Vasile Roman-coach/consilier psihologic

Nu-s oamenii mai slabi ci neamu-i tot mai destrămat.
Nu-s oamenii mai slabi ci prietenii-s tot mai puțini.
Nu-s oamenii mai slabi ci înțelegerea-i tot mai puțină.
Nu-s oamenii mai slabi ci credința-i tot mai subțire.
Nu-s oamenii mai slabi ci vremurile-s tot mai dificile.

Întărirea omului vine din moștenire.
Întărirea omului vine din preocupare.
Întărirea omului vine din ascultare.
Întărirea omului vine din încredere.
Întărirea omului vine din implicare.

Ascultă!
Întreabă!
Ajută!

Strigă!
Spune!
Cere ajutor!

„Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea fi.”, zice chinezul Lao Tzu.
Prima întrebare-i, la ce se cuvine să renunțăm?
A doua întrebare-i, ce-am putea fi?
A treia întrebare-i, vrem să fim?

Să renunțăm la orgoliul nemăsurat.
Să renunțăm la egoismul exagerat.
Să renunțăm la critici nefondate.
Să renunțăm la ambiții nerealiste.

Am putea fi mai modești/smeriți.
Am putea fi mai darnici.
Am putea fi mai constructivi.
Am putea fi mai fericiți.

Ca să devenim se cuvine să știm cm vrem să fim altfel.
Ca să devenim se cade să știm de ce vrem să fim altfel.
Ca să devenim se cuvine să vrem să fim altfel.
Ca să devenim se cade să muncim ca să fim altfel.

Sfatul folositor este cel cerut și nu cel oferit.
Sfatul oferă soluții și nu rezolvarea problemelor.
Sfatul vine din experiență și nu este legat de vârstă.
Sfatul nu garantează succesul dar deschide calea.

Consilierea folositoare este cea care satisface o nevoie.
Consilierea oferă timp și spațiu pentru un proces.
Consilierea vine din știință și practică.
Consilierea garantează, în mare parte, rezolvarea problemei.

Sfatul nu costă bani, dar consilierea costă.
Costul este dat de nevoia de recuperare a investiției pe care consilierul o face în „înțelepțirea” lui.
Costul este dat de plata pe care am face-o dacă problema noastră nu-i rezolvată.

PS: Sfaturi ofer, gratuit și fără să-mi fie cerute, pe această pagină.
Consilierea o fac, pentru cei care simt că au nevoie, în privat, cu costuri.
PPS: Dacă sfatul nu-i îndeajuns atunci nu ezitați să mă contactați.

„Mă, omu’ când îi treaz scrie și când îi bat citește.”, zicea tata.
Avea mare dreptate.
Oamenii, în special bărbații, după ce beau un pahar în plus, „se răcoresc”.
O fac, spunând nevestelor ori soacrelor, ceea ce au pe suflet.

Ce ne facem cu cei care nu beau și, mai ales ce ne facem cu femeile?
Ar trebui să-i învățăm să „scrie”, atunci când simt că ceva nu-i în regulă și să „citească”, din când în când.
Scrierea nu-i dificilă dacă omul știe ce vrea de la cel de lângă el, soție/soț, soacră/soacră ori prunc.
Citirea este un pic mai dificilă, atunci când cel care se cuvine să asculte, dorește să fie „surd”.

Scrierea se cuvine să fie făcută pentru lucruri importante.
Regulile și sarcinile individuale, în casă, sunt importante.
Granițele dintre familie și socri și dintre părinți și copii sunt importante.
Felul și momentul, în care ne spunem nemulțumirile, sunt importante.

Cititul tuturor nevoilor se cuvine să se facă la timpul potrivit.
Să nu lăsăm să se adune prea multe.
Să nu provocăm dialogul imediat după un conflict.
Să nu ne impunem nevoile ci să le facem auzite.

PS: Scrisul ne aparține nouă.
Ascultarea le aparține lor.
Înțelegerea ne aparține amândurora.
Acceptarea este rezultatul negocierii dintre noi.

Răul vine din prostie.
Răul vine din egoism.
Răul vine din invidie.

Răul vine ușor și pleacă greu.

Traiul cu răul este greu.
Traiul cu răul poate fi oprit.

Dacă-i prostie atunci se cuvine ca noi să învățăm și apoi să le deschidem mintea.
Dacă-i egoism atunci se cuvine ca noi să ne controlăm și apoi să le deschidem inima.
Dacă-i invidie atunci se cuvine ca noi să cugetăm și apoi să le deschidem ochii.

Răul se prinde singur de noi și pleacă cu doar ajutorul celor din jur.

Scăpăm de rău dacă-l spunem celor din jur.
Scăpăm de rău dacă cerem ajutorul celor din jur.
Scăpăm de rău dacă facem efort alături de cei din jur.

Orgoliul întunecă mintea.
Orgoliul slobozește gura.
Orgoliul dușmănește aproapele.

Modestia înțelepțește mintea.
Modestia domolește gura.
Modestia îndrăgește aproapele.

Suferim din orgoliul.
Ne vindecăm prin modestie.
Îndrăgind oamenii, scădem orgoliul.

Am întâlnit mulți oameni dezamăgiți.
Le-am spus că dezamăgirea-i normală.

Am întâlnit destui oameni care au lehamite de tot.
Lehamitea-i periculoasă pentru că ne face să nu ne mai implicăm.

Dacă nu ne implicăm noi o vor face alții.
Nu toți o vor face pentru binele nostru.

Buna înțelegere în familie se construiește:
Ascultând mai atent la ceea ce spune fiecare.
Discutând mai așezat problemele fiecăruia.
Înțelegând mai bine ceea ce crede fiecare.
Acceptând mai ușor nevoile fiecăruia.

„Domnule general mi-aș dori să vă citesc analizele despre războiul din Ucraina”, îmi scrie cineva.
„Îmi pare rău dar, deși am studiat în America, războiul nu este preocuparea mea.”, răspund.
„De ce?”, vine întrebarea.
„Pentru că nu-i de ajutor pentru oameni.”, răspund.

Poate că am fost prea reducționist în exprimare și poate că analizele ajută.
Sunt convins că sunt colegi de-ai mei care o fac, bine ori mai puțin bine.
Rolul pe care eu l-am asumat este să fiu de folos oamenilor.
Caut să aduc în atenție problemele cu care ne confruntăm zi de zi.

Acum îmi dau seama că, ceea ce am studiat mai demult, psihologia, este de folos oamenilor.
Acum îmi dau seama că, ceea ce am trăit în armată, alături de camarazi, este de folos oamenilor.
Acum îmi dau seama că, ceea ce am trăit în casă, alături de familie, este de folos oamenilor.
Acum îmi dau seama că, dragul de oameni, îmi este mie de folos.

Tot ceea ce scriu are două scopuri.
Primul scop este acela ca cei care citesc să se regăsească în probleme, trăiri și soluții.
Al doilea scop este acela de a mă prezenta, celor care au probleme, ca o persoană cu știință și experiență, pentru ca ei să apeleze la mine.
Ambele scopuri „țintesc” problemele pentru care oamenii, singuri, nu au găsit soluții.

PS: Mi se spune că oamenii nu apelează la psiholog pentru că nu au bani.
Nu cred că banii sunt problema, ci încrederea în psiholog.

A trecut vremea când ne vindecam durerea la tămăduitori.
A trecut vremea când ne povesteam necazul la prieteni.
A trecut vremea când ne spuneam păcatul la neamuri.

Dacă ne doare trupul, s-ar cuveni să mergem la medic.
Dacă ne doare sufletul, s-ar cuveni să mergem la psiholog.
Dacă ne doare inima, s-ar cuveni să mergem la preot.

Ușurarea vine din a spune cuiva ceea ce avem pe suflet.
Alinarea vine din a primi ceva (empatie ori sfat) de la cel care ne ascultă.
Vindecarea vine din a lucra cu cineva (care are timp și se pricepe).

PS: Poza poate fi un bun exemplu pentru ceea ce n-ar trebui să facem.

„Trăiţi bă, trăiţi, că de murit nu-i nici o scofală!”, spunea, tare fain, Adrian Pintea.

Să fim supărați uneori, este normal.
Nu-i normal să fim triști tot timpul.
Tristețea-i semn de moarte a credinței.

Să fim secătuiți uneori, este normal.
Nu-i normal să fim obosiți tot timpul.
Oboseala-i semn de moarte a putinței.

Să ne îndoim uneori, este normal.
Nu-i normal să fim descurajați tot timpul.
Descurajarea-i semn de moartea a voinței.

Să fim îngrijorați uneori, este normal.
Nu-i normal să fim disperați tot timpul.
Disperarea-i semn de moarte a dorinței.

„Strigați bă, strigați, că de suferit nu-i mare scofală”, aș spune.

Nu, noi oamenii nu suntem depresivi.
Depresia este o problemă cu care noi ne confruntăm.
Dacă-i problemă înseamnă că are soluție.

Depresia nu trebuie să ne ducă la spital.
Depresia nu trebuie să ne ducă la cimitir.
Depresia trebuie să ne ducă la specialist.

Depresia se rezolvă cu încrederea dintre client și psihoterapeut.
Depresia se rezolvă cu efortul din partea amândurora.
Depresia se rezolvă în timp, dar se rezolvă.

PS: Conform statisticilor, Institutului de Psihiatrie „Socola” numărul persoanelor internate cu depresie au fost:
- în 2019, un număr de 7134 de persoane;
- în 2020, un număr de 4720 de pacienți;
- în 2021, numărul cazurilor a început să crească;
- în 2023, un număr de 7687 de persoane;
- în 2024 (până în luna august), un număr de 5.309 persoane.

„Să înțeleg că avem scandal în casă?”, întreabă feciorul, din ușa camerei lui.
Nu știu dacă era scandal dar tonul ridicat dădea, probabil, un semn.
Ceea ce știu este că, după ce a închis ușa, eu și soția ne-am așezat la masa din bucătărie.
Ne-am spus că, din acel moment, vom sta de vorbă doar pe scaun și niciodată în picioare.

Într-o familie normală, este normal să fie conflicte.
Într-o familie normală, nu este normal să existe certuri.
Conflictele înseamnă că o regulă nu există ori că nu-i bună și trebuie negociată.
Certurile înseamnă că soții sunt interesați doar să-și reproșeze ceva.

Certurile din casă lasă urme în sufletul fiecărui membru din familie.
Partenerul slab va avea de suferit și va deveni și mai slab.
Partenerul puternic se va împuternici mai mult și va fi mai abuziv.
Copilul nu va putea sta indiferent și va deveni rebel ori anxios.

Copilul, deși nu are nici o vină, va deveni „senzorul” dezechilibrului.
El nu va vorbi, pentru că știe că vocea lui nu se poate auzi când părinții se ceartă.
El va acționa, în raport cu vârsta, făcând ceea ce crede că poate atrage atenția.
El va căuta să „spună”, prin acțiunile sale, că relațiile din casă nu-s sănătoase.

Nu toți copii reacționează cm a reacționat feciorul meu, întrebând.
Dacă nu o fac, atunci părinții ar trebui să se întrebe „ce vrea să spună atunci când se comportă într-un anumit fel?”
Dacă nu o fac, părinți ar trebui să se întrebe „ce se cuvine să schimbăm în relația de familie pentru ca el să renunțe la acel comportament?”
Dacă nu o fac, părinți ar trebui să se întrebe „cum trebuie să ne schimbăm noi înșine pentru ca el să renunțe la acel comportament?”

PS: Până să ne căsătorim, „arătăm” așa cm suntem doriți.
După căsătorie, „arătăm” așa cm am fost crescuți.
După ce se nasc copii s-ar cuveni să „arătăm” așa cm am vrea să ne fie copii.

„Nu mi-am dat seama că părinții mei rămân fără bani.”, mi-a spus o adolescentă la o întâlnire cu Clubul Tineri de Succes Iasi.
„Și acum, că ți-ai dat seama, ce ai de gând să faci?”, am întrebat-o.
„În primul rând o să le mulțumesc pentru ceea ce fac și apoi o să-mi reduc din lista nevoilor.”, mi-a răspuns.

Dialogul cu adolescenta mi-a dat de gândit.
Mi-am dat seama că adolescenții pot avea nevoi exagerate pentru că nu știu prea multe despre bugetul familiei.
Mi-am dat seama că părinții nu prea știu să stabilească limite de cheltuire a banilor.

Tinerii cumpără pentru că-i văd pe adulți cumpărând.
Tinerii cumpără pentru a fi parte dintr-un grup.
Tinerii cumpără pentru că reclamele îi fac să cumpere.

Părinții oferă bani pentru că nu au timp să ofere atenție.
Părinții oferă bani pentru că nu au timp să ofere iubire.
Părinții oferă bani pentru că nu au timp să ofere educație.

Un dialog între părinți (alături de bunici) și tineri este necesar.
Este necesar pentru a distinge între „vreau” și „este necesar/posibil”.
Este necesar pentru a distinge între „de folos” și „la modă”.

Acest dialog ar trebui să-i învețe pe tineri diferențele.
Diferența dintre „a fi” și „a avea”.
Diferența dintre a fi „autentic” și a fi „mimetic”.

CE: servicii de consiliere psihologică individuală și de cuplu/familie;
CUI SE ADRESEAZĂ: oricărei persoane/familii sau cuplu cu nevoi;
CÂND: oricând între 0800-1800;
UNDE: online;
PROGRAMARE:https://vasileroman.ro/magazin/

Vasile Roman-coach/consilier psihologic psihologică &
Romans Partners 2020
www.vasileroman.ro

Cred că mulți dintre noi am participat la un karaoke.
Cred că toți am sesizat că „repetam” versurile și ritmul cuiva.
Așa ni se întâmplă și în viață.
Lăsăm pe cineva să „scrie versurile" și să stabilească "tonul" a ceea ce facem și a cm facem.

De ce facem asta?
Pentru că ni se pare că cel din față-i mai deștept decât noi.
Pentru că, cândva, cineva, ne-a spus că nu suntem atât de buni încât să decidem noi.
Pentru că ne este mai comod să „ținem isonul” altcuiva.

Ce ni se întâmplă dacă luăm de bun ceea ce alții "scriu"?
Ne reproșăm tot timpul că n-am încercat să fim noi înșine.
Ne spunem că suntem slabi și avem nevoie să fim conduși.
Ne comportăm ca ființe care au nevoie de ajutor.

Unde ni se întâmplă să fim „cântăreți de karaoke”?
La serviciu, acolo unde facem tot ce ni se spune fără să avem opinii personale.
Între cunoscuți, acolo unde acceptăm să mergem ori să vorbim despre ceea ce alții propun.
În familie, acolo unde acceptăm ca partenerul ori copii să stabilească reguli e care noi să le respectăm.

Ce s-ar cuveni să facem pentru a fi noi cei care „scriem partituri”?
La serviciu, să ne susținem opiniile căutând aliați și luptând pentru a fi auziți.
Între cunoscuți, să învățăm să spunem nu la ceea ce nu ne place.
În familie, să negociem regulile casei și să le respectăm doar pe cele care au fost acceptate de toți membrii familiei.

PS: Rămânând la stadiul de participanți la „karaoke” riscăm să trecem prin stări de nemulțumire, stări de neputință și apoi prin stări de depresie.

N-am crezut că aș putea fi gelos la mine-n casă.
Recunosc că am fost.
Eram gelos pe faptul că soția mea avea o relație specială cu pruncul nostru.
Mi se părea că eu nu sunt important.

Anii au trecut și pruncul a crescut.
A crescu bine pentru că are o mamă bună.
Acum relația noastră este specială, discutăm lucruri importante.
Cu mama sa a rămas tot la relația specială, dar nu mai sunt gelos.

Ce am învățat din această „întâmplare”?
Că fiecare părinte are un rol.
Că rolul nu-l stabilim noi ci ni-l alege pruncul.
Că rolurile noastre-i bine să nu se „încalece”.

Ca tată am înțeles că important nu-i cm mă simt eu ci cm se simte pruncul.
Ca tată am înțeles că pentru fiecare părinte vine o vreme când devin folositor.

PS: Am zis că nu mai sunt gelos.
Nu sunt convins.
PPS: Nu mi-am întrebat soția dacă-i geloasă.
Nu risc.

„Nu mergi la biserică, nu mergi în jos*.”, stabilea mama.
Nu-mi plăcea să fiu condiționat, dar nu aveam loc de întors cu mama.
În duminica în care mergeam la biserică, aveam și un leu pentru înghețata din jos .
În duminica în care nu doream să merg, nu părăseam ocolul, nu primeam pe nimeni și puteam să citesc.

Mă întreb cât de corectă era mama și dacă mi-a făcut bine ori rău.
Corectă era, pentru că-mi oferea alternative.
Mi-a făcut bine pentru că m-a învățat că dacă dai atunci ai.
Mi-a făcut bine pentru că cititul mi-a devenit îndeletnicire.

Oare-i bine ca părinții să-și condiționeze copiii?
Dacă o fac oferind alternative constructive , atunci da.
Dacă o fac doar pentru că așa au făcut și părinții lor, atunci nu.

Ce pot învăța copiii din această condiționare?
Că în viață, Dumnezeu și oamenii, ne oferă liberul arbitru, adică dreptul și posibilitatea de a alege.
Că în viață, nu orice condiționare este distructivă și că, este bine să privim și partea pozitivă.

Ce n-ar trebui să facă părinții?
Să facă tranzacții între comportament și recompense materiale.
Să ofere alternative „de pe vremea lor” și nu „din vremurile pruncilor”.

PS: Și eu am „condiționat” răbdarea pruncului de a sta în biserică cu răbdarea mea de a face ceea ce-și dorea el.
Nu-mi dau seama dacă am făcut bine, dar o să-l întreb.

*În „jos” însemna centrul satului, pentru că eu stăteam în partea de sus a satului.

„Măi tată tu îți dai seama că dacă nu ai fi cunoscut-o pe mama, noi nu am fi fost prieteni? ” (din spusele unui copil)

Așa ar trebui să fie părinții cu copiii, prieteni.
Pe prieten îl asculți și îl ajuți.
Pe prieten îl respecți și îl ierți.

Ciudat este că iertăm la prieteni dar nu-i iertăm pe cei din casă.
Ciudat este că ne purtăm frumos cu prietenii dar nu și cu cei din casă.
Ciudat este că ne plângem la prieteni dar nu povestim cu cei din casă.

Ca să fim prieteni cu pruncii se cuvine să le respectăm mamele/tații.
Ca să fim prieteni cu pruncii se cuvine să-i prețuim pentru ceea ce sunt.
Ca să fim prieteni cu pruncii se cuvine să-i ajutăm în ceea ce fac.

Dacă părintele știe de unde vine atunci pruncul lui va ști încotro se îndreaptă.

„Eu nu fac dacă nu-mi aduci argumente.”, îmi spunea feciorul, care avea vreo 3 ani.
„Dragu' tatii, dacă nu faci, îngheață coarnele la cai.”, îi răspundeam.
„Mă tată afară-i vară și caii n-au coarne.”, râdea feciorul.
„Ăsta-i argumentul meu și te rog să treci la treabă.”, îi răspundeam.

Nu tot timpul am avut dispoziția să-i dau argumente realiste.
Feciorul meu știa asta, dar le accepta pentru că respectam o cerință, aceea a motivării cererii.
În timp am avut grijă să-i spun , cu seriozitate, „de ce” se cuvine să facă.
În timp am avut grijă să-i ofer și sfaturi pentru a face bine ceea ce făcea.

Părinții se cuvine să aibă răbdare cu pruncii, chiar dacă aceștia îi obosesc.
Părinții se cuvine să aibă discuții cu pruncii, chiar dacă acestea sunt puerile.
Părinții se cuvine să-și învețe pruncii să fie responsabili, chiar dacă-s mici.
Părinții se cuvine să-și asculte pruncii, chiar dacă nu-s știutori.

Dacă n-avem răbdare să dialogăm atunci ei vor căuta anturajul care-i ascultă.
Dacă doar „ordonăm” atunci ei vor căuta locul în care să aibă libertate.
Dacă doar le cerem atunci ei vor căuta oamenii care le și oferă ceva.
Dacă doar judecăm atunci ei vor căuta anturajul în care sunt apreciați.

„Așa m-au tratat părinții mei.”, nu poate fi o scuză pentru o educație greșită.
Părinții noștri au trăit în alte timpuri.
Părinții noștri au avut o altă educație acasă și în societate.
Părinții noștri nu mai pot îndrepta ceea ce n-au făcut bine.

Noi, putem fi altfel.
Noi, se cuvine, să fim altfel.
Dacă nu știm, atunci putem învăța.
Dacă nu putem, atunci putem cere sprijin.

Putem fi buni în două feluri.

Putem fi buni pentru că așa simțim.
Ne simțim împliniți atunci când putem ajuta pe cineva.
Bunătatea vine din sinceritate.

Putem fi buni pentru că așa-i bine.
Ne simțim câștigați atunci când putem ajuta pe cineva.
Bunătatea vine din interes.

Indiferent că vine simțire ori interes, bunătatea-i bună.

.

„Măi prunc învață.”, îmi spunea tata.
„De ce să învăț?”, îl întrebam.
„Ca să fii domn și să te doară capul și nu mânurile.”, îmi răspundea.

Tata nu știa să-mi povestească despre fericire dar știa cm îi este bine omului.
Când îmi spunea să mă fac domn el se gândea la binele pe termen lung.
Pentru el domnii munceau mai ușor și aveau confort la bloc.
Pentru el domnii erau cei ce își creșteau pruncii în belșug.

M-am făcut domn dar n-am uitat de ceea ce-mi spunea tata.
Am trecut repede peste grija de a avea casă și mașină.
Am avut grijă ca fericirea să vină din familie și din înțelegerea din casă.
Am învățat că domnii sunt fericiți atunci când „durerile de cap” vin din dorința de a fi de folos celor din jur.

„De ce dai tot în calul care trage?”, îl întrebam pe tata.
„Ca să scoată carul din mul*.”, îmi răspundea.
„Și de ce nu dai și în cel care nu trage?”, continuam.
„Pentru că trage înapoi și rupe hamurile.”, îmi răspundea.

Așa-i și în viață.
Cerem celui ce dă, să mai dea.
Cerem celui ce rabdă, să mai rabde.

Așa-i și în viață.
Îl tolerăm pe cel rău de frică să nu facă și mai rău.
Îl menajăm pe cel rău de frică să nu se mai înrăiască.

Viața se cuvine să fie schimbată.
Cel care dă, se cuvine să-i ceară celui care nu dă, să dea puțin.
Cel care rabdă, se cuvine să-i ceară celui nerăbdător, să rabde puțin.

Nevoia ne învață.
E nevoie să-i învățăm și pe cei care nu ne știu nevoia.

„Cel care rupe hamul”, o face pentru că așa a văzut în casa din care vine.
„Cel care rupe hamul”, o face pentru că așa crede că-i bine.

Nevoia de a fi împreună nu-i doar a unuia și nu-i doar la bine.

*mul=mâl/noroi

Pruncii sunt cel mai bun barometru al relației dintre părinți.
Pruncii sunt „vocea” care spune că ceva nu este în regulă.
Pruncii sunt cei care suferă atunci când nu sunt auziți.
Pruncii sunt cei care se revoltă atunci când nu sunt ascultați.

Părinții fac dar copii trag.
Trag după ei supărările.
Trag după ei frustrările.
Trag după ei modelele rele.

Cum ar fi să-i ascultăm?
Cum ar fi să renunțăm la orgolii?

Bucuria de a ne trăi viața poate fi numită fericire.

Bucuria de a trăi presupune să facem cât mai mult din ceea ce ne place (nu putem multe dar se cuvine să fie).
Când facem cu drag, atunci nu simțim că obosim ori că ne plictisim.

Bucuria de a trăi presupune să facem ceea ce ne place cu ceea ce știm că putem face (putem multe dar nu știm că putem).
Când facem cu drag ceea ce ne place și facem bine ceea ce știm, atunci avem satisfacția că suntem "meseriași".

Bucuria de a trăi presupune să facem ceea ce ne place, cu ceea ce știm că putem face, pentru ca și celor de lângă noi să le placă (dând știm că vom primi).
Când facem ceea ce ne place și știm atunci și cei din jur își vor urma modul de lucru și modelul.