.
Conștientizarea și răspunsul la stimulii interni și externi înseamnă contact – contactul cu sinele, în toate aspectele sale și contactul cu lumea din jurul nostru și cu oamenii din această lume. Contactul este simultan intern şi extern. Contactul implică atât conştientizarea totală a senzaţiilor, sentimentelor, nevoilor, activitatea senzoriomotorie, gândurile şi amintirile ce apar la o persoană cât şi îndreptarea atenției spre o conştientizare totală a evenimentelor externe înregistrate de fiecare organ senzorial. Este vorba despre tot ce se întâmplă în interiorul nostru, așa cm este transmis și organizat de sistemul nervos central. Această lume internă este lumea senzațiilor, emoțiilor, ideilor, fanteziilor, dorințelor și nevoilor. Cu fiecare contact intern şi extern, experienţele sunt în mod continuu integrate. Când apare o nevoie aceasta este conştientizată, rezolvată iar persoana trece la o nouă experienţă. Fără un astfel de contact, diferitele dorințe și nevoi sunt în conflict unele cu altele.
 Intervenții asupra scenariului vieții.
Tiparele de scenariu pot fi definite ca sisteme de gândire, sentimente și comportamente aflate în afara conștientizării care se auto-perpetuează și ne țin blocați în utilizarea acelorași răspunsuri vechi, perimate și adesea disfuncționale. „Scenariile sunt planuri pe care oamenii le au despre ceea ce fac și ceea ce urmează să facă”.
Când a fost dobândit de timpuriu și este o parte intrinsecă a sentimentului de sine, scenariul unei persoane devine un pol central în jurul căruia se organizează noile informații și experiențele vieții sale. Pe măsură ce sunt asimilate noi date, începe un proces de filtrare și denaturare a percepțiilor astfel încât acestea să se potrivească cu ceea ce deja se crede. La nivel subiectiv, comportamentul legat de scenariu nu se simte deloc ca o alegere ci, mai degrabă, pare a fi singurul mod posibil de a reacționa.
Tiparele scenariilor iau naștere deoarece inițial servesc unor scopuri utile, un mod de a face față unei anumite situații care provoacă disconfort sau este experimentată ca fiind periculoasă. Abia atunci când modelul este rigidizat, devine automat și iese în afara conștientizării, el devine disfuncțional, alterând capacitatea de creștere și schimbare, de acțiune spontană și creativă, de a fi pe deplin noi înșine și de a intra în relații autentice cu ceilalți.
 Relaxarea mecanismelor de apărare.
Unul dintre mecanismele de apărare cu importanță deosebită în înțelegerea modului în care se menține sistemul de scenariu este reprimarea. Reprimarea nu înseamnă doar a ne îndepărta atenția de anumite gânduri sau comportamente, a alege să facem sau să ne gândim la altceva. Reprimarea este un proces de reținere care s-a mutat în subteran. Materialul reprimat nu mai este disponibil pentru conștientizare, nu este gândit și nu poate fi gândit. Experiențele dureroase creează amintiri dureroase și este normal ca oamenii să încerce să evite acest tip de durere. Reprimarea unei amintiri, pentru a nu-i simți durerea, poate părea o strategie rezonabilă. Dar, amintirile reprimate nu au niciodată șansa de a-și pierde încărcătura emoțională dureroasă. Pentru a le readuce la dimensiunile inițiale, ele trebuie reamintite și înfruntate. Tiparele de scenariu și reprimarea merg împreună, se susțin reciproc. Diferitele tipuri de reprimare protejează scenariul, iar scenariul dictează adesea modalitățile în care va fi utilizată reprimarea. Aceste tipare nu sunt o caracteristică exclusivă a tulburărilor mentale; în procesul de creștere, cu toții, am dezvoltat soluții psihologice care păreau necesare la vremea respectivă, dar care nu ne mai sunt utile ca adulți. În măsura în care am încorporat aceste vechi soluții în ființa noastră și continuăm să le urmăm tiparele fără să fim conștienți de acest lucru, noi folosim reprimarea și suntem blocați în scenariu.

În general, procesul psihoterapeutic începe cu funcția psihologică în care clientul lucrează cel mai ușor, unde este cel mai deschis la contact și se simte cel mai confortabil. Însă, destul de curând, pe parcursul tratamentului, clienții sunt îndrumați să se concentreze pe aspectul experienței lor despre care vorbesc cel mai puțin și trebuie ajutați să lucreze cu acele fațete pe care le-au închis, unde nu se realizează contact. Oricare ar fi punctul de plecare, toate celelalte fațete trebuie să fie în cele din urmă abordate. Dacă acest lucru nu se realizează, sistemul va rămâne dezechilibrat, nu se poate realiza contactul complet și conștientizarea în toate dimensiunile, riscând inversarea ciclului de schimbare, ceea ce va conduce sistemul la disfuncția sa inițială.